joi, 29 ianuarie 2015

Crimă și pedeapsă

În ultimii...vreo ...13-14 ani am putut intra prin mai multe universități (și alte unități de învățămînt) din Europa. Franța, Marea Britanie, Belgia, Finlanda, Turcia, Italia .....  În unele locuri era evident că mă aflu în clădiri pentru vizitele de protocol. În altele și nu puține, în schimb erau săli de curs absolut obișnuite. Dacă în unitățile de învățămînt, altele decît universitățile, dotările, să spunem contemporane, erau sau nu, în universități n-am întîlnit săli de curs care să nu aibă cel puțin computer videoproiector și acces la internet. Desigur, nu mă voi referi la aspectul general al spațiilor universitare, care este oricum, dar nu decrepit. Chiar și în universitățile cu o vechime mai mare de 150 de ani, vechimea clădirii era, mai mult, o sugestie și nu o realitate de sărăcie cu lustru.

Vizitînd spații universitare de la noi, impresia generală este una de ... cum să spun... inadecvare?! Vetust?! Primitivism?! Nu găsesc exprimări academice suficient de dure și sugestive. Desigur, am văzut și spații universitare decente, care seamănă cu ce ar trebui să fie învățămîntul academic al secolului XX. Nu, nu XXI, fiindcă mai e un secol pînă atunci. Sînt curios ce-or face profesorii care vor să ofere o exemplificare cu o pagină de internet sau să facă o demonstrație oarecare, care, fie și numai pentru economie de timp, s-ar face mai bine pe un ecran decît cu creta pe tablă.

În urmă cu vreo ....11-12 ani, m-a rugat un amic să îl ajut cu o corectură a testelor intermediare rezolvate de studenții lui de la o facultate de umanioare. Omul mi-a spus răspicat că testele alea nu sînt relevante pentru nota studenților așa că el este interesat mai mult să afle o opinie suplimentară. Am trecut prin jumătate din teste și l-am întrebat dacă studenții cu pricina o să ajungă la licență. Omul mi-a spus, senin, că da. Am insistat și i-am spus că, dacă ar fi după mine, studenții respectivi ar trebui întorși la liceu pentru motiv de analfabetism funcțional. Tot senin mi-a spus că pe el îl interesează ideile studenților, nu ce și cum sînt scrise ideile astea. Peste cîțiva ani, conducînd interviuri de angajare, am constatat că nu pot ignora ce și cum sînt exprimate, inclusiv în scris, ideile foștilor studenți, acum în căutarea unui loc de muncă. Între timp, am aflat că nu este etic să beștelești studenții pentru analfabetism, că nu este etic să constați, în public, deficiențele mediului universitar, că studenții trebuie trecuți pentru a fi păstrată "norma" de licențiați care asigură continuitatea unei catedre.

Peste o altă bucată de vreme, m-am confruntat cu foști studenți (în majoritate de umanioarea), acum salariați în instituții publice de cultură, bolnavi de un analfabetism funcțional cronic. La acest analfabetism funcțional, să zicem, "clasic", se adaugă analfabetismul funcțional "informatic". Redactarea și paginarea unui text, realizarea unor minime calcule într-un fișier de tip "Excel", căutarea informației în internet, comunicare prin e-mail.... toate astea și altele, la fel de simple, sînt aventuri sălbatice ale cunoașterii. Ca formator și șef de instituție de formare profesională mi se reproșa că un istoric, un etnograf, restaurator sau conservator nu trebuie să fie utilizator avansat de calculator. Întrebam de ce au venit la curs. Mi se spunea că pentru a învăța. Și atunci întrebam, din nou, dacă un dosar de restaurare sau clasare, dacă un formular de DOCPAT sau un formular de proiect se completează scris de mînă, pe hîrtie. Se lăsa tăcere.

Întîlnești aceiași foști studenți în administrațiile financiare (aici sînt un pic evoluați, fiindcă pot apăsa pe niște taste, ca să completeze cu cifre niște cîmpuri predefinite într-un formular), în ministere și alte entități din administrația publică. Întîlnești aceiași foști studenți (sau liceeni) în infinita listă a celor care nu vor reuși vreodată să facă rost de bani acordați de bănci sau europeni pentru simplul și banalul motiv al analfabetismului.

Ce am scris mai sus e crima. Pedeapsa este halul în care trăim.

luni, 26 ianuarie 2015

Publicul / privatul față cu schimbarea

Înainte de a avansa în măruntaiele proceselor de schimbare (și ale managementului acestora) este necesar să înțelegem că există diferențe majore între sistemele instituționale de drept public și cele de drept privat. Aceste diferențe, mult prea frecvent ignorate de analiști și teoreticieni lipsesc de eficiență, în foarte mare parte, instrumentele, tehnicile și metodele utilizate de managementul schimbării și descrise în literatura de specialitate (frecvent străină, de origine americană mai ales și, la fel de frecvent, copiată și prost tradusă în literatura de limbă română).

O diferență majoră poate fi identificată în modul de manifestare al celor două sisteme. Sistemele de drept privat sînt adaptabile prin excelență (dacă nu sînt adaptabile, atunci dispar). Sistemele de drept privat sînt teribil de inerțiale, funcționînd ca și cum ar avea în adîncul lor giroscoape de mari dimensiuni. Cum un alt prilej, vom putea discuta și despre cauzele acestei realități, dar, aici, ne vom limita să enumerăm cîteva astfel de cauze. Una este existența și funcționarea organizațiilor de tip sindical. Lucrătorii, mai ales organizați în sindicate, au un apetit foarte scăzut pentru orice ar putea însemna pierderea unui anumit statut sau ieșirea din starea existentă (păstrează cît mai mult din status quo). O a doua cauză este mult clamata și legiferata stabilitate a personalului din administrația publică. Stabilitatea, în acest caz înseamnă imobilitate și osificare. Fie că este modelul francez, fie că este copia sa românească, stabilitatea în post/funcție/poziție anulează orice idee sau demers de punere în practică a meritocrației. A treia cauză este confunzia între profesionalizarea lucrătorului din entitățile de drept public și creșterea performanței profesionale a acestuia. Profesionalizarea lineară, fără o curbă ascendentă, nu oferă creștere. În rândul cauzelor se înscrie și fenomenele pe care le deservesc sistemele publice. Acestea sînt fenomene în primul rînd sociale, cu manifestare pe termen lung și foarte lung: crearea, creșterea și aferenta impozitare a averilor, viața de familie și viața socială în general, educația, securitatea și siguranța socială (inclusiv reflectarea în securitatea militară).

Față de sistemele de drept privat, sistemele de drept public sînt mult mai fragile în fața arbitrarului decizional alogen. O entitate de drept public se naște, se transformă sau moare ca urmare a unei decizii de putere din partea unei autorități superioare în ierarhia decizională, fără legătură reală cu viața social-economică din jur. Sistemele de drept privat, în schimb, au o viață și o durată a acestei vieți exprimate ca efecte ale unui complex cauzal multifactorial (manifestările pieței - concurenți, furnizori, clienți, tehnologie; conținutul legislației; viața sau moartea unei anume persoane etc.). Orice diagramă sau teorie găsiți în legătură cu viața organizațiilor, se poate observa ușor că exprimă viața organizațiilor de drept public.

Aceste două mari diferențe (pot fi și altele, dar în cele două enunțate se originează toate) impun diferențierea în abordarea schimbării organizaționale. Diferențierea este obligatorie fiindcă schimbarea se face în timp și prin interacțiunea mediului intern cu cel extern. Important este, totuși și critic, factorul timp.

Modificare, transformare, devenire, schimbare

Omida ajunge fluture și gata. Putem povesti despre biologia, chimia și fizica implicate pe durata acestui proces, dar cam atît. Analogiile puerile, altfel poetice și pline de lirism, dintre oamenii care pot să zboare, așa cum zboară omizile ajunse fluturi, sînt o modalitate vulgară de a ignora realitatea. Drumul de la omidă la fluture se întîmplă în mod natural. Nici omida și nici fluturele nu au habar despre ceea ce se petrece. Omida nu are habar că urmează să devină fluture, nici cît va dura și nici cîte și ce resurse va consuma. La o adică, omida nu are habar nici ce fel de fluture o să ajungă.

Oarecum asemănătoare este și confuzia între schimbarea hainelor cu schimbarea de la a fi o persoană bună la una rea (sau invers). Hainele sînt înlocuite unele cu altele, sînt diferite în mod esențial. Cînd o persoană devine din rea, bună (sau invers) trăsăturile de personalitate nu sînt înlocuite. De fapt, răutatea (sau bunătatea) sînt tot acolo, doar că în alte cantități și cu alte manifestări. În plus, ca să devii din bun, rău (sau invers), trebuie să îți dorești asta și să faci anumite eforturi, care afectează întregul comportament.

Auzim frecvent că s-a schimbat vremea, într-un mod asemănător cu schimbarea prin care trec organizațiile. Din nou, ne aflăm în fața unei erori de percepție datorată, în primul rînd, utilizării unui singur cuvînt. Vremea are stări, manifestări ale legilor fizicii, în principal, care se petrecîn lipsa oricărei dorințe din partea vremii înseși. La o adică, vremea s-ar simți foarte bine să fie sigură și nu probabilă.

Schimbarea, care a condus la apariția unui domeniu distinct al managementului, este cu totul altceva, atît în cazul oamenilor cît și, mai ales, în cazul organizațiilor. Schimbarea la om este extrem de dificil de realizat, în special ca demers endogen. În cazul organizațiilor, lucrurile sînt diferite, în principal datorită faptului că organizațiile sînt abstracțiuni juridico-sociale, fără o viață a lor, fără obiectivare și conștiință de sine.

Schimbarea, spre deosebire de alți termeni și în sensul utilizat de management este un proces controlat de trecere a unei entități dintr-o stare în alta. Cuvintul cheie în această definiție este "control". Al doilea cuvînt important este "proces". Orice altă modalitate de trecere a unei entități dintr-o stare în alta este întîmplare, eventual evoluționism stăpînit de hazard.

Se vorbește foarte frecvent despre schimbare în organizații, inclusiv în cele de drept public. Totuși, despre ce se vorbește?!

miercuri, 14 ianuarie 2015

Credință, religie, resurse și bani

9/11 nu este începutul luptei SUA și al lumii împotriva terorismului, Atacuri teroriste au mai fost și pînă atunci, în epoca de după al doilea război mondial. 9/11 a fost semnalul de începere al unui altfel de război economic, îmbrăcat în cele mai ciudate, banele, primitive și previzile veșminte. Ceea ce găsim în mass-media ca atacuri teroriste sau lupta împotriva terorismului sînt, doar lupte într-un război economic global. Toate nenorocirile puse în seama terorismului religios sînt forme "moi" care oferă o posibilitate întîrzierii sau evitării pe termen nedefinit al unui confruntări armate cu adevărat globale.

Fără a fi analist politic sau economic, fără pretenții de istoric cult și răs-informat, am senzația că, trecînd de lipsa de profesionalism a majorității gutufanilor din presă (gutufanul este cel mai tîmpit dintre porumbei. E crescut și hrănit pentru carne și nu-și dă seama nici după ce i se rupe gîtul), se evită recunoașterea sau evidențierea fundamentului pur economic al confruntării cu terorismul (care termen a primit noi, extinse sau diferite înțelesuri în ultimii 50-100 de ani). Teroriștii care afirmă și despre care se afirmă că acționează din impuls religios sînt soldați într-un război economic. Voalul religiei este doar o tentativă de ascundere a unei realități și, nu în ultimul rînd, un concept "vandabil" din punct de vedere mediatic. La o adică, cum ar "vinde" un guvern oarecare implicarea într-un război economic?! O astfel de idee nu atrage sprijinul direct sau tacit al populației. În schimb, lupta împotriva teroriștilor religioși este un text cîștigător. Nu trebuie uitat că populația care primește un astfel de mesaj este o populație care a devenit mai sensibilă și mai interesată de foamete, irosirea resurselor, reciclare ș.a.m.d. În același timp, iarăși nu trebuie să uităm că aceeași populație este una care nu a fost secularizată în întregime și în totalitate. Cuvîntul religie "vinde" mai bine decît cuvîntul economic.

Unde au fost semnalate cele mai recente (recent în sensul de 25 de ani) incidente cu autori declarat religoși?! În zone interesante economic pentru cel puțin o parte dintre marile puteri (SUA și Rusia). Fie că este vorba de Georgia, Cecenia, Afganistan, Siria, Liba, Irak sau Nigeria, toate aceste locuri conțin vector economic de rangul 1: resurse naturale relativ ușor exploatabile. Nu avem astfel de incidente cu coloratură religioasă în America de Sud, dar acolo lucrurile sînt un pic diferite datorită costurilor asociate distanței.

Ceea ce vedem în ultima perioadă nu are de-a face cu religia sau credința (așa ceva a fost în 1972, la Olimpiada de la Munchen). Astăzi trăim în confruntări pentru controlul resurselor și, implicit, al banilor. Aceste confruntări sînt între SUA și Rusia. UE nu mai are de mult capacitatea de implicare în orice fel de confruntare de anvergură, estropiată fiind sub apărarea și efectele pe termen lung ale planului Marshall. În context, UE nu (mai) are capacitate de luptă militară, nu (mai) are, dacă a avut vreodată, capacitate de luptă în mediul electronic/informatic. Singurele capacități relativ interesante, dar insuficiente, sunt cele din lupta informațională. UE este prost plasată și din punct de vedere economic, fiind un producător/furnizor supus amenințării cumpărătorilor. Pare că lipsește din peisaj China. Nu lipsește. Este prezentă de pe poziția privilegiată a cumpărătorului care poate dicta prețul în piața globală. Dacă încetarea cumpărării produselor europene de către Rusia ar reprezenta o mare problemă, încetarea cumpărătorilor de către China ar însemna un dezastru. China stă și așteaptă cel mai bun preț de vînzare. La o adică, de ce să se implice într-o luptă, cînd poate ridica prada de război de pe front?! Japonia? Care Japonia? America de Sud.... este cam scumpă distanța pentru europeni... E un fel de rezervă a SUA.

Bref. Trăim un război economic pentru obținerea controlului resurselor (încă) ieftine și rapid de obținut. Sau o fi cineva care crede că mișcările zis jihadiste (proastă denumire, dar e un "cîrlig" bun) au crescut, generație spontanee, direct cu multe arme, făcute din comerțul cu nisip și cămile. Destrămarea regimurilor zis dicatoriale din Irak, Libia, Liban, Siria și mare parte din țările africane cu resurse naturale la preț mic a arătat lumii, din nou, diferența între țările națiuni (chiar dacă nu în întregime națiuni) și statele organizate arbitrar, peste mulțimi cu organizare socială tribală.