Un visat că sînt Dumnezeu, dar nu aveam chef de nici-un fel de Creație. Trăiam o dumnezeiască lene, perfectă în toate detaliile. Non-existența, non-universul, non-timpul, aveau, și ele, o dumnezeiască, deplină ne-întindere. Nimicul pe care îl făceam avea o absolută valoare epistemologică. De fapt, mă durea în vîrful moțului de la dumnezeiasca mea bască de indiferent ce și de absolut tot. La o adică, atîta vreme cît tot ceea ce urma să existe, exista, deja, în mintea, de ce să mă fi obosit să mă preocupe toate acelea. Ca Dumnezeu ce mă aflam, admiram non-culoarea și non-lumina adimensionale. Te priveam și încercam să memorez toate detaliile chipului tău: ridurile fine, pielea mărturisitoare, venele și artele evidențiate pe suprafața palmelor, micile erori din proiectarea și execuția chipului tău, fruntea cu micile riduri, ochii care sclipeau ca stelele ne-existente, culoarea lor ne-existentă, lungimea dreaptă a picioarelor, subțirimea oaselor, cîntecul, suspinul și sunetul pe care doar dumnezeieștile mele urechi le puteau auzi.
Trezit, om, într-o lume plină de culori, forme, sunete, întinderi, uitări și necunoscute viitoruri, universul este pustiu.
