În ce mă privește, am convingerea intimă că publicul din România consumă mai multă cultură decît măsoară barometr cultural, pentru simplul motiv că acest consumator consumă cultura așa cum consumă orice: cît mai aproape de locul în care se află el. Aici ar fi cîteva lucruri mărunte de constatat: este absurd să măsori consumul de cinematograf cînd cinematografele sînt aglomerate în marile centre urbane. La fel, este ridicol să măsori consumul de teatru cînd teatrele au rămas puține la nivel național (în plus, mulți oameni sînt puțin conștienți că un spectacol de stand-up comedy văzut într-un club este un spectacol de teatru). În cazul muzeelor, situația este un pic diferită: a)puține muzee au reușit să se înnoiască și să recupereze vizitatorii pierduți în timpul reabilitării; b)multe muzee sînt în plin proces de reabilitare și de pierdere a vizitatorilor (în ultimii doi sigur că a scăzut numărul de vizitatori la nivel național cînd muzee județene încă nu apucă să termine lucrările de reabilitare realizate de firme în insolvență); c)multe muzee nu reușesc să ofere mai mult decît o veche expoziție permanentă și ceva evenimente punctuale dedicate copiilor (NB. copiii sînt din ce în ce mai puțini....); d); e);....
Consumul de carte.... E amuzantă întrebarea: Cîte cărți ați citit anul trecut? Două. (nimeni nu întreabă, clar și răspicat și nimeni nu răspunde cîtă literatură a fost citită pe kindle, tabletă ș.a.m.d.... O să spuneți că sînt pricinos. Cu certitudine. La fel și spun și copiii mei după ce le-am interzis utilizarea calculatorului și le-am restricționat utilizarea telefonului. Desigur, în două săptămîni au citit mai multe cărți fizice decît au citit într-un an de folosire a calculatorului și telefonului mobil :).
Totuși, sînt sau nu bani pentru cultură?! DA, sînt! Dar nu-i căutați în bugetele instituțiilor publice de cultură. Căutați în finanțările acordate de ordonatorii principali de credite din capitolul bugetar Cultură, sport, recreere și religie și s-ar putea să aveți o surpriză națională (fiindcă acesta este nivelul la care trebuie să privim lucrurile). Mai căutați în bugetele utilizate de marii agenți economici care au spații generoase pentru spectacole, expoziții ș.a.m.d. (mall-uri). Nu sînt bani pentru teatru?! Ba da! Dar căutați spectacolele în afara teatrelor. Nu sînt bani pentru expoziții?! Ba da! Dar căutați în afara muzeelor. Nu sînt bani pentru restaurări de monumente istorice?! Ba da! Dar căutați în reabilitarea și restaurarea unor clădiri care ar putea să fie monumente istorice, dar au norocul să nu fie. (Nu doar în București se întîmplă ca un monument istoric să se dărîme singur, în timp ce clădirea vecină, din aceeași epocă este restaurată cu cea mai mare grijă de către proprietar. În atare condiții, presiunea rechinilor imobiliari aproape că este foclor urban). Nu sînt bani pentru folclor?! Ba da! Mult prea mulți! Mult prea periculos de mulți!
Ce ne facem cu banii pentru salariații din cultură?! Nimic, ce să ne facem?! În cazul salariaților din cultura instituțională publică, trăim mai mult de un paradox. În primul rînd, slujbașii culturali au cel puțin trei voci relativ clare și cîteva mii sau zeci de mii care fac zgomot. Ce înseamnă asta?! Slujbașii din teatre (nu le spun artiști fiindcă libertatea artistului este incompatibilă cu constrîngerea programului fix) au cîteva sindicate care au reușit să impună un statut oarecum special. Slujbașii din biblioteci au cel puțin o organizație profesională puternică, suficient de credibilă în interiorul breslei și în afară pentru a promova și susține o lege relativ corectă. Slujbașii din așezămintele culturale au cel puțin o organizație care poate negocia coerent ceva reglementări. Slujbașii din patrimoniu....în cazul lor aș spune că ....., da' mulți! Toate aceste voci au făcut ca salarizarea în domeniul culturii să fie un mare haos, cu multe și variate anomalii, dar cu o constantă: salarii mai mici decît în educație, sănătate, ordine publică, conțopiști.
Al doilea paradox. Slujbașii din cultură sînt, în foarte multe cazuri persoane aflate într-o zonă profesională plată. Un absolvent de istorie fie găsește loc în învățămînt, fie într-un muzeu, fie ca agent comercial. Cam la fel cu un absolvent de științele comunicării, de filologie, etnografie ș.a.m.d. Un om care a ajuns să lucreze zece ani într-un muzeu sau într-o bibliotecă sau într-un așezămînt cultural e "terminat" profesional. Nu prea are unde pleca din actualul loc de muncă. Stă unde se află, se mulțumește cu un salariu mic și completează în fel și chip, pe timpul celor 8 ore din care muncește efectiv vreo 2-3. Din nou, afirmația mea trebuie privită la nivel național, fără particularizări în plus sau în minus (cunosc foarte multe astfel de situații particulare, care nu schimbă imaginea de ansamblu). Situația este diferită în cazul celor care sînt salariați pe posturi de interpretariat. Cei buni (și norocoși) sînt proprii lor salariați. Alți, la fel de buni și norocoși trăiesc foarte bine din interpretări realizate în alte locuri decît locul lor de muncă principal. În fine, rămîne o masă oarecare de interpreți care într-o lume a spectacolelor liberă și nesalarizată ar fi doar figurație sau interpretare de umplutură.
Legislația salarizării este imbecilă. Acesta este un truism. Este imbecilă fiindcă exprimă perfect incapacitatea autorităților (și angajatorilor de drept public) să creeze și să pună în aplicare un sistem de salarizare bazat pe performanța salariaților. Experiența de management pe care o am îmi permite să afirm că și în sistemul public este posibilă salarizarea diferențiată pentru salariații cu pregătiri, vechimi și poziții ierarhice identice.
Atunci cînd consiliam omologi din alte instituții publice de cultură îi preveneam că unu pînă la doi ani de la punerea în aplicare a unui sistem de salarizare bazat pe performanță în instituție se va revărsa iadul cu toți dracii lui. În unele cazuri, managerii nu au reușit să reziste nici primul an. În alte situații, managerii au mulțumit frumos pentru consiliere (au plătit, desigur, odată cu mulțumirile) dar au spus că preferă purgatoriul. În fine, au existat manageri care au înțeles și riscurile și avantajele unui astfel de sistem de salarizare și continuă să îl aplice și astăzi, după mulți ani.
De ce sînt salariile mici în domeniul culturii?! Fiindcă nu merită mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu