miercuri, 27 ianuarie 2016

Cultura și dezvoltarea urbană

Ieri, m-am oțărît la ministrul culturii, în funcție la data asta (Vlad Alexandrescu) fiindcă are în intenție o mare sală de spectacole (sau un fel de clădire multifuncțională). Iritarea nu mi-a dispărut, fiindcă decizii de acest tip au efecte extrem de importante pe o durată foarte mare și asupra unui număr foarte mare de oameni.

Decizii investiționale și imobiliare de acest tip ar trebui anunțate doar după ce se face o analiză de perspectivă extrem de serioară. Motivarea acestei intenții de proximitatea noii clădiri cu cele în care este găzduit Festivalul Enescu mi se pare superficială și mult prea elitistă. Asta din punct de vedere, să zicem, cultural. Din punct de vedere urbanistic, nu există justificări raționale ci, eventual, vag emoționale.

Bucureștiul este un oraș profund dihotomic, cu adînci clivaje sociale, economice și funcționale. Din punct de vedere urbanistic, așa cum o spun mulți specialiști și o trăiesc, în special, bucureștenii, orașul este nefuncțional. De asemenea, este un oraș care nu poate fi comparat nici cu Londra, nici cu Parisul, nici cu Berlinul. Cea mai apropiată comparație ar putea fi Sofia, dar nici aceasta nu seamănă cu modul de desfășurare al Bucureștiului. Centrul orașului este aglomerat nu fiindcă sînt multe firme/instituții. Centrul este aglomerat fiindcă are străzi de concepție medievală peste care s-au așezat blocuri în care locuiesc foarte mulți oameni. Abordarea a fost urmată și în perioada socialistă, cu alei peste care stau blocuri. Toate capitalele europene (chiar și orașele mai mari din România) nu au acest specific. Acolo, locuirea este mai răsfirată, cu densități reduse per kmp. De aici, în București, problema traficului și parcărilor.

Infrastructura culturală a Bucureștiului este excesiv de discriminatorie. Practic, cu excepția Teatrului Masca, toate sălile de spectacole ale Bucureștiului sînt îngrămădite pe 5-6 kmp. Singurile săli în afara centrului au fost cele ale cinematografelor de cartier, dar astea au dispărut. Altele, mai noi, sînt cele ale cinematografelor din centrele comerciale (dar acestea nu prea pot găzdui altceva decît spectacole cinematografice). Ce-ar mai? Biblioteci? Sînt cîteva secții ale Bibliotecii Metropolitane, dar și astea nu au desimea necesară. Muzee? Deloc. Ai ieșit din zona centrală ai pierdut contactul cu cultura și/sau patrimoniul cultural (există o încercare, Muzeul Romilor, sau cum îi spune, dar e un pic ars) . Galerii și spații expoziționale? Zero sau improvizații cum sînt și sălile de spectacol de tipul Colectiv.

Prin urmare, continuarea unei politici de discriminare a periferiei urbane în favoarea centrului este o mare eroare. Mai adăugăm faptul că granițele orașului se extind, prin dezvoltarea de noi cartiere rezidențiale sau de îndesirea blocurilor de locuințe. În schimb, ministerul culturiii (prin vocea ministrului) se limitează la o viziune liniară și la o strategie primitivă de dezvoltare a infrastructurii culturale într-un oraș cu mari probleme de dezvoltare. Nu știu ce studii de nevoi și de impact s-au făcut pentru fundamentarea planurilor de dezvoltare culturală a Bucureștiului. Totuși, am bănuiala că aceste studii, corecte statistic, ignoră realitatea milioanelor de oamenii înghesuiți în blocuri și lipsiți, la propriu și figurat, de orizont cultural.

Experiența mea este a unui bucureștean care nu are mașină și care se înghesuie, abulic, în mijloace de transport în comun, care călătorește zeci de minute în autobuz, metrou sau tramvai. Un astfel de bucureștean nu prea își permite costum și papion cînd se îndeasă cu alte zeci într-un troleibuz. O astfel de bucureșteancă nu are cum să fie elegantă, pe tocuri și cu o haină de calitate, într-un același troleibuz. Iar dacă evenimentul cultural se termină la ora 22.00 (cum se termină, de obicei) atunci lucrurile devin și mai delicate, cu întoarcerea acasă. Dacă evenimentul începe mai devreme de ora 19.00 (de multe ori și așa e prea devreme), atunci nici bucureșteanul și nici bucureșteanca fără mașină nu vor ajunge la timp.

Se poate spune că mă înșel, fiindcă în București sînt aproape 1 milion de mașini la mai mult de 2 milioane de oameni. Cei care spun asta confundă statistica cu realitatea. Locuitorii din cartierele de vile (noi și vechi) au chiar și 3 mașini/ familie. Statistica nu spune, întotdeauna, asta. Dezvoltarea infrastructurii culturale a unui oraș cu pretenții de capitală (eventual culturală și eventual europeană) trebuie, este obligată să privească în viitor, pe un orizont de, măcar, 25 de ani. Există, puse în practică, concepte cum ar fi: orașul multipolar, regenerare urbană, democratizarea culturii, creștere economică prin cultură. Au fost acestea studiate? Au fost acestea vizitate? Se pare că nu.

Mă opresc aici, îndemnînd pe acest ministru al culturii, așa cum am îndemnat și pe alții (atunci, mult mai direct) să meargă și să trăiască viața omului de rînd. După aceea, după ce va cunoaște, cu adevărat, realitatea din teren (diferită de statistici și de hărți), s-ar putea să nu mai aducă în spațiul public idei tîmpite. (nu, nu pot și nu vreau să fiu elegant).

Completare la articolul inițial:
Este adevărat că Ministerul Culturii are un teren în zona Guvernului. La fel de adevărat este că acel teren ar putea primi o utilizare imobiliară (acum este un fel de nano-pădure) în mijlocul orașului. Totuși, întreaga zonă este o zonă aglomerată, care se va aglomera și mai mult odată cu finalizarea clădirii de birouri de peste drum. Să mai adaugi o clădire, în care mai și vrei să intre mii de oameni, nu va face decît să conducă la o imagine de clădiri puse în straturi. Pledoaria mea (și critica) urmăresc sprijinirea unor idei de spațiere e ofertei culturale, de deschidere a perspectivei. Sînt ferm convins că acel teren poate primi o destinație culturală mult mai prietenoasă cu mediul și cu bucureșteanul.

Planificare, draci, politici, europe și oameni

Bă, să discută despre exerciţiul de programare europeană 2014-2020. Sînt unii de vorbesc de nu să mai satură. Că o fi, că o plezni, că facem, că dregem, că pe dracu' ghem. Ce să faci mă? Mă întreabă tata, că e cu ştirile de la televizor. El urmăreşte sara înainte să să culce: că muriră unii într-un accident, că furară alţii, că fu cutare la Bruxel, că spusă ailalt că nu ştiu ce... Mă întrebă: cum e cu cutare, cum vine aia (nu spune că de aia m-a trimis la şcoală, ca să-i ieczplic, şi pe frate-miu la fel, ca să-i ieczplice), că după el, nu ie bine ce să întîmplă.

Io nu mă uit la televizor că mă enervează, citesc ştirile pe net, şi tot e nasol. Vine preşedintele din altă ţară şi spune lucruri pe care eu le-am întîlnit la drept diplomatic că nu se fac. Nu se spune în ţara gazdă că tre' să vă maturizaţi. Nu se spune! Aşa ceva e, în cărţi, greşeală diplomatică! Ei, preşedintele altui stat spune aşa ceva cînd stă lîngă al nostru. Iar preşedintele nostru nu spune nimic. Ce să-i spun lu' tata cînd mă întreabă cum e aia că preşedinţii sînt sfătoşi?! Îi spun şi eu că premierul, primul ministru, e infantil (e copil, adică) şi nu ştie ce spune, de aia vorbeşte aşa. Păi bine, mă, dar sînt şi ei oameni mari, chiar aşa, să nu ştie?! Ce să spun, tată, ce să spun?! Să prostesc cînd ajung acolo. Uită.

Întreabă, iar: păi, bine, mă, lor nu le e rușine să promită atîtea și să nu facă nimic?! Așa or face și în casă la ei? Și muierilor lor le-or promite și după aia spun că nu s-a putut?! Sau, te pomenești, nici n-or fi copiii lor, dacă or avea copii? Ce să-i răspund tatii? Că în politică nu e așa de simplu ca în viață? I-am mai explicat, dar pentru un om cu patru clase explicațiile mele, simple, sînt prea complicate. El votează că așa a fost învățat de comuniști, că trebuie să meargă la vot. Ca și atunci, pune ștampila cît are tuș pe ea. Tata e de stînga, de cînd se știe a votat cu comuniștii. Pe vremuri, fiindcă n-avea de unde alege. A fost și membru de partid și membru al muncii socialiste. După aia, a votat tot cu comuniștii fiindcă, zice el, mă, s-or sătura de furat, cum s-au săturat și ailalți. Nu înțelege politica, dar înțelege minciuna și asta îl face să muncească, pensionar fiind, la negru (dă-i mă...futu-le mumele în cur, să le fut! păi de ce să le dau eu din banii mei? ce, ei îmi dau din ai lor?). Și pensia, îl întreb? Nu ei ți-o plătesc? Începe să înjure. Cînd îi trece îmi aduce aminte că a muncit mai mulți ani decît au apucat să trăiască prostovanii ăștia. Că el a făcut fabrici și blocuri. Că el își merită pensia.

Mă întreabă: cum e, mă, cu Uniunea asta Europeană, că tu ai umblat?! După ani de zile de Uniune Europeană el încă nu înțelege ce rost are. A văzut că i-au plecat nepoții la muncă prin străinătate și nu s-au mai întors, m-a auzit și pe mine povestind de locurile pe unde am umblat, dar nici una din astea nu a făcut Europa mai aproape. M-am apucat să-i explic cum e cu libertatea de mișcare, cu piețele deschise, cu stabilitatea economică, dar m-am lovit, iar de întrebări simple. Cel mai greu a fost să-i explic cu ce m-am ales din toate plimbările mele prin Europa. Într-o zi m-a întrebat dacă am făcut ceva din cîte am învățat pe unde am fost. De atunci, prefer să evit subiectul Europa.

Evaluarea personalului din sistemul public

Dacă înţelegi sistemul public ca pe un sistem organizaţional care este supus constrîngerilor economice, vei observa că un astfel de sistem, pentru a putea funcţiona, are nevoie de mijloace financiare suficiente pentru a-şi putea efectua activităţile. Truismele economice ne spun că un sistem economic funcţional în mod durabil trebuie să-şi asigure un raport pozitiv între venituri şi cheltuieli. Atingerea unei astfel de ţinte se obţine prin creşterea veniturilor, scăderea cheltuielilor sau o combinaţie a acestora. Veniturile unui sistem public (prin definiţie non-profit, adică un sistem care nu face afaceri pentru profit) sunt asigurate prin taxe şi impozite, prin împrumuturi publice și, eventual, în urma administrării diferitelor tipuri de resurse non-private. Cheltuielile sînt reprezentate (ca în cazul oricărui sistem economic) de costurile cu forţa de muncă, costurile cu investiţiile necesare dezvoltării și de cheltuielile  cu activitățile curente.

Atunci cînd se judecă eficiența economică a unui sistem public se face comparația între încasări și cheltuieli. Desigur, la modul ideal, această comparație trebuie să fie pozitivă în favoarea încasărilor. Chiar dacă există exemple notabile de sisteme publice care se dezvoltă trăind pe datorie (SUA formează un astfel de exemplu), la modul general astfel de situații sînt excepționale. În cazul României, ultimii ani de analize au condus către ideea că sistemul este dezechilibrat deoarece cheltuielile cu sistemul public sînt prea mari. Analiza mai profundă a condus la concluzia că una dintre cele mai mari probleme a sistemul public este numărul excesiv de salariați plătiți din fonduri publice. A mai fost o concluzie, diluată, că și alte cheltuieli sînt excesive și ar trebui reduse.

Devenind evident că sînt prea mulți salariați publici, un procent semnificativ din aceștia a fost concediat. Totuși, nu s-a întîmplat vreo minune fiindcă performanța generală (inclusiv economică) nu a crescut așa cum s-a intenționat. Au fost raportate creșteri ale PIB, dar fără siguranța unei creșteri durabile. Iarăși s-au făcut analize, iarăși s-a arătat cu degetul către salariații din sistemul public. De această dată, s-a vorbit despre performanța foarte scăzută a muncii acestor salariați. Care au fost concluziile? Fiindcă nu sînt performanți, nu mărim salariiile. Totuși, analize reale de performanță nu s-au făcut. Nici măcar niște criterii nu au fost stabilite, comunicate și aplicate/testate, dar concluzia era știută. Pînă la urmă, sistemul unic de salarizare a ajuns mai multe sisteme de salarizare, într-o manieră care are și o caracteristică pozitivă: nemulțumește pe toată lumea.

Ajungem, prin urmare, la evaluarea performanțelor salariaților publici. Ce evaluăm fiindcă, în multe cazuri, nu există o relație clară între intrări (resurse și bani) și ieșiri (rezultate și impact)? Soluții există și pentru evaluarea performanței celor nu lucrează "în producție": ordine publică, contabili și economiști, bibliotecari, muzeografi, medici. Aplicarea soluțiilor nu exclude obiceiul cel rău al primirii nepoților și rudelor, doar îi adaugă mai puține dureri de cap. Dacă ruda sau prietenul mai și știe ce l-ai ajutat să ajungă să facă, atunci n-o să mai fie dureri de cap cu justificările pentru salarii sau angajări, fiindcă nu faci nimănui o favoare dacă îl angajazi sau evaluezi după merit.

Totuși, care e filozofia evaluării? Păi, filozofia asta e una foarte simplă. Este inversul angajarării și al examinării de după cursurile urmate în pe durata carierei profesionale. Desigur, trebuie să fii tîmpit ca, în cadrul evaluării, să faci aceeași greșeală care se face la angajare și să ceri recitarea unor hălci de acte normative și alte subiecte insipide. Pentru a nu fi tîmpit, este suficient să înțelegi care este finalitatea muncii unui salariat nonproductiv (repet și subliniez: fi-na-li-ta-tea). Dacă este, încă greu, să înțelegi finalitatea, gîndește-te care sînt circumstanțele în care vei aplica o sancțiune pentru o muncă făcută defectuos. Acele circumstanțe urmează a fi formalizate și instrumentalizate, devenind criterii obiective de evaluare, nimic altceva decît inversul obiectivelor individuale de performanță.

marți, 26 ianuarie 2016

Spiritism

Egiptenii se luptau cu timpul uscați, fără măruntaie, cu ochii și creierii școși.  Regii lor, ca zei ce se aflau, pe această lume au rămas puțin și, ca oameni, au plecat din ea. O scoarță uscată, întinsă peste oase, cu dinții rînjiți. și peruanii. și saami. și iacuții, la fel. Alții și-au făcut sicrie și sarcofage în piatră, în marmură, în aur, în lemn. Cu toții se temeau de moarte și o înfruntau. Nu aveau încredere nici în proprii lor copii și, atunci, au inventat și au învățat scrierea. Trupurile moarte și uscate să poarte amintirea ființelor care au fost. Pietre sau papirusurile să poarte amintirea gîndurilor pe care le-au avut. Trupurile, bine conservate, au cîștigat mii de ani de lupte cu timpul. Scrierile au cîștigat și ele, mii de ani de lupte. Multele dintre limbile lor scrise au murit. Altele nu se mai știu a vorbi, nu se mai știu a cînta. Au muncit și au murit făcînd-o, tocind munții și punînd pietre așezate, pentru ca însuși timpul să se teamă de măreția lor.

În alte zări, cei care credeau în șarpele cu pene, își încredințaseră sufletele și trupurile uscăciunii și pietrelor. În pietre lăsaseră calendareși scrieri ascunse, în pietre clădiseră temple, cît dealurile și munții de mari. Vorbele trecute prin negura timpurilor povestesc de palate acoperite cu aur, lucind mai tare decît soarele lumii. S-au stins, în sînge, molimi și durere. Regii lor s-au numit pe sine zei și, zei fiind, au murit și ei. Urmașii lor au uitat ce știuseră strămoșii lor, iar uitarea a îngropat, mai adînc, toată știința și cunoașterea.

Doar ei, între ape și munți, au rîs timpului în nas și au scris în suflete și în cuvînt. Cuvîntul le-a fost zidirea. Zidire mai strașnică decît orice zid și piatră, mai tare decît orice fier și decît orișice moarte. Cuvîntul lor e mai mult decît rostire, căci cuvîntul lor e însăși lumea. Spunînd cuvintele au dat lumii ființă, iar ființarea s-a făcut rostirile toate. S-au strecurat în firidele istoriei, purtînd cuvintele în multe rostiri. Au căzut în crăpăturile lumii, ca s-o țină așa cum au făcut-o ș-au strecurat cuvintele, ca aburul din ploaie, care udă iar pămîntul.

Despre managementul resursei umane în instituția publică

Hai să povestim un picuț despre managementul resursei umane în instituția publică (de cultură). E un fel de lecție gratuită și pentru tine și pentru mine. Ei, o să plătim amîndoi cu niște timp, dar nu se pune, nu?!

Subiectul enunțat este foarte puțin abordat în literatura de specialitate deși, în mod paradoxal, se bucură de o mare atenție din partea legiuitorilor. Ce mama zmeilor este managementul resursei umane în instituția publică? De fapt, există un astfel de management? Răspunsul direct este că nu. NU există managementul resursei umane în instituția publică. Există doar salarizarea personalului din instituția publică și cam atît. Nici măcar în autoritățile publice, unde avem mirobolante formulări care vorbesc despre cariera funcționarului public, nu există un management al resursei umane.

Pentru a putea discuta despre un astfel de management, sunt necesare cel puțin cîteva elemente: obiective, rezultate, resurse și, desigur, planuri. Obiectivele ar trebui să vizeze ținte pe termen mediu și lung, ținte care să tindă către exteriorul sistemului public, respectiv către cetățean și societate în general. Rezultatele, la fel, ar trebui să fie planificate atît endogen, către sistemul public, cât și exogen, către societatea pe care sistemul public o servește. Resursele trebuie să ofere satisfacții și în ce privește salarizarea și în ce privește condițiile și uneltele muncii. Planurile..... ăăăăă, planurile.... :)

Din tot ceea ce poate însemna managementul resursei umane, există o singură palidă încercare, preluată ca obligație generică din Codul Muncii: planul de pregătire profesională a salariaților. Obiectivele se regăsesc foarte rar și într-o firmă primitivă în practica managerilor. Nici obligație legală nu există și nici știința de carte necesară nu se află. Rezultatele dorite....să vină salariații la program și facă niște treabă e visul maxim al multor manageri. Cît despre rezultatele extinse în relația cu publicul.... Ehei, majoritatea se uită în cruce cînd le povestești că există clienți interni și externi, iar aceștia se găsesc și în altă parte decît la piață. Totuși, temelia trebii sînt resursele. Managerii au nevoie de resurse materiale și instrumentale, precum și de mijloace financiare.

De foarte multe ori aud de la manageri că nu au putut face aia sau ailaltă fiindcă n-au avut cu cine. Pînă la o vreme îi întrebam dacă știau CE și CUM să facă cu resursa existentă. Prefer să nu mă cert cu oamenii. Mă cert dacă le spun că nu există salariați buni sau răi, ci salariați folosiți adecvat sau nu. Instrumentalizați corect sau nu. Chestiunea se face nod strîns, fiindcă ne legăm de obiective. Obiectivele trebuie puse în legătură cu resursele. Degeaba stabilești obiective excepționale dacă nu poți aduce resursa umană necesară. La fel de lipsit de sens este să bifezi obiective dacă nu ai capacitate de retenție pentru resursa atrasă.

Toate cele de mai sus sunt, cred eu, simple, iar multe dintre ele se pot face și cu mijloace financiare modeste. Managementul este despre resurse, nu despre bani. Dar ăsta este un subiect pentru un contract de consultanță. He, He!

luni, 25 ianuarie 2016

Proiectul cultural și realitatea

Cantitatea și diversitatea proiectelor culturale realizate de multe și variate organizații pot conduce la concluzia că viața culturală este o viață atît activă, cît și cu efecte în viața comunităților. Există foarte, foarte multe proiecte care "leagă" acțiunea culturală de componentele socială, economică sau tehnologică ale unei comunități. Cîteva astfel de exemple (nu de proiecte, ci de interacțiuni dintre cultură și orice altceva):
-proiecte pentru desfășurarea de activități culturale în spitale, azile sau alte organizații similare;
-proiecte pentru activități didactic-manuale pentru elevi;
-proiecte pentru facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități la patrimoniul cultural;
-proiecte pentru integrarea socială a minorităților etnice sau sociale aflate în risc economic;
-proiecte pentru cunoașterea patrimoniului cultural al minorităților etnice;
-proiecte pentru .........

Sute de astfel de inițiative derulate în fiecare an. Zeci, sute de mii sau chiar milioane de euro cheltuite pe activități quasi-inutile. Nu mă voi referi la proiectele experiment, la cele care se adresează unui public extrem de restrîns, cu nevoi de tip eveniment (proiectele de nișă) sau la cele făcute din plictiseală patologică.

Subiectul analizei mele sunt acele proiecte care declară că doresc să genereze o modificare durabilă într-un sub-domeniu sau între domenii/sectoare, dar nu fac altceva decît să cheltuiască inutil cantități semnificative de energie, resurse și bani.

Un proiect care propune îmbunătățirea situației romilor, a turcilor, tătarilor sau huțulilor din România, dar în care nu se mai întămplă absolut nimic după ultima zi oficială de implementare este o glumă proastă și inutilă. La fel un proiect prin care s-au creat instrumente educaționale pentru copii sau în care se reușește o cooperare între școală și muzeu/bibliotecă/așezămînt cultural și în care toate realizările intră într-un frumos, auto-laudativ raport de activitate. Tot în categoria proiectelor virtualmente inutile intră cele care restaurează patrimoniu mobil sau monumente istorice care ajung să fie văzute de public niciodată (sau doar odată) sau care vor fi deteriorate ulterior datorită lipsei condițiilor de conservare. La fel, includ aici proiectele de o factură exclusiv academică, menite să satisfacă nevoile de informare ale unui număr extrem de restrîns de specialiști și care se finalizează, de cele mai mult ori, cu o bucoavnă pe care nu o (re)citește nici autorul și nici colegii săi.

Obișnuiesc să spun cursanților și studenților că proiectele NU sînt activități curente ale organizațiilor, dar generează activități curente. În ultimii ani, văzînd (și evaluînd) mult prea multe proiecte inutile, gradul meu de toleranță față de astfel de glume proaste pe bani (mulți) a început să scadă din ce în ce mai mult.

Un proiect de succes ar trebui să:
-genereze activități curente ale organizației implementatoare sau ale organizației în care se află beneficiarii direcți ai proiectului,
-facă astfel încît rezultatele să fie transferate către comunitățile din care provin beneficiarii direcți;
-facă astfel încît rezultatele de tip produs să fie utilizate și/sau multiplicate în mod real după finalizarea proiectului.

Pînă cînd voi prezenta cum cred că se poate ajunge la cele de mai sus, doresc să (re)aduc aminte celor care se cred oameni de cultură că în culturile tradiționale chiar și esteticul avea o funcție (aproape) utilitară.

Noaptea metamorfică

Unele cugete se repetau, oarecum neterminate sau insuficient cugetate. Dădeau coate în coada cugetelor, se-mbulzeau și mai veneau, încă o dată, să se cugete și să-și arate pe-dinăuntrul. Sau poate așa erau cugetele pe care le putea avea un om, nu prea multe, dar cu multe înfățișări. Sau poate că unele erau mai insistente și mai șmechere decît altele și reușeau să se bage, într-una, seamă. Aproape că nu-i venea să creadă că erau cugetele lui, fiindcă el, Zambilici Iftode, pensionar și fost sculer-matrițer, era simplu, chiar plictisitor, atît de plictisitor încît se plictisea pe sine atunci cînd nu avea cine să îi spună că s-a plictisit de el.

Bună oară, acum.... cugetul cu scrisul se zbătea de zor cu niște nopți, niște cărți și niște pișcoturi de șampanie mîncate muiate în bere. Ce-o fi avut el cu scrisul, că, de cînd se știa, nu-i plăcuse să scrie?! Îi plăcuse să asculte pe alții. Nici că citească nu se dăduse în vînt...dar să scrie?! Cugetul dondănea de zor despre cărți pe care le-ar fi scris el și ar fi venit oameni să citească din ele și el i-ar fi servit cu pișcoturi de șampanie și cu bere, iar ei le-ar fi muiat, ținute cu două degete, în bere, și și le-ar fi morfolit, cu ochii dați peste cap a mirare și laudă înaltă. Cică cărți despre felurile în care pot fi nopțile, cu cuvinte pe care nu prea știa să le explice dar care i se părea că sînt interesante.

Prima carte ar fi fost despre o noapte metamorfică, cu puterea de a se transforma în orice, nu doar în dimineață. Noapte metamorfică ar fi venit, dacă ar fi fost invocată, cu ochii închiși, în miezul zilei. La fiecare chemare sosirea s-ar fi făcut, de fiecare dată, în altă formă, astfel încît ziua să nu o recunoască. La braț cu noaptea metamorfică, cu ea la rever, în colivie sau în lesă s-ar fi plimbat cît ar fi fost ziua lungă. Noaptea metamorfică, cu brațe albe, înaltă și suplă, cu ochii neguroși și plete lucind a bronzuri, arginturi și bezne nocturne, se minuna, tăcută, de fiecare dată privind cîte se întîmplau ziua. Plimbîndu-se amîndoi, fără vorbe, cu gesturi cuminți, mărunte și de nesperiat, admirau flori, frunze, umbre și miresme. Din cînd în cînd, ar fi îndreptat-o, să poată privi în față și în jur de la înălțimea umărului său. S-ar fi temut, cîte un pic, să nu-i cadă de sub bold, fiindcă nu putea să-i treacă prin trup acul cel subțire doar că să fie bine prinsă. Mirosul nopții, atît de aproape de nasul său, îmbogățea toate lucirile și strălucirile care se puteau arăta în timpul zilei. Ciripind, cu cîte un ochi privind, pe rînd, printre zăbrele, agățată pe stinghie, se uimise de cîte putuseră întîmplările să arate în lumina zilei. În vremea întunericului, de cele mai multe ori, nici măcar umbrele întîmplărilor din timpul zilei nu se mai aratau. Întîmplările întunericului rar ajungeau să-și lase urmele către lumină, așa că ăsta era un fel de târg cinstit, ca noapte să nu ajungă întîmplările zilei și ziua să nu ajungă întîmplările nopții. Uneori amușina pe lîngă stîlpi, garduri sau colțurile zidurilor, deși putea să vadă mai multe decît s-ar fi văzut pe beznă, dar i se părea mai interesant să afle cu nasul poveștile lăsate pe acolo. O dată, i se păruse că se întîlnise cu o altă noapte metamorfică, dar asta nu avea cum să fie posibil, fiindcă noapte metamorfică nu putea cu decît una și numai una. Era un norocos să se poată plimba cu noaptea metamorfică. Era, nu-i așa, unic, fiindcă, dacă ar fi fost mai multe nopți metamorfice, atunci ar fi fost mai mulți cărora să le placă se se plimbe atunci cînd era toată lumina la maxim. Fără noaptea metamorfică, care să fi venit la el, puțin probabil să fi avut parte de vreuna dintre serile schimbătoare sau diminețile transformante. Ar fi fost și plictisitor, fiindcă din astea erau foarte multe.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Despre planificări și strategii

Ultimele decenii (să spunem, două) ne-au trecut dintr-un fel de minciună într-un fel de boală. Dacă pînă în 1989 se poate spune că trăiam în minciuna raportării post-planificare, care ne-a adus într-o zonă a refuzului planificării, corolar al planului cincinal, anii de după ne-au pus în situația de a trăi doar în visul planificării infinite. Întregul sistem public al societății face programe și strategii, fie la fiecare patru ani, fie în fiecare an, fie la fiecare, întîmplătoare, înlocuire de guvern. Demonizarea planificării, instrument esențial al funcționării oricărei societății moderne, ne-a făcut să trăim într-o lume permanent intențională, fără construcție și fără perspectivă reală.

Întregul sistem public și toate subsistemele acestuia programează, fără să planifice. Mai mult, fiecare program este nou nouț, o ia de la zero și ignoră sau aruncă trecutul imediat, acesta fiind doar o "grea moștenire". Chiar și atunci cînd oamenii rămîn în același loc, dar schimbă doar pălăriile (Guvernul Xulescu 1, Guvernul Xulescu 5), apar programe noi, fără legătură cu programele anterioare. Autostrăzile începute ieri nu sînt terminate, fiindcă se încep altele noi, reformele începute ieri nu apucă să producă efecte, fiindcă sînt începute altele. Pot/ putem continua multă vreme cu astfel de exemple, dar un astfel de exercițiu nu ne ajută să trecem mai departe. Ce mi se pare mult mai interesant este să încercăm să aflăm micile secrete ale unor planificări de succes.

Prima cheie este capacitatea unei planificări de a fi pusă în practică. Aceasta înseamnă să nu planifici mai mult decît poți face, indiferent de nevoile pe care le identifici. Asta este valabil atît la nivel macro, cît și la nivel micro. De aici curg două consecințe importante: să recunoști, cu onestitate, cît poți face (ce resurse ai) și să planifici în etape. Desigur, o planificare cinstită te poate duce într-o zonă în care ar trebui să recunoști că ceea ce dorești nu se poate realiza. Cele de mai sus sunt dificil de obținut deoarece impun onestitate, iar planificatorii guvernamentali nu au această capacitate de teama opiniei publice. Prin urmare, sunt condamnați la o buclă dementă a promisiunii niciodată onorate.

A doua cheie este realismul planificării. Atunci cînd se planifică, cel puțin la noi, se propun ținte nerealiste pentru noi. Desigur, țintele în sine sînt perfect realizabile, dar nu sînt realiste în circumstanțele locale. Este realizabilă informatizarea totală a educației? Cu certitudine, dar nu în condițiile infrastructurii existente. În schimb, ar fi mai realist să se planifice, în etape, soluționarea accesului la internet ȘI instruirea personalului didactic astfel încît să poată utiliza infrastructura. La fel, este realist să planificăm finalizarea inventarierii patrimoniului cultural mobil din muzee în termen de 1 an. Desigur, cu condiția înțelegerii și acceptării faptului că inventariere înseamnă ceva diferit de evaluare. În plus, ar trebui să înțelegem și să acceptăm că, la final, rezultatele ar putea să fie neplăcute. (în această paranteză fie spus, drama unui număr mic de piese, bazat pe realitate factuală, este mai mică decît dezastrul ghicitului în inventare. Mai mult, tragedia unor valori de piață mai mici decît cele dorite este mult mai mică decît balamul presupunerii unor valori de patrimoniu cultural inestimabile.).

Mai putem adăuga cîteva lucruri care ar trebui evitate:
-transformarea unui document strategic într-o lucrare academică sau într-un exercițiu de retorică. Un document programatic este și trebuie să rămînă o unealtă. Uneltele bune sînt cele cu care poți să faci treaba. Dacă ții neapărat, te poți lăuda cu uneltele, dar judecata se faca după funcționalitate, nu după impresia artistică.
-lipsa de constanță. Nu poți să crești dacă o iei de fiecare dată de la capăt. Renunțarea la o programare anterioară doar fiindcă nu îți place sau fiindcă nu e numele tău pe ea e o prostie. Poți judeca o planificare doar DUPĂ ce a fost pusă în practică. O planificare de tip strategic nu poate fi judecată după doar un an. Las-o patru, cinci ani să vezi ce se întîmplă și abia după aceea o poți arunca. (Desigur, ca orice planificare și aceasta este supusă intervenție unor situații de forță majoră. Criza refugiaților nu este o situație de forță majoră. Încălzirea globală nu este o situație de forță majoră. Situația proastă a infrastructurii de transport nu este o situație de forță majoră. Invazia Crimeii este o situație de forță majoră. Modificarea legislației nu este o situație de forță majoră.). Greșeala asta se face în educație, sănătate sau fiscalitate. O mai găsim în managementul instituțiilor publice de cultură.
-lipsa acceptării faptului că orice planificator este trecător. Ar trebui înțeles că programele și strategiile sînt create de unii și continuate de alții. Sînt rari cei pe care istoria îi reține ca mari reformatori și, de cele mai multe ori, cei care au fost ținuți minte nu și-au planificat asta. Un corolar tangent: planificatorii de nivel macro ar trebui să aibă sentimentul măreției misiunii lor. Vicierea muncii lor de sentimentul temporalului conduce la rezultate care nu rezistă în timp.

Ar mai fi și alte chițibușuri, dar soluția reală este onestitatea.

marți, 19 ianuarie 2016

Formă, (re)formă și (de)formare în educație

Anual sau chiar de mai multe ori pe an se discută, se promovoază și se aprobă cîte o reformă în educație. Nu vreau să insist asupra motivelor și motivațiilor din spatele acestor inițiative (după cum zic unele guri rele, nu e vorba decît despre bani, fiindcă orice nouă reformă înseamnă noi motive pentru ca unii și alții să facă un ban cinstit pe seama părinților elevilor).

Ceea ce mă surprinde și mă interesează este abordarea permanent lineară a reformatorilor. În prezent se discută despre scoaterea latinei din programa învățămîntului gimnazial și despre scoaterea a unei ore de română, istorie și geografie. Toate astea ar urma să fie înlocuite cu niște neclare materii educaționale pentru sociatate, civism și etc. Dacă în privința latinei aprob pozitiv (argumentele alea cu limba culturii și civilizației nu stau în picioare pentru copii de clasa a VII-a, ca să nu mai zic că pînă apucă să învețe fundamentele, încep s-o uite la liceu), în privința românei, istoriei și geografiei, am rezerve.

În ceea ce privește româna, creatorii de programe și manuale ar putea foarte ușor să folosească învățarea limbii și literaturii române ca pe un vehicul de transmitere și a altor cunoștințe, informații și valori (din domeniul civismului, cetățeniei, consumerismului, mediului ș.a.m.d). În plus, ar trebui să înțeleagă că la educație civică este important ca cei mici să înțeleagă cum e cu sistemele sociale, cum funcționează societatea și altele asemenea, iar nu tot felul de bazaconii, abundente în manuale (și care dovedesc necunoașterea domeniilor cu pricina de către autori și revizorii ministerului). Desigur, din întîmplare, livrarea acelor informații s-ar putea face la pachet cu regulile gramaticii și lingvisticii. La final, viitorii electori vor putea să aleagă între candidații care doresc doar voturi și cei care doresc cetățeni care să-i fraierească [lipsește sau nu un cuvînt din două litere?] La fel, cu istoria. Onor autorii și revizorii din minister ar putea să renunțe la tabloidizarea manualelor (a tututor manualelor, care au o grafică și o prezentare făcută de experimentatori nebuni) și ar putea să prezinte informații despre impactul intervenției omului în mediu (desigur, pentru așa ceva, ar trebui să cunoască mai multă istorie decît cunosc eu) sau despre impactul corupției asupra fenomenelor istorice (iar au nevoie de cunoașterea istoriei. OF!).

Cu geografia e mai greu, dar asta pur și simplu ar trebui să fie păstrată, eventual, adăugită cu mici învățăminte despre diferența dintre hartă și teren. Bine? O păstrăm pur și simplu, da?

Am auzit că ar trebui introdusă o materie care să se ocupe de educația informatică (adică să-i învețe pe elevi să lucreze cu instrumentele societății informaționale). Eu văd lucrurile, din nou, pe dos. Ar fi mai eficient și eficace să fie învățați toți învățătorii și profesorii să folosească instrumentele societății informaționale, iar aceștia să devină capabili să ceară efectuarea de teme în mediul digital/online. Pe lîngă asta, sălile de clasă ar trebui dotate cu infrastructura necesară societății infomaționale, dar asta este, încă, o utopie pentru mediul rural, așa cum utopie este și educația informatică.

Mai rămîne un reziduu al programei. Acesta se numește religie. Este religie fiindcă manualele sînt un fel de bucoavne de catehism, nu au legătură nici cu religia și nici cu credința. În context, am întrebat pe profa de religie a băiatului meu (cînd băiatul era în clasa a VI-a) dacă poate să explice diferența dintre Mahomed și Iisus. S-a făcut curcubeu și a trebuit să plece la clasă. N-avea oră, așa că a ieșit din școală pe ușa elevilor.

Desigur, ceea ce am scris eu sînt prostii. În schimb, ideea de a se trece la o abordare non-lineară în educație sînt absolut convins că este bună, economică, eficientă, eficace și durabilă.

Despre management și cultură

De foarte mult timp se discută despre managementul în cultură sau managementul cultural. Îndrăznesc să nu le consider sinonime și să adaug că "management cultural" este un nonsens. Această expresie are susținători feroce, pornind de la ideea că domeniul cultural este atît de diferit de orice alt domeniu socio-economic încît merită propriul său management. Singurul (sau aproape) argument în favoare sintagmei este faptul că în cultură nu se produc șuruburi. În rest.... toate instrumentele "clasice" ale managementului sunt utilizate, așa cum au fost formulate în managementul general, și în cultură. O situație asemănătoare întîlnim și în marketing, dar despre asta cu alt prilej.

Revenind la management în cultură, mărturisesc că mă aflu într-o situație ingrată și paradoxală. Pe de o parte, nu sunt "om de cultură" fiindcă nu am absolvit nici literele, nici istoria, nici arta, nici teatrul și nici oricare dintre facultățile care încearcă să facă din măgari privighetori sau din decerebrați iubitori ai înțelepciunii. Pe de altă parte, studiile mele superioare mă fac să nu fiu potrivit, cu oricare dintre ocupațiile asociate, decît în domeniul juridic. În oricare alt domeniu (industrie, agricultură sau cultură), ca jurist, sînt un rău necesar. Prin urmare, cum o dau și cum o pun, nu prea am ce căuta în cultură ci, eventual, tangent la acesta [în primele luni ca director al unei instituții publice din subordinea Ministerului Culturii, un distins director de bibliotecă județeană a ținut să sublinieze, în timpul unui seminar că "nu vii tu, un puțoi de jurist, să ne înveți pe noi să conducem biblioteci". De atunci, respectul meu pentru fauna directorială din cultură a rămas abrupt sub zero].

În același timp, am lucrat suficient de mult în domeniul culturii și cam pe toate palierele instituționale ale acesteia, încît mă calific pentru a avea judecăți de valoare asupra domeniului. Bătălia continuă care se dă în ce privește managementul în cultură (încă înainte de anul 2005, cînd a apărut prima reglementare a subiectului) este cea între admisibilitatea sau neadmisibilitatea inginerilor, economiștilor, agronomilor sau altor specii de intelectuali cu studii superioare pe poziția de manager al unei instituții publice de cultură.

Opinia mea este următoarea:
-a fi absolvent de teatru, coregrafie sau arte plastice nu te face, obligatoriu, actor, dansator sau pictor/sculptor de bună calitate (între noi fie vorba, poți să ai și mama facultății de canto și să nu ajungi mai mult decît adjunct de vice băgător de seamă al unui gurist de pe la țară)
-a fi absolvent de management general (de exemplu, ASE) nu te face, obligatoriu, manager de succes
-sînt foarte puține instituțiile publice de cultură în care decizia se ia, cu adevărat, de către manager. În majoritatea cazurilor, decizia reală este luată de către contabilul șef, care, printr-un fel de ricoșeu, decide și asupra oportunității și conținutului acțiunii culturale
-mult prea mulți manageri de instituții publice de cultură privesc acest post ca o oportunitate de a-și promova ideile și creațiile culturale (cărți, cercetări, regii, interpretări diverse etc.). Ca un corolar: am întîlnit extrem de puțini manageri de instituții publice de cultură care să înțeleagă că managementul este o ocupație cu normă întreagă, nu ceva care se face între două plimbări pe la sesiuni de comunicării științifice
-mult prea multe proiecte de management sînt încropeli de tip copy-paste, în care nici măcar aspectul textului nu este uniformizat
-"oamenii de cultură" care sunt și manageri nu înțeleg (unii refuză să înțeleagă) că management înseamnă mai mult decît a avea idei crețe și mărețe. Management înseamnă să înțelegi contabilitate, juridic, administrativ, psihologie (inclusiv organizațională), planificare, evaluare, monitorizare, PSI, SSM și încă o altă droaie de domenii și subdomenii ale cunoașterii
-nu este nici o diferență DE ESENȚĂ între managementul unui teatru/muzeu/bibliotecă și managementul unei fabrici de șuruburi/detergenți sau restaurant. În egală măsură, un manager de calitate cunoaște cel puțin alfabetul domeniului în care ajunge să fie manager, dar nu este obligatoriu să fie ultracunoscător al acelui domeniu. Este suficient să înțeleagă despre ce este vorba. (Știți ce este interesant?  Dacă stăpînești bine instrumentele managementului nu vei face greșeli grave indiferent de domeniu. Managementul este logic și presupune rigoare) (de ce merge prost cultura, și nu doar? fiindcă este paralelă cu managementul. Dacă ești manager în cultură, sigur ai blestemat și blestemi cuvîntul "procedură". Dacă e așa, întoarce-te la scris cărți sau la ce te pricepi, fiindcă nu e de tine managementul)

În concluzie, deși după modificarea și abrogarea Ordonanței 26/2005 s-a încercat păstrarea managementului în cultură în lumea "oamenilor de cultură", se pare că abordarea nu este foarte productivă. În acest context, după ce am instruit cîteva sute bune de manageri din cultură, pot să afirm că doar vreo 10% dintre ei ar fi trecut un examen serios de management. Ceilalți 90% dintre deținătorii de atestate de manageri le-au primit ca să nu rămînem fără directori și nu vor pricepe purerea veci de ce (și cum) este nevoie să calculezi care sunt componentele costului unui bilet de intrare la muzeu.

Soluția nu este "închiderea" domeniului, ci organizarea unor concursuri la care să poată participa orice deținător de diplome care atestă absolvirea a 4 sau 5 ani de studii superioare (licență + master conform sistemului cretin Bolognia). În plus, concursurile ar trebui să fie cît mai cinstite. Dar asta este o altă chestiune.... :)

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Senzația unui gîdilici

Printr-o crăpătură între balcon și zidul blocului se zărea amintirea cerului de seară. Din seara asta, fiindcă amintirea serilor mai vechi era acoperită cu amintirile nopților, dimineților și zilelor care urmau. Amintirea cerului era cum e amintirea unei lumini puternice, rămasă în ochi. Vedea amintirea cu coada ochiului. De cîte ori încerca să o vadă mai bine, dispărea. Seara se cam terminase, iar cerul serii se făcea cerul nopții. Totuși, amintirea, zărită cu coada ochiului, era a unui cer altfel, diferit de cerul care se întindea peste pămînt în urmă cu ani de zile. Îi plăcea cerul ăsta, nou, seara, cînd era plin de culori. I-ar fi plăcut să fie mai deștept sau mai înțelept, ca să înțeleagă tainele cerului și ale culorilor de pe el. Dacă ar fi știut de ce s-a colorat atît de mult cerul s-ar fi uitat mai puțin. Așa, neștiind, rămînea cu ochii beliți în sus, holbîndu-se, ca boul, la nori. El nu văzuse cum se hobează boii, nu văzuse boi nici măcar uitîndu-se, din întîmplare, la cer, dar sigur erau boi care se holbau la cer, că altfel nu i-ar fi zis cucoana aia, peste care dăduse, într-o seară, cu umărul, că să să uite pe unde merge, nu să se holbeze, ca boul, la cer. Cerul din ziua de azi nu mai era ca cerul din alte vremuri, asta era clar, dar nu știa din ce cauză se întîmpla așa. Nici el nu mai era ca pe vremuri, dar știa că îmbătrînește. Cu vremea și cerul nu prea putea să fie la fel. Sau mai știi?! Dar dacă lumea și cerul îmbătrînesc și ele, ca oamenii, or îmbătrîni diferit pentru fiecare om în parte. Întrebase și pe alții dacă nu li se pare că cerul serilor e altfel decît era mai demult, dar se uitau la el ca la dușii de pe lume. Ori numai el vedea cerul, ori ailalți nu se uitau la cer. Poate că, dacă îmbătrînea cerul, îmbătrînea numai pentru el, fiindcă numai el avea ochi să-l vadă. Naiba știe?! Sigur asta i se trăgea de la lucratul în atelierul de sculărie, unde nu vedea nici cerul, nici lumina zilei, nu vedea decît geamurile verzi, cu armătură de sîrmă, aproape negre de praf și prin care nu trecerea decît amintirea luminii de afară. Lucra la lumina neoanelor, de ajunsese să i se pară că totul clipocește cînd pleca de la muncă, așa cum clipocea lumina neoanelor. Cînd pleca de la serviciu stătea cu ochii pe sus, ca să vadă cît se mai putea vedea din lumina zilei și din cer. Chiar și seara trecută, cînd se dusese să cumpere o sticlă de ulei, ca să facă nevasta niște gogoși, rămăsese cu ochii pe cerul de seară, unde se rostogoleau niște valuri roșii, vineții și negre, iar cerul era roz, fără pic de albastru. Doar lumina serii era foarte albă, de parcă ar fi fost într-un bliț pornit. Cînd a ajuns cu uleiul acasă, sătul de privit, nevasta se pusese la televizor, să vadă un serial din alea, care se lasă moștenire în familie. Uleiul era și acum neînceput, gogoșile rămăseseră nefăcute, iar pofta lui atîrnată în cui, unde îi zisese nevasta să și-o pună că ea nu se scoală de la serial să îi facă lui gogoși, că nici după moarte dacă s-ar fi dus n-ar fi stat atît. Ce să-i spună nevestii? Că era cerul altfel, cu nori ca valurile și cu toate culorile lumii împrăștiate pe sus? Îi mai spusese chestii din astea și ...

... cu un scrîșnet de măsele, cugetul se întrerupse fiindcă în Iftode se năștea senzația unui gîdilici pe unde îi intrase elasticul de la chiloți în carne.

vineri, 8 ianuarie 2016

Inutilul Cod al Patrimoniului (Cultural)

Se vorbește de cîțiva ani despre o enigmatică comisie sau enigmatic grup de lucru care să genereze un Cod al Patrimoniului (Cultural) (enigma este dată de imprevizibila înlocuire a decidenților politici care agrează sau nu membrii din comisie/grup de lucru). Ca bătrîn și hîrșit în rele făcător de legi și alte acte normative, cu o banală și inutilă licență în științe juridice (și administrative) îmi permit luxul de a scrie degeaba: Codul Patrimoniului este i-nu-til!! și !!!!

Argumentul principal al utilității este dat de forța juridică suplimentară pe care ar da-o calitatea de Cod. FALS! Legislația de bază în materia patrimoniului cultural (mobil, construit/ arheologic și imaterial) are caracter organic. Un Cod nu poate fi mai organic (și mai puternic) de atît. Ceea ce lipsește nu este un Cod și nici o legislație mai spălată decît cea existentă. Este suficient ca autoritățile publice care au competențe în materia să (re)devină autorități, începînd cu Ministerul Culturii. Încă există pîrghii de acțiune care permit cercetări penale și aplicarea de sancțiuni penale (cel puțin cîțiva din juriștii ministerului și avocații colaboratori ar putea fundamenta serios ceva plîngeri penale). Desigur, ar mai fi nevoie de oarece ministru, secretari de stat și secretar general care să igienizeze/ deparaziteze/ deratizeze/ decăpușeze diferitele comisii și comiții pendinte de minister.

Al doilea argument al utilității este dat de existența unui singur instrument juridic pentru domeniul patrimoniului cultural. FALS! Exemplul prin excelență în favoarea argumentației mele este Codul Fiscal, o uriașă glumă proastă pe care nu o mai înțelege nimeni. Patrimoniul cultural este un domeniu care cuprinde subdomenii avînd viteze diferite de evoluție. Într-un fel se mișcă realitățile sociale asociate cu patrimoniul imaterial, altfel cele care privesc arhivele, altfel patrimoniul mobil și tot diferit se mișcă relația dintre societate și patrimoniul construit (inclusiv arheologic). Mai degrabă, dorința codificării este un demers primitiv și nu unul superior în evoluția unui sistem juridic.

Alte argumente în favoarea codificării nu știu să fi fost pronunțate, în schimb mai am eu, împotrivă:

-relațiile sociale care privesc patrimoniul cultural nu au același caracter fundamental ca cele care sunt reglementate prin Codul Civil și Codul Penal (nu adaug Codul Fiscal, atîta timp cît acest cod este o marmeladă juridică). Relațiile sociale din și în jurul patrimoniul cultural sunt incidente și, eventual, special-derogatorii, de la regulile din Codurile Civil și Penal.
-relațiile sociale din jurul patrimoniului cultural sunt mult mai instabile decît cele civile sau penale. În acest context, este interesant de observat că actualul Cod Civil NU modifică fundamental regulile civile, ci oferă o actualizare lingvistică, o firească normalizare (prin includerea comerțului) și.... cam atît. Noutățile aduse în materia familiei sau drepturilor individuale au apărut în cod ca urmare a unei evoluții sociale istorice (cu durată istorică). La fel, Noul Cod Penal. Nu modifică în mod esențial raporturile juridice pe care le reglementează față de situația anterioară și reflectă modificări istorice la nivel social. Pe de altă parte, cu patrimoniul cultural se întîmplă mai tot timpul cîte ceva. Un Cod trebuie să fie stabil. Ferm. Peren, la fel ca relațiile sociale pe care le reglementează. Codul rutier și cel fiscal numai coduri nu sînt, la cît de des se modifică. Încercați să vă imaginați Codul Civil sau Codul Penal cu cîteva modificări pe an. Eu nu reușesc să imaginez un astfel de haos juridic. Codul Patrimoniul nu poate fi stabil, fiindcă domeniul de reglementare nu este stabil.
-desigur, modificarea unui Cod nu se poate face la fel de repede și ușor ca o lege (sau ar trebui să nu se poată face, dar codurile fiscal și rutier dovedesc contrariul). Așa fiind, atunci cînd modificarea realității sociale (mai rapidă decît ne place să credem) se produce, ar trebui să se producă și modificarea Codului. Dar, fiind Cod nu se poate. Fundătură..... ori ieșim din fundătură cu încălcarea a ceea ce un Cod ar trebui să fie.
-mai utilă ar fi deparazitarea legislației în general: eliminarea dublajelor sau contradicțiilor existente în legislația privind costrucțiile și urbanismul, în legislația privind mediul și pădurile etc. etc. Acest demers ar fi chiar simplu, iar ce trebuie făcut este scris, pe înțelesul oricui, în Raportul comisiei prezidențiale pentru patrimoniu din 2009.

Închei prin a repeta ceea ce spun și scriu de foarte mulți ani. Nu legile patrimoniului sunt proaste, ci aplicarea lor lipsește. Nu este nicio diferență între o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani și una de 25 atîta timp cît nu se aplică niciuna. Am zis!

Nelegi și nelegați

Spuneam și cu alte prilejuri și continui să spun la cursuri: dacă vrei să distrugi o clădire, pune-o în Lista Monumentelor Istorice. Afirmația asta a mea tinde să devină o axiomă pe care doar cei mai puțin atenți și pricepuți o cer demonstrată. În ultimii m-am implicat foarte direct în reabilitarea unor clădiri care ar fi putut fi ușor înscrise în LMI, fie și numai ținând seama de criteriile vechime și reprezentativitate. Tot în ultimii ani am încercat, pe cît am putut și unde am putut, să salvez peisajele culturale care fac din România o destinație turistică din ce în ce mai apreciată.

După ce, multă vreme, am făcut parte din echipele care au lucrat la formularea legislației postdecembriste a patrimoniului, ieșit fiind, oarecum, din sistemul instituțional public al culturii, am putut constata, o dată în plus, gradul uriaș de demență și impotență sistemică și cronică a autorităților cu competențe structurale în ce privește aplicarea legilor patrimoniului cultural (vă place ce frumos întorc cuvintele?! he he).

Cea mai recentă demonstrație de imbecilitate a autorității publice în relația cu patrimoniul cultural construit (dărîmarea elementelor decorative de pe fațadele unor monumente A și B din Cluj-Napoca, la ordinul primarului), precum și reacția incalificabil de elegantă a ministrului culturii (în context, nici cultura nu merită majusculă), m-au îndemnat să (re)aduc aminte două acte normative cel puțin interesante.

Primul povestește despre linii de creditare speciale dedicate proprietarilor de drept privat de monumente istorice: H.G. nr. 610/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura de acordare a creditelor necesare efectuarii de lucrari de protejare la monumentele istorice detinute de persoanele fizice sau juridice de drept privat

Al doilea vorbește despre posibilitatea implicării directe a autorităților publice în spriijinul proprietarilor de drept privat H. G. nr. 1430/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind situatiile în care Ministerul Culturii si Cultelor, respectiv autoritatile publice locale, contribuie la acoperirea costurilor lucrarilor de protejare si de interventie asupra monumentelor istorice, proportia contributiei, procedurile, precum si conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca proprietarul, altul decât statul, municipiul, orasul sau comuna.

Prima Hotărîre nu a avut fericirea să mai fie aplicată după anul 2013 (cel puțin așa se vede pe situl INP - patrimoniu.gov.ro) și nici nu e de mirare, după balamul organizațional prin care tot trece de prin 2009 încoace. E adevărat că nici atunci când s-a aplicat nu s-au întîmplat creditări care să răstoarne înfățișarea generală a monumentelor istorice, dar ori-și-cît...

A doua Hotărîre, în schimb, este.... ăăăăă... este. Adică doar există fără a ființa. Hotărârea asta, pe numărul ei 1430/2003, este o minunăție, îndrăznesc să scriu. Permite, cu larghețe, nu doar intervenția autorităților publice cu și un excepțional mecanism de .... cum le spune.... nu șpăgi... altfel... mă rog, înțelegeți voi ce spun. Povesteam cu șefi de autorități publice locale, cu arhitecți de pe la autorizații și autorizări despre existența unei astfel de hotărîri a Guvernului. Mă credeți cînd vă spun că nu au sesizat oportunitatea uriașă reprezentată de această hotărîre?! Despre posibilitatea folosirii HG în beneficiul monumentelor istorice, nu mai spun....

Ei bine, aplicarea acestei Hotărâri a Guvernului, în coroborare strictă cu Legea de bază, ar fi permis incalificabilului primar al Clujului să facă pozitiv, nu să facă distructiv. Pe de altă parte, cu Legea în mînă, ministrul culturii, în interiorul și cu respectarea strictă a competențelor pe care le are ar fi trebuit nu să genereze grațioase ziceri pe Facebook ci, la fel de grațioase, plîngeri penale. Din păcate, persoana care este, în prezent, ministru al culturii, este un tehnocrat cu mandat limitat.... doar prostiile pot fi nelimitate.