Puțină istorie a managementului legiferat

Au trecut mai mult de 10 ani de cînd am scris primul act normativ care propunea o abordare diferită a conducerii instituțiilor publice de cultură. A fost un act normativ gîndit încă de prin 1998, dar care a apărut cînd a apărut. Încă de la primele discuții pe marginea managementului, care să înlocuiască directoratul unei instituții publice mi s-a cerut să răspund la cîteva întrebări. 

Una dintre ele a fost următoarea: de ce să fie limitată perioada în care o persoană poate conduce o organizație de drept public? Drept contraargumente mi se aduceau unele cazuri de directorate întinse pe mai mult de două decenii. De fiecare dată răspundeam că acelea sînt excepții puțin numeroase prin raportare la numărul total de organizații și directori. În cele din urmă, a rămas ca mine și ca cei susțineau ideea unui număr limitat de ani petrecuți la conducerea unei singure instituții. Timp de cîțiva ani după 2005, am putut discuta cu destul de mulți manageri de instituții publice de cultură. Marea majoritate pomeneau cîteva idei: oboseală; plafonare; plictiseală; rutină. Toate astea sînt, în mare parte, simptome ale "bolii managerului" (șeful nu suferă de o astfel de boală).

O a doua întrebare a fost: de ce nu limitez accesul la poziția de conducere doar persoanelor care au o pregătire profesională și o experiență concretă în domeniul de funcționare al organizației? De fiecare dată am răspuns că managementul înseamnă ceva diferit de chirurgie, brutărie sau balet. Discuțiile ulterioare cu mulți manageri (din nou, șefii nu au astfel de neliniști existențiale) au evidențiat alte idei: oboseala provocată de nevoia de a învăța contabilitate, economie, psihologie, legislație, mecanică și electricitate și cîte multe altele; deprofesionalizarea în domeniul lor de formare, oricare ar fi fost acela (teatrologie, arhitectură, istorie etc. etc.), deoarece timpul alocat managementului reducea semnificativ timpului studiului pentru nevoile profesionale personale.

Astăzi, după cam două decenii în domeniul culturii pot spune că șansele ca un economist cultivat să conducă mai bine o bibliotecă sînt mult mai mari decît în cazul unui literat limitat la cîmpul informațional al literaturii și exegezei.

Din păcate nu există vreun studiu făcut la noi în acest domeniu, cel puțin fiindcă instituțiile publice de cercetare pentru cultură măsoară temperatura apei calde, dar nu sînt interesate de ce și cum se încălzește apa.