Limitele evaluării cantitative

După cum spuneam, unul dintre criteriile de evaluare a performanței instituției publice de cultura este cantitativ: numarul de persoane care utilizeaza oferta de servicii culturale. Este discutabil dacă o instituție publică de cultură poate oferi produse culturale. Apreciez ca este discutabilă o astfel de opțiune, fiindcă produsul (cultural) este un obiect, iar instituțiile publice de cultură nu vând obiecte, ci facilitează accesul publicului la un anumit tip de cultură, fără materialitate în sine (a vedea o expoziție, a împrumuta o carte sau a privi un spectacol). Vânzarea de obiecte are un caracter incidental și apreciez că nu este specific instituției deținătoare de patrimoniu cultural, inalienabil prin natura lui.

Revenind la publicul care interacționează cu instituția publică de cultură, performanța ar trebui înțeleasă în funcției de câteva criterii care, în mare măsură, impun limite naturale unei creșteri continue a performanței.

1.Instituția de spectacole. Dacă aceasta funcționează doar și numai cu spectacole în sală, atunci trebuie avute în vedere câteva limitări ale creșterii:
a)numărul de scaune. Chiar și în ipoteza optimistă a unei cererii în creștere, această cerere este limitată. Nu poți avea într-o sală cu 500 de scaune mai mult de 500 de spectatori (asta dacă vrei să respecți legea și un minim de confort). Capacitatea de multiplicare a spectacolelor are, la rândul său, unele limitări, una dintre cele mai importante fiind durata repetiției pentru o producție nouă. Desigur, există și alte limitări, dar mă opresc aici.
b)numărul de persoane din comunitate. În anumite circumstanțe, se poate ajunge la o epuizare a cererii. În comunitățile mici, care nu pot susține o instituție mare (lipsa infrastructurii de cazare, de exemplu), nu se poate spera la spectatori din afara comunității. Sunt 2000 de oameni într-o comună, înseamnă că bazinul cererii este limitat la aceștia.

2.Instituția de spectacole. Dacă aceasta funcționează cu spectacole care se desfășoară în aer liber, atunci situația este puțin diferită, deoarece nu există limita scaunelor. Totuși, pentru ca măsurarea evoluției perfomanței să fie posibilă, ar fi necesare modalități de numărare a publicului participant. De multe ori, un astfel de demers este, practic, imposibil, putând fi folosite, cel mult, aproximări statistice. Desigur, pot fi imaginate metode de numărare a oamenilor care intră în zona actului artistic, dar costurile ar putea să depășească beneficiile.

3.Evaluarea cantitativă a performanței unui muzeu este, din nefericire, concentrată tot asupra relației dintre acesta și public. Spun din nefericire, fiindcă un muzeu nu este în primul rând sau doar un ofertant de activități pentru public. Mare parte din activitățile muzeului se desfășoară departe de ochii publicului: dezvoltarea colecțiilor, conservarea și restaurarea acestora, catalogare și evidență. 

Teoretic, fiindcă un muzeu nu are limitarea unui număr de scaune, ca în cazul unei instituții de spectacole, numărul de vizitatori poate fi nelimitat. Putem să ne imaginăm, ușor, în timpul orelor de vizitare, un șir nesfârșit de vizitatori care se perindă prin sălile de expoziție (sau care participă la alte activități ale muzeului). 

Totuși, transformarea muzeului într-un spațiu de plimbare-viteză îl transformă în ceva asemănător cu o autogară, sau, în funcție de mărime, într-un aeroport. Acceptând, a priori, că nu suntem interesați de calitatea vizitării, ci doar de numărul de persoane pe oră, supraexploatarea patrimoniului conduce, inevitabil, la uzura acestuia sau, în cel mai bun caz, la creșterea costurilor pentru prevenirea acestei uzuri (pentru a ne gândi doar la costurile necesare microclimatului în condiții de umiditate sporită - respirația și transpirația oamenilor - sau în condițiile unui mediu cu numeroși potențiali agresori (fungi, microorganisme etc. vehiculate de vizitatori).

Vedem cum, abordarea cantitativă poate să ducă ușor, la un raport cost-beneficiu negativ, numărul de vizitatori rămânând, în cele din urmă, steaua vizibilă de un blazon cu multe găuri. În acest context, deși am căutat studii sau rapoarte care să prezinte un raport cost-beneficiu sau eficiența financiară a unor uzine muzeistice cum sunt Louvre ori Prado, nu am reușit să decelez informații care să permită o evaluare adecvată. Milioanele de vizitatori ai uzinei Louvre și procentul de încasări din total venituri, nu spun, de fapt, nimic despre cât costă, cu adevărat, funcționează entității muzeale (depozite, cercetare, arheologia de depozit, devenită necesară în urma dezvoltării colecțiilor fără punerea acestora în valoare). Mai mult, nu am reușit să identific informații care să permită o evaluare a performanței acelui muzeu în contextul muzeal francez. Oare Louvre nu este un aspirator care eclipsează (și lipsește de eficacitate) numeroase alte muzee franceze?!

O analiză specială trebuie făcută și din perspectiva tipologiei muzeelor. Cele pavilionare nu pot fi comparate cu cele în aer liber, cum, la fel, muzeele specializate nu pot fi comparate cu cele generaliste.

4.Și în cazul bibliotecii evaluarea cantitativă (în funcție de numărul de utilizatori de servicii de bibliotecă) ar trebui să fie ponderată ținând seama de câteva aspecte.

Pentru început, precizez că cele de mai jos sunt aplicabile doar bibliotecilor nespecializate. Acestea, chiar dacă sunt deschise publicului, acesta este unul specializat, care trebuie să îndeplinească anumite condițiile pentru a putea avea acces la resursele informaționale.

În ceea ce privește bibliotecile publice, activitățile destinate publicului au câteva limitări:
-fondul de unități de bibliotecă. Față de obiectele muzeale, unitățile de bibliotecă au sens numai dacă sunt atinse, folosite ca atare. Simpla privire, de la distanță a unei cărți sau a unui disc de vinil nu ne oferă nimic din conținutul informațional. O limitare este cantitativă: biblioteca nu are un număr nedefinit și nelimitat de unități de bibliotecă dintr-un anumit titlul. 

O altă limitare este calitativă: dacă unitatea de bibliotecă este folosită prea mult, atunci este deteriorată și, finalmente, distrusă.
-spațiile. Creșterea fondului de bibliotecă impune spațiu, volum de depozitare, care să întrunească un anumit set de criterii tehnice. Digitizarea, în sine, nu este panaceu. Este, din multe puncte de vedere, mult mai limitată ca vector de informație decât suportul tipărit (pentru a mă referi doar la carte). Spațiul necesar utilizatorilor. Desigur, ne putem gândi la uriașe hale de lectură, pentru un număr extrem de mare de utilizatori, dar există riscul transformării bibliotecii într-o uzină de citit în locul unui edificiu pentru studiu și lectură.
Tehnologiile din prezent, care permit o ubicuitate aproape nelimitată a resursei informaționale sunt, fără îndoială, extrem de utile pentru a genera creșterea numărului de utilizatori. Totuși, pe termen scurt impun costuri foarte mari, iar pe termen lung, impun o constantă actualizarea și menținere a tehnologiei, în consens cu dezvoltarea tehnologică globală.

Prin urmare, apreciez că performanța unei biblioteci ar trebui abordată, ca și în cazul unui muzeu, și din perspectiva capacității de a păstra și dezvolta resursa informațională în forma sa originară. În cele din urmă, pentru a studia un pergament nu este necesară nici energia electrică și nici vreun alt dispozitiv de lectură decât ochii și mintea omului.

Într-o serie de articole viitoare, voi încerca să prezint câteva opinii despre impactul, utilitatea și limitările tehnologiilor societății informaționale în activitatea instituțiilor publice de cultură.