luni, 29 februarie 2016

Iftode și prostia

Se spunea că deșteptăciunea e împrăștiată egal, numai prostia a aruncată cu găleata. Din punctul lui de vedere, chestia asta era adevărată și se întîmpla să funcționeze și în lumea celor care cercetează și în lumea de zi cu zi. Totuși, așa o explicație nu i se părea suficientă, ba era chiar simplist-reducționistă, cu suficiente vicii formale și slăbiciuni de natură contrafactuală, încît devenea obligatoriu necesară o revizuire serioasă, care să conducă la o potriveală cu maniera lui banală de înțelegere a lumii și realității.

Deoarece folosirea unor cuvinte extrem de scumpe, pentru a nu spune prețioase, depășea, cu puterea evidenței, capacitatea de exprimare pe care o putea poseda, cugetul plin de elocință din conștiința lui Iftode coborî ștacheta exprimării pînă la un nivel care să ușureze și exprimarea și înțelegerea. Chestiunea cu deșteptăciunea și prostia era și este una serioasă și interesantă atît pentru întreaga omenire, cît și pentru fiecare persoană, privită în individualitatea acesteia. Din cîte apucase să trăiască el, lovindu-se de una sau de alta, de unul sau de altul, împrăștierea deșteptăciunii și a prostiei nu era făcută, de la început, pentru fiecare, în cantitate stabilă. El era sigur că și deșteptăciunea și prostia existau în cantități egale, dar se împrăștiau diferit, în diferite momente. Cum ar veni, azi puteai să fii mai deștept și ieri mai prost. Nasol era că nu aveai de unde ști cum o să fii mîine și o să-ți dai seama abia după, nici măcar în timp ce, ca să nu mai zicem în loc de.

Prima oară, i se păruse lui că e ceva ciudat, la Revoluție. Fuseseră destui care avuseseră pe mînă arme și muniție de război, dar muriseră mai puțini decît ar fi fost normal să moară, după cîte puști și gloanțe aflase că se dăduseră civililor. Ar fi fost normal să fie mai mulți morți și dacă s-ar fi luat în calcul cîtă muniție avuseseră militarii și milițienii, dar uite că nu muriseră cîți ar fi fost normal. De atunci, chiar dacă fusese mai tînăr și mai prost, îi trecuse prin minte că, la Revoluție fusese împrăștiată mai puțină prostie decît de obicei. Sau, poate că proștii fuseseră mai puțini și nu avuseseră arme și muniție și de aia nu putuseră să omoare prea mulți oameni.

Mai tîrziu, prostia se împrăștiase cu prea-de-măsură și ajunsese să fie mai multă decît deșteptăciunea. Niște prieteni de-ai lui, din tinerețe, pe care el îi știa că sînt deștepți, avuseseră parte numai de chestii dubioase: unu', care stătuse în vorbe cu o fată vreo trei ani, se pomenise însurat cu una de-o întîlnise la o coadă la bilete, în gară; se porcăiseră pe locul la rînd și pînă la urmă, după vreo două săptămîni, ajunseseră la primar și se căsătoriseră. De atunci, săracii de ei, numai despre cît de proști fuseseră, se văitau. Altu', băiat finuț, se chinuise și, cum, necum, terminase o facultate. După ce terminase facultatea, începuse să se vaite că ce prost fusese că nu se ținuse de bișniță, să fi făcut și el avere, cum făcuseră atîția alții, doar cu liceul.

Pe lîngă astea, mai erau niște chestii care, era sigur, dovedeau că prostia ajunsese să fie împrăștiată cu mormanul. Deșteptăciunea o fi rămas la fel, dar prostia ajunsese să cadă în capul oamenilor cu roaba și cu camionul. Altfel, nu pricepea cum venea asta, ca oameni de la țară, care aveau terenuri și pomi și vii, oi sau vaci să ajungă să culeagă morcovi, ciuperci sau căpșuni prin alte țări și să-și lase pămînturile pîrloagă și, mai încolo, să le vîndă unor străini din țările în care munceau la cules, iar ei să rămînă numai cu culesul pe moșiile altora.

Era sigur că, dacă ar fi fost mai puțină prostie, oamenii n-ar fi trăit atît de rău, numai din vîndut și cumpărat, fără să facă mare lucru. Ăia de plecaseră la cules, culegeau, încasau niște bani, veneau acasă și cumpărau fructele sau legumele pe care le culeseseră prin țări străine. Dacă ar fi fost să se ia după unii și alții, ar fi rezultat că toată prostia era împrăștiată numai la el: Bă, Iftode, prost ai fost, mă, că n-ai plecat și tu! Te umpleai de bani!; Iftode, cînd te-am luat, am crezut că o să fii, și tu, în stare să faci ceva cu meseria de o aveai! Tu, nu! Prost de bun, asta ai fost și-ai rămas numai prost! Nici ciubucuri de-o șaibă n-ai făcut, că e păcat...Ai lucrat, ca prostul, gratis și după aia nu te-am mai băgat nimeni în seamă; Iftode, dacă n-am fi prieteni, aș zice că ești prost, dar aș, zic că așa ești tu, ce să-i faci, nu putem să fim, toți, deștepți...

Cugetînd, acum, la rece, cum ajunsese berea de mult fiartă cu sare și zahăr, era sigur că o fi fost el prost, că era, sigur, dar restul erau mai proști decît el. Dacă n-ar fi toți așa de proști, i-ar merge și lui mai bine, dar n-avea loc de prostia care-i năclăia pe ailalți, împrăștiată cu toptanul. Pînă la urmă, ce să zică? Și prostia e dar de la Dumnezeu și, cînd face Dumnezeu daruri, dă cu amîndouă mîinile.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Întrebări holteie

Se întâlnise cu diverși oameni care cărau cu ei tot felul de prejudecăți și idei preconcepute. Ba, o dată, se întîlnise și cu un nene care avea niște precupețeli care, fără să precupețească vr'un efort cît de mic, se apucase să-l convingă despre cum era cu epistemoligia gnostică a enciclicii monahului Paftaluță de la schitul Aburcatu'. Se întîlnise cu toți ăștia și rămăsese lipsit de dumerire, ca să nu zică nedumerit, despre judecățile sau conceptele de dinainte. La fel era și în ce privește cupețeala anticipatorie.

De atunci și pînă în seara, tooooot încercase să afle dacă oamenii ăia aveau niște judecăți pregătite cum se pregătește pachetul cînd te duci la serviciu și, cînd era nevoie de o judecată, ei scoteau din sufertaș o judecată gătită cum se cuvine și împachetată în șervețel. Era sigur că cel puțin unul din ăștia își făcea judecățile cu ceapă și muștar, iar vreo doi puneau usturoi, că așaaaa le puțea gura după ce ieșea din ea o judecată din aia, făcută de acasă.... Le puțea de parc-ar fi avut în gură cur de dihor supărat!

El n-avea nimic împotrivă să vină cu judecățile aranjate și gătite dinainte, în schimb, era neplăcut cînd băga de seamă că judecățile fuseseră gătite prost, fără legătură cu situația. El prefera să care cu el tot ce era nevoie pentru judecăți și să amestece, pe loc, ingredientele. Mai punea un praf de sare, mai o pudră de zahăr, niște piper sau scorțișoară, după caz și după gust, potrivea judecata ca să se îmbuce cu situația....

La fel și ăia cu ideile preconcepute. Parc-ar fi fost broască din aia care poartă, în niște cuiburi mici, de pe spate, mormolocii, după ce ies din oo. Sau, mai știi, or fi avut, acasă, idei mamă și idei tată, care se coțăiau ca apucatele și le dădeau lor idei gata făcute. Așa ceva i se părea și neplăcut și o formă de cruzime față de idei: bunăoară, dacă într-o zi oarecare nu se întîlneau cu o situație care să necesite o idee concepută în avans, ce se întîmpla cu ideea sau ideile pentru ziua cu pricina? Mureau ideile? Dispăreau? Gemeau și plîngeau în pumni fiindcă, concepute fiind, nu apucau să se nască? Trist, foarte trist, ce să mai! Ar fi meritat să le facă niște plîngeri pentru cruzimi față de ideile concepute și nenăscute, dar nu aflase unde se puteau face așa plîngeri. Fusese să se intereseze la protecția animalelor, dar ăia îi spuseseră că se ocupă numai de cîini, pisici și salamandre și că n-au idee cine se ocupă de idei. La primărie îi spuseseră să facă o petiție și să o depună la registratură, fiindcă merită să fie expusă în holul primăriei. Încercase și la o asociație pentru protecția păsărilor, dar ăia erau mai interesați să găsească rîme și omizi.

Pînă la urmă renunțase și rămăsese să aibă idei concepute și născute pe loc. Unele erau mai zdravene, altele mai rahitice, dar era sigură că nu rămîne cu idei pe stoc sau că are idei făcute de altcineva, idei părinți sau alte entități subtile și inefabile. Totuși, cel mai mult îl enervase ăla, lipsit de precupețeli. Prima dată era că nu era clar despre ce e vorba? Cupețeli făcute dinainte, ca prejudecățile sau ceva anterior cu pețeli? De cupețit sau cupețeli nu auzise și nu mirosise, de pețeli și pețit, da, dar n-avea nici-o noimă să aibă cineva de-a face cu atîta pețit dinainte. Ca să nu mai zică că nenea ăla îi și mîncase sufletu' în ziua aia. Una-două, domnu', domnu', domnu' Ifose, să știți că eu nu precupețesc nimic ca să fie fie omu' nemulțumit; Domnu' Isocel, spune ce ai nevoie și, pe cinstea mea, n-o să precupețesc cele bune oficii și interese ca să te servesc.

Pînă la urmă, rămăsese și fără dumerire cum o fi cu atîta precupețit și fără banii pe care îi dăduse pe un Brifcor, după ce pierduse un autobuz, încercînd să scape de ăla plin de neprecupețeli. Se pare că așa-i era lui scris, să i se întîmple situații care izvorau întrebări și să nu găsească răspunsuri pentru întrebările alea, rămase, pînă la proba contrarie, holteie.

Profitul din cultură

În prezent, domeniul culturii de drept public din România este un domeniu în care s-a generalizat conducerea privată a instituțiilor publice (de altfel, pentru cei care nu știu, domeniul culturii a fost cel care a inovat sistemul contractelor de management pentru instituțiile publice). Instituțiile publice cu specific cultural din România sînt conduse de manageri, nu de salariați, manageri care își desfășoară activitatea pe baza unor contracte și în vederea atingerii unor obiective de performanță. Unele dintre aceste obiective sînt de natură economico-financiară. Pînă aici lucrurile sînt cunoscute și, oarecum, clare (în realitate sînt foarte încîlcite, dar păstrez discuția la un anumit nivel de generalitate).

Prin urmare, avem un patrimoniu (în sens juridic) de drept public, administrat de manageri de drept privat, în conformitate cu un cadru normativ non-economic, asemănător cu cel al unei primării. Pe cale de consecință, instituțiile publice de cultură (administrate de privați) nu pot genera profit, iar ipoteticul excedent al execuției bugetare nu poate fi folosit decît pentru scopuri de tip instituțional-organizațional și nu motivațional. Și asta este cunoscut și clar.

A existat o încercare, legiferată pentru foarte puțin timp, care oferea posibilitatea ca și companiile să poată să asume managementul unei instituții publice de cultură. Deși, cel puțin teoretic, o astfel de idee este bună, din punct de vedere practic s-a dovedit o prostie (pentru conformitate, prima prostie a fost cînd am scris ordonanța cu pricina, fără să mă gîndesc la contradicția implicită), deoarece o companie, organizată pentru a obține profit, nu poate obține profit dintr-o activitate care, din punct de vedere juridic nu poate oferi așa ceva.

Există o paradigmă, puternic ancorată în mentalul colectiv că nu se poate obține profit din cultură. Se invocă tot felul de argumente, pornind de la interesul public și terminînd cu calitatea ofertei culturale. Totuși, o gîndire nepărtinitoare poate arăta că poate fi obțin profit în unele domenii culturale. Aceste domenii sînt artele spectacolului, artele plastice și valorificarea patrimoniului cultural. Apreciez că nu se poate obține profit din depozitele culturale (arhive și biblioteci). Dintre cele trei amintite mai devreme, două pot fi înfățișate ca organizații (artele plastice pot funcționa foarte bine ca inițiative punctuale, strict creative, fără constrîngeri de tip PFA, II, AF, SRL etc.).

Cu mai puțin de 100 de ani în urmă, România a avut organizații din domeniul artelor spectacolului care funcționau într-o piață concurențială, asemănător cu societățile comerciale. Cei care spun, astăzi, că nu se poate face profit din artele spectacolului uită sau ignoră strălucita istorie a teatrelor interbelice. Nu mai insist asupra subiectului deoarece am spus de suficiente ori că prezenta iobăgie a actorului este una dintre cele mai rezistente moșteniri a perioadei comuniste.

Ne mai rămîne domeniul patrimoniului cultural, sub forma muzeelor sau a siturilor arheologice ori a monumentelor istorice. Acest domeniu pare a fi în obligația exclusivă a Statului (instituția juridică). Statul pare a avea o sarcină supremă în finanțarea muzeelor și a patrimoniului cultural construit. Am încercat să identific originea acestei abordări în politicile culturale din România și încă nu m-am dumirit. Un izvor este, cu siguranță, ideologizarea culturii din perioada comunistă. Nu am informații statistice, dar îndrăznesc să afirm că muzeologia românească este o creație a perioadei comuniste. Puținele muzee existente pînă în 1948, finanțate de Stat, făceau ce ar trebui să se facă: adăposteau și expuneau cele mai importante valori culturale ale țării. După 1990 muzeele și-au păstrat înfățișarea, ca obligație a Statului, atît ca formă a continuității, cât și sub influența unor modele diferite (Italia, Franța, prea puțin Marea Britanie), care privesc, și ele, patrimoniul cultural ca pe o obligație a Statului.

În cazul monumentelor istorice, situția se prezintă într-o manieră similară: soarta monumentelor istorice cade în sarcina financiară a Statului. Dacă Statul "vrea" un anumit monument istoric, atunci să finanțeze restaurarea. După acest moment, apare prima fisură în abordarea din prezent. Monumentul istoric restaurat rămîne a fi gestionat de către proprietar, potrivit destinației pe care o dorește acesta. Dacă proprietarul dorește ca monumentul să fie vizitat de către public, e treaba lui, cum tot treaba lui este și stabilirea, în concret, a modului de organizare.

Deja, prezentate în acest mod, lucrurile par a fi ușor nefirești: statul finanțează, privatul "profită". În acest context, cunosc numeroase situații în care diverși proprietari de construcții vechi solicită clasarea, trăind cu speranța unei finanțări din partea Statului. (la fel de nefirească este și finanțarea de către stat a restaurării unei clădiri în care funcționează o instituție/autoritate publică locală sau un cult religios).

Este posibilă o administrare comercială a patrimoniului cultural? Oponenții ideii spun că prin comercializarea culturii se ajunge foarte ușor la prostituție culturală, la kitsch, la superficial, tabloidizare și la o cultură mai puțin cultivată. Mulți dintre acești oponenți fie nu au fost șefii (managerii) unor muzee, fie sînt șefii unor muzee în care nu se întîmplă mare lucru, cu excepția cheltuirii banilor publice. Ce fac managerii privați de modă nouă? Mercantilizează cultura. Aceștia organizează tîrguri de subcultură, dacă au la îndemînă o curte sau un teren cît de cît adecvat. Aceștia aduc în muzeul de istorie niște chestii care putrezesc, în muzeul de etnografie jocuri Lego sau în muzeul de artă tot felul de bazaconii de origine arheologică. E rău, e bine? Răspunsul meu este DA! pentru ambele întrebări.

Ce facem cu muzeele de drept privat? Cel mai bun răspuns ar fi că noi nu avem altceva de făcut decît să le vizităm. Este treaba proprietarilor dacă le țin pentru a face profit sau pentru a se lăuda cu ele. Ce-ar trebui să facă Statul cu muzeele de drept privat? Nimic. Merg pînă acolo încît spun că nici măcar n-ar trebui să mai aibă vreo procedură legală de acreditare, care să impună cerințe imposibil de îndeplinite în mod cinstit (plan de restaurare, plan de X și plan de Y). Statul ar trebui să facă un singur lucru, respectiv să controleze dacă patrimoniul cultural din muzee este păstrat așa cum se cuvine, pentru a trece către viitor. Aici, ar fi de făcut o observație: Statul nu are la dispoziție o modalitate elegantă din punct de vedere juridic pentru a controla cum este păstrat patrimoniul cultural clasat aflat într-o colecție inaccesibilă publicului. Per a contrario, de ce ar avea dreptul să controleze patrimoniul cultural privat accesibil publicului?!

Poate fi făcut profitabil (în sens economic) patrimoniul cultural?! Eu cred că da, dar este necesar ca Statul să permită acest lucru. Cine pierde dacă este distrus un bun cultural aflat în proprietate privată? Primul perdant este proprietarul. Este profitabil patrimoniul cultural? Da! O dovedește faptul că există societăți comerciale care se ocupă cu comerțul și intermedierea comerțului cu astfel de patrimoniu. Ar putea fi profitabil patrimoniul cultural privat expus într-un muzeu?! Ar putea fi, dacă Statul ar permite proprietarului privat să-și organizeze activitatea economică așa cum crede de cuviință, fără tot felul de condiții pe care nici însuși Statul nu le poate îndeplini pentru propriul patrimoniu cultural. Se poate face profit dintr-un monument istoric sau dintr-un sit arheologic? Iarăși cred că este posibil, cu condiția ca Statul să permită, cu adevărat, acest lucru. Din păcate, iarăși, constatăm foarte ușor că Statul impune condiții atît de lipsite de sens, încît nici el însuși nu le respectă (și nici măcar nu se poate pedepsi pe sine).

Se poate spune că doar Statul are capacitatea de apărare și păstrare a patrimoniului cultural în caz de dezastru, de orice natură. Fals! Fundamental fals! Incendiul, inundația, cutremurul, războiul civil și orice alt dezastru vor distruge la fel patrimoniul, indiferent cine îl are în păstrare și are obligația să îl apere.

Nu sînt adeptul unei privatizări "în masă" a culturii sau patrimoniului, dar cred că, în societatea prezentului, Statul și-a atins limitele și posibilitățile. Cred că, după mai mult de 25 de ani de la revenirea la o economie de tip capitalist, Statul trebuie să caute căi să-și asume mai mult rolul de administrator al legii și mai puțin de administrator al unui patrimoniu pe care nu își mai poate permite să-l administreze. Economia centralizată, în care Statul era proprietarul resurselor fundamentale, permitea și achitarea notei de plată pentru cultură. Astăzi, Statul român a vîndut, pe bani puțini, dreptul de a exploata resursele proprii. Mijloacele financiare necesare culturii nu mai sînt la dispoziția Statului. Este o concluzie firească a politicilor economice post-decembriste, o concluzie care trebuie asumată cît mai avem un patrimoniu cultural.

Pînă la urmă, cît patrimoniu cultural își permite, cu adevărat, Statul?

vineri, 26 februarie 2016

Muzeul (patrimoniul) privat. O soluție?

Chiar dacă nu mai am, de ceva vreme, a face, direct, cu patrimoniul cultural, rămînînd, ca 98% din populația acestei țări, simplu chibiț, critic consumator de cultură (sub diferitele forme ale acesteia), nu mă pot opri să nu cuget asupra acestui subiect. În ultimul timp, par a se fi înmulțit o serie de îngrijorări și unele exprimări publice (multe cu un iz alarmist-apocaliptic) referitoare la închiderea unor muzee și pierderea patrimoniului cultural mobil din acestea (sau altele).

Am încercat să mă dumiresc dacă este, cu adevărat, rău sau dacă trăim un proces normal pentru care nu avem instrumente sociale și educaționale la fel de normale. Încep să înclin către a doua ipoteză. Retrocedarea unor clădiri în care un alt tip de societate a organizat muzee este un demers firesc. Nefirească este atitudinea Statului (am folosit majuscula pentru a evidenția semnificația de instituție juridică) care, știind că procesul retrocedării în natură (făcut a fi legal) va duce la pierderea unor clădiri, nu a luat măsurile necesare pentru a asigura continuitatea activităților de interes public-social găzduite de acele clădiri (muzee, biblioteci, spitale, unități de învățămînt, sedii ale unor alte autorități/instituții publice). Statul a recunoscut că a înfăptuit, cîndva, un furt sau o tîlhărie, prin naționalizarea/confiscarea unor clădiri. Tot Statul, care și-a acordat o perioadă de grație, ar fi trebuit să se îngrijească să construiască alte clădiri sau să găsească alte soluții.

Nu este vina unui proprietar (Casa Regală, familia X sau familia Y) că redevine proprietar și vrea să facă ce vrea cu proprietatea lui (Muzeul Farmaciei din Cluj-Napoca, Muzeul Literaturii Române din Bcurești, Muzeul Peleș din Sinaia, Muzeul Bran din Bran etc. etc. etc.). Este vina Statului că nu a făcut nimic pentru a pregăti mutarea patrimoniului cultural din acele clădiri și pentru a asigura expunerea publică a acelui patrimoniu. Asta ar fi componenta imobiliară, din perspectivă strict juridică. Din perspectivă culturală, clădirile păstrează caracterul de monument istoric, dar nu înseamnă, obligatoriu că vor rămîne vizitabile. În acest punct, ar trebui să ne obișnuim cu ideea cu patrimoniul cultural nu înseamnă, obligatoriu avuția poporului și nici că cineva este obligat să ne lase să-i intrăm în casă pentru a admira pereții.

S-a strigat, cu disperare și lacrimi în voce, că n-o să mai putem vedeam tablouri (găzduite, o vreme, de Muzeul Național de Artă), că n-o să mai putem vedea cărți (găzduite, o vreme, de Muzeul Național al Literaturii Române), că n-o să mai putem vedea una sau alta. Așa este, dar un proprietar privat nu este obligat să expună averea pe care o are, iar dacă o face, este liber să ceară oricît pentru a ne da voie să vedem acea avere.

Am mai observat ceva, cumva, în convergență cu reașezarea dreptului de proprietate. Este un fenomen care afectează multe alte țări, nu doar România. Statele încep să nu își mai permită costurile pentru patrimoniul cultural aflat în proprietatea sa. Nu mai sînt bani pentru personal, pentru cheltuieli curente, pentru restaurări ș.a.m.d. Iarăși apar lacrimi și durere. Se pun năframele mazilirii peste obiectele de patrimoniu, se organizează tot felul de evenimente care să sensibilizeze opinia publică, iar opinia publică pare a fi mai interesată de subiecte mai vulgare: pensii, sănătate, resurse, ecologie și altele asemenea.

În acest context (care este mult mai larg și despre care aș putea scrie un volum) vin și mă întreb dacă, nu cumva, soluția ar fi administrarea patrimoniului cultural în regim privat. Poate că Legea muzeelor ar trebui abrogată, iar protecția juridică acordată (și aplicată în mod real) doar patrimoniului cultural. La o adică, elementele esențiale din Legea muzeelor nu sînt respectate: nu sînt bani pentru asigurări, nu sînt bani pentru muzeotehnică, nu sînt bani pentru pază, nu sînt bani pentru microclimat, nu sînt bani pentru restaurări....

În fapt, legislația existentă pune Statul în imposibilitate de a respecta propriile legi, iar efectele sînt suportate de patrimoniu și de către public. Statul nu poate restaura și administra propriul patrimoniu cultural imobil (monumente istorice și patrimoniu arheologic). Restaurările și administrarea aceluiași patrimoniu, făcute de experții autorizați de stat, se fac mai distructiv decît restaurările și administrările patrimoniului neclasat (dar din aceeași epocă) realizate, la bunul simț, de proprietarii privați.

Prin urmare, oare nu este momentul ca Statul și noi toți să ne asumăm paradigma unei societăți în care Statul are alte obligații față de patrimoniul cultural. Ultimii ani demonstrează că patrimoniul cultural de pe teritoriul României este distrus de contradicția dintre o societate diferită de cea pe care Statul se încăpățînează să o păstreze, prin legi rămase cu 50 de ani în urmă.

Ziua cînd nu mai urcase pe motocicletă

Pînă pe la 16 ani nu reușise să învețe nici lunile anului, nici ordinea lor și nici numărul de zile al fiecărei luni. Avea probleme și cu zilele săptămînii. I se întîmpla foarte des să se culce lunea și să se trezească joia, iar ziua o termina miercurea. Toți ziceau ba că e prost, ba că e adormit, ba că e mai încet la minte, ba că trăiește pe altă lume. Astăzi, pensionar în curs de calificare, trecut prin producție cu program fix sau cu lucru în ture, încă nu se dumirea de ce e nevoie de 12 luni și 7 zile ale săptămînii. Văzuse la Teleenciclopedia că, în alte țări, anul începea în altă zi, lunile nu erau luni cum fusese bătut să învețe că sînt, săptămînile lipseau, anii durau mai multe sau mai puține zile, ba, erau unii, care nici nu numărau zilele.

Mai cugetase la chestia asta și nu reușise să se dumirească. Gînditul nici atîta nu-l ajutase să răspundă la așa neliniște cognitivă, existențială și epistemologică. I-ar fi plăcut să afle un răspuns, pe care să-l și înțeleagă, ca să fie și el liniștit și să poată dormi, fără teama că o să se trezează în altă zi sau în altă lună decît în aia care trebuia. Vorbise și cu oameni înțelepți și pricepuți, încercînd să găsească o cale de intrare în lumea oamenilor normali. Cel mai bine îi explicase o tanti, cu care stătuse de vorbă în RATĂ, pe la 17-18 ani. Se urcase în RATĂ și văzuse că e cam goală, cu șoferul, doi sau trei oameni, cu ochii mici și tulburi, care se clătinau mai des decît gropile drumului, tanti aia și, restul, niște plase din care ieșeau gîturi de gîște și capete de găini și cocoși. După a treia stație, în care urcaseră doar niște plase cu gîturi de gîște și două pungi cu capete de cîțe și coborîseră niște capate de găini, o întrebase pe tanti, că i se părea că are ochii mai largi, în ce zi sînt. Tanti se uitase la el, își trăsese broboada pe spate și, înapoi, pe frunte și-l întrebase ce zi crede el că e. El spusese că e joi. Tanti se uitase la el, își făcuse o cruce în formă de romb, căscase gura de două ori și o închisese de trei și Mă, nu puți a țuică și nici nu stă somnul pe tine. Ai fi amețit și nu se vede, da' cum de nu știi în ce zi ești. Ce să-i spună decît, Păi, ieri, n-a fost marți? Tanti, ținînd o gîscă de cioc, ca să nu se mai certe cu un cocoș și o rață, dăduse din cap Tu ești ăla care nu știe zilele și lunile, hă?! El era, așa că dăduse din cap. Mumă-ta și tac-tu nu zic nimic? Cum ai reușit să treci prin școală? Ei, și din vorbă-n întrebare ajunsese să o întrebe Da' de ce trebuie să învăț atîtea zile și atîtea luni? Tanti îl mîngîiase, încet, pe cap și îi spuse, încet și hotărît, cu un suspin sfîșit Uite, mă, cum zîsăși că te cheamă...așa, Iftode, D'AIA!

Explicația asta nu-l lămurise dar îi dăduse o liniște specială, pe care numai înțelegerea o putea oferi. De atunci se apucase să învețe și zilele și lunile, iar acum era sigur că se însurase cu muierea primăvara, prin aprilie sau 33 februarie, într-o zi de vineri, că de aia venise atîta lume la nuntă, că n-aveau ce face acasă.

Era sigur că ar fi fost mai simplu să se numere toate zilele la rînd, fără nume și fără luni. Așa, toată lumea ar ști cîte zile a trăit, fără se încurce în ani. Ar fi fost mulțumiți și ăia născuți pe 29 februarie și ar fi putut și ei să dea de băut în fiecare an. Ca să nu mai zică că ar fi avut și ei vîrste normale, nu din alea de cîte patru ani la fiecare an de beție. Dacă ar fi fost să știe cîte ceva în mod special și să vorbească cu alții, ar fi fost simplu: ziua cînd îi căzuse numărul de la motocicletă, ziua cînd îi căzuse muierea de pe motocicletă, înainte de a fi muierea lui sau ziua cînd nu mai urcase pe motocicletă, după ce muierea se măritase cu el.

luni, 22 februarie 2016

Dumnezeu se ocupă de cazurile grele

Cum ar veni, scăpare nu-i. Faci ce faci și tot acolo ajungi: stau diverși pe lîngă tine și pișă ochii, eventual cu muci smîrcîiți în nas. Tu stai, cu burta la tavan și nu-ți mai pasă de nimic. Cum ar veni, el scăpase și avea șanse să fie întreg. Nu crăpase cît avusese motocicletă, împrăștiat în bucăți pe asfalt, înseamnă că, în cel mai rău caz, putea să-i cadă o sacsie cu flori în cap și să i-l îndoaie, un pic. Altfel, ar rămîne întreg. Ei, cu asta, n-ar fi o problemă. Problemă ar fi cu partea ailaltă, aia care nu se vede și care, zic unii, ar însemna totul. Coaja ca coaja, o cîrpesc ăia la morgă, dacă-i spartă. Dau cu șmac și arată mai nou decît a fost viu.

Cu ce nu se vede, cu aia e problema. Asta trebuie, musai, să fie într-un fel oarecare ca să se potrivească cerințelor. Nu prea știa el care ar trebui să fie cerințele astea, dar, de fost, sigur erau. Citise și el cărți și scria acolo că, ceea ce nu se vede, trebuie să fie curat, fără murdării și fără părți crăpate și descusute. Totuși, avea o nelămurire legată de Ăla care face controlul de calitate, CTC-istul suprem. Cum o fi ăsta? Ce fel de normativ o aplica? O arăta la fel pentru toți oamenii, sau o arăta diferit, funcție de cum îi zicea fiecare? O avea și normative diferite? Bunăoară, pentru ăia de-și fac cruce pe stînga or fi normativele altfel decît pentru ăia care-și fac cruce pe drepta? Pentru ăia care nu-și fac cruce deloc și doar bat mătănii, puși în genunchi, sau pentru ăia care aprind bețișoare parfumate, o fi fără normative?

Nici gînditul, nici cugetatul nu îi dăduseră răspunsuri la întrebările astea. Îl lăsau într-o baltă cognitiv-existențială, mozolit tot, plin de noroaie sapiețiale și fără răspunsuri epifanice sau, măcar, eliberatoare. Și cugetul ăsta, fără rost și fără legătură, tot într-o încîlceală și încîlcit în lintiță îl lăsa. Totuși, speranța lui era că partea aia care nu se vede și care e singura judecată va fi într-o stare tehnică și funcțională adecvată, ca să nu fie nevoit să dea explicații.

Parcă se vedea la poarta Raiului...
Iftode Zambilici!
Prezent! Să trăiți!
Bine, ia să vedem, ce scrie la catastif.... aha...hmmm...aha....bun, bun...aha...ia, ia....aaa, e bine. Bine! Hai, treci!
Gata, asta fu tot?! Nu vine Dumnezeu să mă judece? Nu pune balanța să-mi arate ce și cum?! Nu mă întreabă de una de alta?! Că de spovedit, nu m-am spovedit după toate alea, nici acatiste n-am dat, de fiecare dată...
Așa, și?! Ce vrei? Te crezi mai cu moț?
Nu, da' așa, ziceam și eu... Mă iertați, că nu cunosc regulile... Știți, sînt pentru prima dată aici și....
S-o crezi tu că ești pentru prima dată, dar ai uitat. Păi, bine, mă, tu crezi că Dumnezeu se ocupă de fieștecare?! De ce crezi tu că a făcut reguli? Dumnezeu se ocupă de cazurile grele, de gnostici, de atei... și ăștia, tot aici ajung și nu știu, vai de capul și de aura lor, ce-i cu ei. De ăștia se ocupă direct. Voi, ăștilalți, cu cruci, cu mătănii sau cu vreo credință că e Altcineva mai tare decît voi, sînteți ușor de procesat. Mă uit în catastif, ici-șa....aaaaHaapciu! praf mult, păcate grele și mărunte, iartă-mă..., și văd unde vă încadrați. La tine e bine, cum spusăi, ești la limită, dar e bine! Hai, treci, că să făcu coadă! Vezi, cum intri, în dreapta, să probezi aripile, în stînga sînt aure permanente și, mai încolo, după colț, o să-ți dea drîmbă. Scrie că la altceva nu ești în stare să cînți.

Iftode își umplu gura

Iftode, să faci loc, că pun războiul.
Cum, pui războiul?! Ce-ai făcut cu vigurile alea?
Ce-am făcut? Le-am purtat, omule, le-am purtat!
Pe toate?!?! Cînd le-ai purtat?
Le-am purtat amîndoi sau crezi că te îmbraci cu mătasea broaștei?
Păi... P
ăi! mai bine goleam camera de troace și nu te mai întrebam pe tine (bombăni muierea)
Hă?
Nimic, Iftode, nimic. Golești sau nu camera, că vine vara și-o să zîci că n-ai cu ce îmbrăca.
Păi, să știi că n-am. Io-te, cămășile îs mici, izmenele nu mă mai cuprind...
Vezi, mă, omule, vezi?! Uite-așa am purtat toată pînza din vigurile alea de care zîci tu. Ți-am făcut ție cămăși și izmene, mi-am făcut mie cămăși și poale...am terminat toată pînză. Crezi că numai tu te-ai îngrășat?!
Păi...
Aha, zici că m-am îngrășat?!
Păi..nu zîc nimic!
așa e, tu nu zîci nimic, de parcă ai zîce, vreodată, ceva (iar, bombăni muierea). Nu m-am îngrășat, Iftode, nu m-am îngrășat.
Nu te-ai îngrășat, cum să te îngrași?! Ai dat în pîrg. Ești, și tu, ca poamele, de la o vreme dai în pîrg. Țî să rotunjesc țîțăle și curu', mai mare dragu'!
Tu rîz' de mine?
Nu rîd, nu rîd! N-ai văzut că abia mai stau mîinile pe lîngă mine cînd te-apropii...
Ia mîna, că n-am timp de prostii! Mai bine, dă războiul jos din pod.
Vez'? Ce spusăi? Io le țîn pe lîngă mine și ele încep să diure, sîngure.
Hai, mă, nebunule, lasă-mă în pace!
....iar sînii muierii ieșiră de sub cămașa rămasă mică și se potriviră în palmele lui Iftode, crescute, și ele, după ani de topor, lopată și alte unelte. Dinții din cele două guri mușcară buzele și suflările se împreunară, flămînde și fierbinți. Cămașa lui Iftode se rupse între umeri, sub degetele hulpave și grăbite ale muieri, care lăsară urme roșii pe spinarea făcută numai fuioare de mușchi. Picioarele lui Iftode găsiră loc ușor între ....

.... dacă ar fi fost după cum visa, n-ar fi fost mare diferență între viața pe care nu o trăia, cugetînd și viața pe care n-o avea, visînd. O bucată din cugetul care năvălise peste visare, o bucată semnificativă către importantă, sugera existența unei stări de vinovăție pentru existența unor astfel de vise. Cealaltă jumătate, cu restul de semnificație și importanță sugera că visarea era bună dacă nu tulbura viața obișnuită. La o adică, alții, tulburați de viețile netrăite și de visele neîmplinite, ajungeau să-și tulbure și înnebunească viețile obișnuite. Dualitatea unui cuget de această factură, putea să pună în derută un spirit neinstruit, dar Iftode era suficient de antrenat să ordoneze lucruri care nu aveau legătură, după anii de aranjat repere dubioase în rastelurile atelierului. Antrenamentul ăsta îi dădea voie să stăpînească visările și să nu le lase să zburde prin viața pe care o avea și despre care știa că era cea mai bună din cîte puteau să fie. Berea fiartă și răcită cu sare și zahăr nu potolea nici setea și nici pofta, așa că Iftode își umplu gura, avînd conștiința împăcată că nu face nimic rău, dacă nu se alege cu nimic din băut.

duminică, 21 februarie 2016

Educația și cultura

Prin 2009-2010, trimis fiind de Ministerul Culturii, am participat la mai multe runde de discuții ale unui grup de lucru, constituit la Bruxeles, în cadrul Open Method of Coordination (OMC). Grupul era dedicat educației artistice sau, mai bine spus, relației dintre artă și educație. În grup erau reprezentați ai unor autorități sau ministere de resort din toate statele membre UE (în cazul României, reprezentații Ministerului Educației nu au participat la nici o întîlnire).

Lucrările în cadrul grupului au început cu prezentări ale modului în care se regăsește educația artistică în programele educaționale ale învățămîntului preuniversitar. Pe lîngă diferite diferențe între state, s-a evidențiat faptul că fostele state din blocul comunist păstrează o densitate mai mare a orelor de desen sau muzică în trunchiul comun decît există în celelalte state UE. Cum spunea o cehoaică, comuniștii doreau formarea omului multilateral dezvoltat și, atunci, făceau propagandă ideologică pe orice cale.

Au mai fost discuții și despre utilitatea educației artistice în primii opt ani de școală, cu menționarea unor diferite curente de opinie. S-au pus în evidență legăturile dintre creativitatea artistică și rezultatele academice în domeniile științelor exacte, au fost amintite descoperirile recente din neuroștiințe, în fine s-au discutat destul de munte și, uneori, cu accente pătimașe.

La un moment, deși grupul nostru se ocupa strict de legătura dintre artă și educație, discuțiile au deviat către educația culturală și către rolul instituțiilor culturale în educație. Din nou, fostele state socialiste au avut ca punct comun, cel puțin din punct de vedere istoric, o legătură foarte strînsă între școală și instituția de cultură, fenomentul de tip "școala altfel" (identificabil sub diferite forme și denumiri în majoritatea statele UE) fiind o modificare nereușită a sistemului de colaborare dintre școli și instituțiile culturale, obișnuință în partea estică a cortinei de fier.

Discuțiile au avansat, încercîndu-se identificarea și oferirea de soluții în ceea ce privește împărțirea orelor de studiu, astfel încît programa de studiu să fie cît mai echilibrată, avînd în vedere că este nevoie și de educație fizică și de matematică și de fizică și de alte subiecte, care să acopere, cît mai bine, formarea și dezvoltarea celor opt competențe de bază. Din nou, au fost exprimate diferite opinii, unele dintre ele fiind o surpriză pentru mine (una dintre ele fiind surprinderea unor vestici la auzul ideii includerii în programă a religiei ca materie obligatorie. Unul dintre colegii din grup și-a explicat surpriza spunînd că educația religioasă nu este problema statutului, ci a cultului care dorește acest lucru și că educația religioasă înseamnă altceva decît explicam eu că înseamnă. Zicea doamna, nu contează statul, că ce explic eu se numește, la ei, catehism).

Fiindcă educația, ca și cultura, este un subiect care nu se negociază la nivelul întregii UE, în această materie având doar recomandări și nu regulamente sau directive, nu se puteau propune idei cu valoare de normă în ceea ce privește alocarea numărului de ore pentru una sau alta dintre materiile de studiu sau pentru numărul și tipul materiilor de studiu. Totuși, ca recomandări pur informale, cu adoptare strict voluntară, s-au desprins cîteva idei:
a)educația artistică nu poate fi desprinsă de educația culturală. Curentele din artă (muzică, dans, sculptură, pictură, teatru, literatură) nu pot desprinse de curentele și epocile istorice în care s-au manifestat.
b)educația artistică trebuie realizată de către cadrele didactice împreună cu artiștii. Fiecare dintre aceștia ar trebui să primească o instruire din domeniul celuilalt.
c)pentru reducerea costurilor, educația artistică poate fi realizată acolo unde pot fi oferite exemple practice: în teatre, ateliere, muzee, filarmonici etc. În acest context, și educația culturală trebuie realizată într-o aceeași manieră, prin implicarea directă a resursei culturale în educație.
d)subiecte care privesc cetățenia, educația civică, politică și altele asemenea ar trebui incluse, ca subiecte de studiu, în materiile clasice, astfel încît să poată fi realizată integrarea contextuală istorico-culturală. Unii dintre colegi au subliniat că astfel de competențe nu pot fi învățate, ci educate.
e)educația artistică și culturală facilitează educația civică fiindcă presupune acceptarea diversității. A fost adus ca argument că regimurile social-politice de tip dictatorial nu pot conviețui cu educația artistică sau culturală, deoarece estetica nu poate conviețui cu ideologia. (aici am spus că eu am fost educat în timpul unui regim dictatorial și că se făcea educație artistică/culturală. Răspunsul a stîrnit rîsete: înseamnă că nu știi ce înseamnă dictatura și s-a exemplificat cu Iranul, Coreea de Nord sau Cuba).

Se pare că informările trimise către Ministerul Culturii au fost doar trimise. De altfel, la momentul potrivit, am solicitat ministerului acordarea egidei pentru organizarea unei întîlniri a grupului de lucru în România. Egida n-a fost acordată vreodată.

Discuțiile din ultima vreme, despre curriculum în educația preuniversitară îmi arată că specialiștii din domeniul educației, care au propus variantele pe marginea cărora se discută, sunt desprinși de realitatea socială a educației și de consecințele pe termen foarte lung pe care le au deciziile din educație asupra întregii societății. Interacțiunea directă, pe care am avut-o cu rezultatul educației preuniversitate din ultimii 20-25 de ani, mi-a arătat dezastrul (dacă nu imposibil, atunci foarte dificil de reparat) produs în societate de decizii desprinse de realitate.

S-a spus că educație trebuie să corelată cu nevoile din piața muncii. Corect și adevărat. Dar educația, primară și gimnazială, NU POATE PRODUCE REZULTATE PENTRU PIAȚA MUNCII. Putem discuta despre o astfel de producție începînd, eventual, cu nivelul liceului, dar, și aici, într-un anumit context. Liceul ar trebui să permită fructificarea demersului educațional vocațional. Din păcate, nu o face, iar noile propuneri nu o fac, nici ele. Ciclul gimnazial nu permite o ofertă demonstrativă a căilor vocaționale, ci este o goană instituționalizată pentru note mari, cu un grotesc accent pe matematică și română. Se poate spune că există școli și licee de artă. Există, dar au caracter exotic, așa cum sînt și școlile cu accent pe sport sau pe învățarea într-o limbă străină și nu rezolvă problema învățămîntului vocațional, atunci cînd se întîlnesc cu trecerea de la școală la liceu.

Se spune că este nevoie despre materii imperios necesare unui om în societatea contemporană: drepturile copilului, educație multiculturală etc. Am urmărit discuțiile pe marginea acestui subiect și încă nu mă dumiresc care poate fi finalitatea unor astfel de studii. Drepturile copilului și tînărului SE ACORDĂ. Statul are obligația de a face funcționale sistemele care să permită aplicarea acestor drepturi. Multiculturalismul, ca atare, nu există. Multiculturalismul, la rîndul său, face (sau nu) parte din funcționarea NORMALĂ a unei societăți. Multiculturalism se educă prin eliminarea discriminăriilor etnice, culturale sau religioase din practicile reale ale școlii și societății. Cam care va fi rezultatul învățării multiculturalismului în paralel cu o educație religioasă de tip catehism, care vorbește doar despre ortodoxie, fără amintirea catolicismului, islamului sau budismului? (asta ca să nu intru în balamucul cu etnicismele).

Promovarea unei educații a non-violenței și a înțelegerii se numără, și ea, printre noile posibile subiecte de studiu. Din nou, mă întreb cum se poate face asta, atîta timp cît Școala este o entitate care nu poate lupta cu violența decît prin exludere și anatemă, cu posibilități aproape nule de prevenție. Respect munca organizațiilor care promovează non-violența, lupta împotriva hărțuirii (pompos importată ca bullying), totuși acestea ar trebui să înțeleagă cei care trebuie educați sînt părinții și educatorii. Un copil care știe că are xyz drepturi va fi un adult "defect" atîta timp cît societatea (statul, prin excelență) nu are instrumente și capacități reale de protejare și acordare a acestor drepturi.

Nu o să reiau sau reformulez idei vehiculate, deja în diferite media. În schimb, mă întreb, deloc retoric, de ce Cultura lipsește în această discuție?! O educație fără cultură și lipsită de legătură cu deținătorii și creatorii de cultură va conduce nu doar la lipsă de reacție atunci cînd dispare un monument, un muzeu, un teatru sau o bibliotecă, ci la o întrebare socială foarte firească: CE ROST AU MUZEELE, BIBLIOTECILE, TEATRELE?

sâmbătă, 20 februarie 2016

Ca măgarul, în ceață.

De intrat, nu era o problemă. Intra ca orice om, fără să facă vîlvă, fără să producă curenți turbionari, fără aplauze și trepidații. Majoritatea oamenilor intrau în același hal, cu pătrunderi obișnuite și maniere anoste. Mai erau și unii care se zdrobeau să obțină intrări spectaculoase, pline de tremur și trepidații, în timpul cărora să obțină extaziate beliri de ochi și suspine la marginea leșinului. Ăștia din urmă erau ca niște spărgătoare de gheață speciale, fiindcă gheața se spărgea cu cîțiva pași înaintea lor și puteau ajunge la destinație fără o zgîrietură pe provă. N-avusese ocazia, dar i-ar fi plăcut să se bage în seamă cînd treceau ăștia și să le pună piedică sau să strige la ei Bă, Gogule, ce faci coae?! sau Miți, păpușel, cu cin' te arzi?! Oare, dacă ar fi făcut așa ceva, s-ar mai fi spart gheața înaintea lor sau ar fi înaintat cu scrîșnete și troznete?

Desigur, doar persoanele simple nu sînt conștiente de importanța unei intrări de calitate. Celelalte, puțin mai evoluate, măcar își pot dori să aibă parte de intrări spectaculoase, dacă nu sînt capabile să facă mai mult. În funcție de intrarea pe care ți-o faci, oamenii te pun într-o categorie sau alta, te bagă mai mult sau mai puțin în seamă, se așează în urma sau înaintea ta. Intrările de calitate te plasează înaintea altor. Alea banale, te lasă la coadă.

Mintea lui Iftode era ocupată și încerca să se dumirească unde îl puseseră intrările lui. Dacă ar fi fost lăsat în pace de cuget, ar fi fost în stare să prindă rămășag că intrările lui fuseseră unele de frunte. Din păcate, cugetul părea să aibă o opinie mai nuanțată, care îl plasa pe Iftode către coadă, dacă nu către moțul cozii. Totuși, cugetarea asta se purta cu grijă și corectitudine politică. Astfel, începu să acrediteze ideea că o semnificație mai mare decît intrarea o are ieșirea. Ieșirea trebuie să fie specială, să fie ceva de care oricine să-și aducă amintă și să pomenească peste ani Vă mai aduceți aminte cum a ieșit Iftode?! Eee, ce mai ieșire a avut....

Din ce putuse observa, mergînd în coloanele de înmormîntare, toți ieșeau la fel: întinși pe spate, cu mîinile pe piept și cu picioare înainte. Dacă ar fi fost după el, ieșirea lui ar fi trebuit să fie mult mai diferită, să fie absolut unică. Se gîndise de multe ori la ieșirea asta, dar speranța îi era la cuget, de aici trebuia să vină soluția pentru o ieșire monumentală, mai monumentală decît Arcul de Triumf sau decît Casa Poporului. La o adică, astea nici măcar nu erau cele mai cele, erau pe locul 2 sau mai rău. Ieșirea lui trebuie să fie sublimă, plină de o măreție subtilă, care să-i facă pe privitori să plîngă sau măcar să aibă ochii umezi, dacă suspine cu sughițuri nu s-ar fi îndurat să emane. Era unu pomenit ca un exemplu de intrare, Lazăr îi zicea, dar ăla mai mult se ridicase decît intrase, dar chiar și așa rămăsese pomenit și se spunea de cîte unu' că s-a ridicat ca Lazăr. Mare scofală! Să te ridici ca Lazăr sau ca neLazăr, ce putea să fie atît de special la o ridicare? Te pui în capul oaselor și după aia ajungi să stai pe tălpi.

Ieșirea lui avea nevoie de o ceață groasă, cît s-o tai cu sabia și de un fel de vîjăit sau huhuit. El, cu spatele drept, demn și, oarecum inevitabil, un pic țeapăn, s-ar fi mișcat cu măreție și ar fi ieșit, intrînd, ca măgarul, în ceață.

vineri, 19 februarie 2016

Sărac, sărăcie, sărăcit

Am citit Planul Național Antisărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, ediția 2015. E un plan frumos, cu frizura bine făcută și cu unghiile curate. E un fel de facelift al unor ediții (parțiale) anterioare. Enumeră ce s-a făcut, trece în revistă o parte dintre cauzele situației din prezent și propune niște măsuri. M-a interesat, în special, partea de măsuri. Zona de cauze m-a plictisit enorm. Mă întreb de ce nu s-a gîndit nimeni la relația de cauzalitate dintre emigrarea calificaților din sănătate, industrie, agricultură și educație și actuala sărăcie. Din punctul meu de vedere relația este mai directă decît cea dintre închiderea facilităților de producție și emigrare.

Revenind la măsuri... Nu am găsit absolut nimic care să fie adecvat condițiilor sociale și istorice specifice acestei țări. Se vobește despre aducerea României la nivelul UE dar se ignoră, cu desăvîrșire, faptul că România NU poate fi comparată cu Germania, Austria, Ungaria, Cehia sau Finlanda. Singura comparație reală, în interiorul UE, ar putea fi Bulgaria, altfel se compară mere cu măgari.

Se fac 20 de ani de străduință în a adopta modele economice și sociale din "Vest" și, încă, nu sunt înregistrate succese notabile. Măsurile pentru mediul rural nu au reușit să înțeleagă și să operaționalizeze paradigma istorică și culturală a ruralului românesc: o capilaritate foarte fină a proprietății și o stare postraumatică acută în relație cu asocierea. Adăugăm realitatea unei tradiționalități culturale reflectată, din punct de vedere economic, în meșteșuguri și meșteșugari, în așa numită "industrie casnică". Nu am întîlnit nici un plan național care să țină seama de industria casnică și de extraordinarul potențial economic al acesteia. Nimeni n-a observat că reglementările de tip european au accentuat pauperizarea în mediul rural.

Se combate sărăcia prin educație. Ca să "convingă", se acordă subvenții și alte  recompense financiare pentru participarea la educație. N-a existat plan de acest tip care să dureze 10 ani. Nu zic 15 ani, cît ar dura un ciclu de școlarizare complet (fără grădiniță). Se dau niște bani pentru ciclurile prima-gimnazial, apoi lucrurile încep să scîrțîie pînă se opresc. S-a zis că nu e bine cu bani, fiindcă părinții, săraci fiind, beau banii. E corect pînă la un punct. În schimb, sprijinul pentru educație nu se întinde și asupra familiei. Se lucrează cu cincimi de măsură.

Se combate sărăcia prin reconversie profesională. Aici nebunia și impostura sînt maxime. N-am văzut strategie de ocupare care să țină seama de micul meșteșugar / artizan / meseriaș. Desigur, s-au cheltuit sume uriașe cu formări profesionale pentru țesători, faianțari, îngrijitori la domiciliu, ospătari sau lucrători comerciali. Am văzut proiecte în care s-au calificat mii (MII !!!) de țesători manuali pe teritoriul a două sau trei județe. Altele cu sute de femei antreprenor. Și tot așa, cu zeci de proiecte strategice. Care este legătura cu piața muncii sau cu economia?! Nu este. Ce folos dacă au fost calificați lucrători în agricultură sau administratori de pensiuni dacă aceștia nu pot folosi în pensiune producția agricolă locală (sau, mai bine, o pot folosi, dar costurile autorizării pentru acea producție sînt prohibitive). Ce folos dacă se subvenționează instalarea micilor fermieri și producția bio/eco, dacă fertilizarea naturală (cu gunoi de grajd) este excesiv de scumpă (spre comparație, fertilizarea chimică se poate face liber, fără teste și aprobări)? Ce să facă micro-fermierul cu producția lui bio/eco, dacă e năucit de autorizări și documentații necesare pentru a vinde în tîrguri săptămînale (unde se fac, dacă se mai fac), atît de obișnuite în tot Vestul?!

Se acordă finanțări pe criterii pur cantitative, de parcă ar conta norma de instruiți sau de subvenționați. N-am văzut programe naționale care să finanțeze sporul de creativitate sau sporul de replicabilitate și doar asta. Dacă scrii că vei genera 100 de întreprinderi sociale, primești banii. Dar programul de finanțare nu recompensează pe cel care generează 10 sau 5 întreprinderi sociale stabile și real funcționale. Costurile introducerii pe piață a produselor manufacturate din lînă de oaie sau păr de capră din producția locală sînt prohibitive în comparație cu costurile lohn-ului.

De ce se emigrează?! Nu fiindcă în alte țări se muncește mai puțin, ci fiindcă efortul pentru a munci este mai mic. Să-i spunem eficiența și eficacitatea socială e muncii. Nu se emigrează fiindcă în altă parte ar fi taxe mai mici, fiindcă nu-s. Se emigrează fiindcă taxele sînt normale. Cînd ar putea avea succes un plan antisărăcie? Cînd ar fi creat normal și și-ar propune lucruri mici, realizabile, "făcubile". Pînă atunci, realizarea "planului" va produce mai multe nenorociri decît a produs tot socialismul din România.

joi, 18 februarie 2016

Își arată fața, dar ăla e dosul

În anotimpul cugetării lui Iftode, seara căpăta putere. Zumzetul asimptotic al orașului amorțise și se auzea doar o vătuială fără identitate. În balconul deschis către un perete, praf nou se așeza peste asperitățile zidului și peste gioarsele adunate și uitate cam peste tot. Penumbra crepusculară uniformiza silueta lui Iftode și făcea una pufoaica, scăunelul, cipicii și șoșonii. El, în schimb, pierdut între toate acestea, nu se mai vedea. Ce s-ar fi putut vedea, capul și palmele, nu era mai mult de o adăugire indescrifrabilă în masa întunecoasă de umbre.

Totuși, undeva, Iftode era foarte vizibil și extrem de gălăgios. Crusta care separa invizibilitatea camuflată a exteriorului lui se întindea uniform, prudențial permeabilă la solicitările care ar fi putut veni din partea muierii. Dar muierea nu avea solicitări sau, mai bine spus, solicitările lipseau fiindcă muierea lui Iftode era o prezență lipsă în apartament. Sub crustă, Iftode ostenea în lupta cu cugetele, unele mai importante și mai pline de zemuri semnificative decît altele. Cugetul care se bucura de extraordinarul ființării, cugetîndu-se de zor, avea același potențial copleșitor pe care l-ar fi avut și cugetele unui gigantic om de știință.

Între multele lucruri care formează universul casnic al unei om, al unei persoane, al unui cetățean.... al cuiva, sînt unele care arată la fel cum arătau și după multă vreme sau după multe folosiri. Castroanele de sticlă, de exemplu. Dacă nu se sparg și le speli cu grijă, arată ca noi și după ani de zile. Paharele de sticlă - au același comportament înșelător. În universul de muncă nu-i așa, îndrăzni să adauge Iftode. Nu mă interesează universul de muncă! se rățoi cugetul. Munca n-are legătură nici cu cugetatul, nici cu gînditul, munca n-are legătură cu nimic, așa că mai slăbește-mă! Ce rămîne neatins și neîndoit în universul de muncă? Ce nu ruginește și nu se îndoaie, e plin de vasilină și de negreală. Pus la punct cu atîta măiestrie și vehemență, Iftode încetă să mai caute bazaconii în universul de muncă și rămase să admire cu cel îl mai putea ilumina cugetul.

Așa, Iftode, tată, vezi că se poate și liniște? Dacă alelalte s-au lăsat călcate în picioare, nu înseamnă că toate sîntem proaste și blegi. Alelalte n-au avut chef de contre cu tine, că altfel.... Taci și ascultă! Iftode tăcu și rămase numai cu ascultarea activă. Mai funcționa ceva și în zonele tactilă și gustativă, dar zonele astea nu aveau legătură cu cugetatul și cugetarea. Mai sînt și farfuriile și castroanele din porțelan, Și astea, le năclăiești în grăsime, sosuri și ale grețoșenii, iar după cele le speli arată ca noi. Vasele din ceramică nu prea rezistă, le apar crăpături, să jupoaie smalțul... ca să nu mai zicem de alea din plastic sau din metale. Astea sînt cele mai scîrboase. Dacă ar fi după mine, dar n-asculți tu de cugete înțelepte și trecute prin lupta pentru dreptul de a se cugeta, aș desființa toate vasele de ceramică și din metale. Le-aș desființa și pe alea din lemn. Cu tigăile nu știu ce să fac. Tigăile sînt ciudate și niște mincinoase necredincioase. Nici nu știi care e fața și care e dosul. Dacă fața e aia în care pui ouăle și cartofii la prăjit încă e bine, că după ce o speli, rămîne, cît de cît, curată. Dar cred că fața adevărată e dosul, ăla pe care îl pui deasupra focului și care se murdărește fără speranță de curățare. Iftode, eu venii și dispar acuși, dar tu ar trebui să ții minte că mulți oameni sînt ca tigăile. Își arată fața, dar ăla e dosul și, dacă te dai pe lîngă ei, te murdărești și tu iar pe ei nu-i cureți.

Pălărie cu moț și urechi

Cît lucrase, purtase bască la serviciu și șapcă pe stradă. Acu' nu purta decît șapcă fin'că nu mai avea serviciu, dar șapca era tot model ca a lui Maoțedun. Pe exterior, șapca era ca a lui Maoțedun, pe interior avea urechi. Cînd era frig scotea urechile din șapcă și le punea peste urechile lui, ca să nu-i degere. De cînd intrase pe leafă, își cumpărase o șapcă șoricie și, de atunci, nu purtase altceva. La un moment dat, un cunoscut, cu care își permite intimități, îl întrebase cu ce își curăță șapca, de arăta ca nouă după 15 ani de purtare. Norocul lui că avea, în sacoșă, patru șepci noi, să aibă de schimb, că se anunța criză de șepci ca a lui Maoțedun. I-a arătat omului că schimba șepcile și că nu le spală cu vreun detergent vrăjit. Șapca lui se asorta la orice. S-a asortat și la costumul de ginere, se asorta și la costumul de baie, se asorta și cu salopeta, ba chiar și cu pufoaica se asorta. În plus, era bună fiindcă avea cozoroc și nu îi intra soarele în ochi. De aia o purta și la băi, că putea să stea la soare cu ochii deschiși, fără să se încrunte în lumina soarelui. Vara, era mai greu, fiin'că i se încinta capul. Încercase să poarte șapcă de paie, dar nu se împăcase cu ea. De bine, era bine, că îi intra reveneală printre paie, dar nu cadra cu un om serios, așa cum era el. Orice i-ar fi spus muierea, tot nu-l putea convinge să poarte șapcă de paie. După el, șapca de paie era pentru ăia, fără căpătîi. Un om ca lumea poartă șapcă de stofă, nu de paie. Se supărase muierea pe el, că ea îi luase șapca de paie, dar i-a trecut. După ce a văzut că nici guguștiucii nu au apucat să facă multe ouă în ea, s-a convins că n-ar fi fost o șapcă bună pentru el și i-a trecut, de tot, supărarea.

Cu capul gol era mai rău dacă ar fi fost dezbrăcat. Cînd se ducea la băi, nu avea nici-o problemă să umble în chiloți, dar fără șapcă îi venea să se ascundă. O dată, i s-a întîmplat să plece de acasă fără șapcă și nu l-a lăsat muierea să se întoarcă, Poartă ghionion, Iftode! Hai așa, că n-o să mori! Cînd a ajuns la o vitrină s-a uitat lung și nu s-a dumirit Ce are boul ăla de se uită la mine? pînă nu l-a tras muierea de mînă Hai, că întîrziem! Nu te văzuși acasă? Hai, că nu să mai uită nimeni după tine!

Ar fi purtat pălărie, dar nu făcea nimeni pălării cum i-ar fi plăcut lui, nu găsise nici ceaprăzari la care să comande. Căciulă nu putea să poarte. I se părea că zboară molii pe lîngă capul lui și îi venea, într-una să pleznească din palme, ca să le omoare. Bască, purta, dar numai la serviciu. Basca de la serviciu nu o schimbase nici-o dată de cînd o pusese prima dată în cap. Avusese o bască solidă, cum nu se mai face acum, bleumarin și cu moț în vîrf. De moțul băștii era cel mai mîndru, findcă era singurul moț care nu se tuflise, de la toate băștile din secție, ba chiar din toată fabrica. Nu-i făcuse nimic ca să stea așa, dar îi plăcea să aibă o bască cu moțul tare. Nu se pleoștea nici pe ploaie, nici după ce ningea, nu s-a pleoștit nici cînd i-a zburat-o vîntul și o călcase un electrocar care căra niște strungari pînă la cantină.

Ar fi purtat pălărie fiindcă era sigur că ar arăta mai serios și mai domn decît arăta cu șapcă. La o adică, șopocăia cugetul, pălăria face diferența între domni și tovarăși. Cît fusese în comuniscm era normal, după aia, vreo 10 era cum era, dar în ziua de azi parcă nu se mai potrivea șapca. Cugetul se îmbățoșă, își umfllă obrajii și începu să pufnească, înfundat, ca un curca. Pălăria pentru domnii serioși, din ziua de azi, care au făcut ceva în viața lor, ar trebui să fie bîzoiană, ca moțul de la bască și să țină de cald ca urechile de la șapcă. Asta era!! Iftode se scutură de bucurie, avu un tremur ca atunci cînd te piși după ce nu te-ai pișat de mult și se văzu, domn serios, purtînd o pălărie cu moț și cu urechi.

sâmbătă, 6 februarie 2016

Iftode cugeta de-a valma, ca noi toți

Cum ar veni, se scula numai cu noaptea în cap. Multă vreme se gîndise ce-avea sculatu' cu capu' și noaptea încît, pînă la urmă, nici acum, cînd ajunsese să cugete, nu pricepea. Prima și întîiași dată, era că el, cînd se scula, n-avea nimic în cap. Diferite chestii apăreau mai încolo, după ce se scula, dar cînd se scula avea capul gol, fără nimic în el. A doua la mînă, era că dac-ar fi fost să se scoale cu ceva în cap, aia n-ar fi fost noapte. Ar fi fost muierea, ciorba mîncată seara, picuratul auzit de la buda vecinilor cînd se ducea vecina la baie, zgrunțurii de la gresia din bucătărie.....alte chestii, nu noaptea. În al treilea rînd, era sigur că noaptea n-ar fi avut loc în capul lui. Avea capul mic. Ar fi putut înghesui muierea, ciorba, chiar și buda vecinilor plus toată gresia din bucătărie, dar noaptea n-ar fi avut loc. De împăturit, n-o putea împături, de făcut cocoloș n-o putea cocoloși, nici s-o mărunțească nu putea. Orice ar fi vrut să-i facă ar fi trebuit să știe care e forma nopții, dacă e întinsă ca o pînză sau ca o foaie de hîrie sau dacă e ca un cozonac, în care stă pămîntul ca o stafidă sau ca o bucată de rahat rahatul turcesc, adevărat turcesc, făcut de turci îi plăcea era frumos la turci fără șalvari cu turcoaicele îmbrăcate cu tricouri din care se văd sfîrcurile mai bine nu că îi scoate ochii muierea iar te uiți după altele nu vezi că sînt lîngă tine nu-ți mai place de mine am îmbătrînit ți-ai bătut joc de mine și acu te uiți după altele știam eu că nu trebuie să mă mărit cu tine cine-o fi inventat și măritatul sau însuratul ăsta ar fi fost mai bine cu muierea dacă nu ar fi fost însurat cu ea să stea de drag nu de frică că rîde lumea dacă se despart ce-or mai face copiii cum le-o fi pe acolo pe unde s-au dus sînt departe rău de tot cum ajung eu să îi văd să stau de vorbă cu ei să le repar ceva prin casă și-or fi lăsat amîndoi barbă și plete că și modele astea sînt și pleacă iar noaptea tot n-ar putea să o bage în cap ca să scoale cu ea înăuntru cum pizda mă-sii să bage noaptea în cap ce nebun s-ar gîndi că se poate face așa ceva iar doare unghia asta a naibilor ea ce-o avea de doare că n-are colțuri în carne oi avea cancer și nu-mi dau seama nu doare așa degeaba dar cancerul nu doare doar te omoară și mori de durere cînd te mănîncă cancerul țiganca aia ce mai înjura mînca-te-ar cancerul să te mănînce de nenorocit ce i-o fi făcut ăla să-l blesteme așa o jumătate de oră înjurase țiganul ăla gras cu mîinile în șolduri și crăcit în mijlociul străzii și nu repetase o înjurătură păi să-mi arunce în cap de sus și iar începea să înjure mare prostie să taie toți pomii, acu ' cînd e așa de cald vara de nu mai poți să respiri ei au tăiat toți pomii și au pus iarbă ca să facă spațiiverzi numai rîmele și coropișnițele stau la umbra ierbii te bate soarele în cap cînd mergi prin centru și e miezul verii n-am chef să spăl vasele le spăl eu și așa tot i se pare că ea face toate și el stă degeaba cît e ziua de lungă să fac așa cu adevărat să vadă cum e cînd nu fac nimic stau cu puța în sus în pat și mă uit la televizor n-am ce vedea uite așa mă plictisesc și nu fac nimic dar mă uit la televizor ca orice bărbat care se respectă și e bărbat nu cîrpă de rufe futu-ți pizda mă-tii de muiere nah să te înveți minte să mai ridici vorbe și să spui că nu fac nimic dar cînd stau ca neoamenii de mă uită dumnezeu în atelier cum e să aduc bani de ore suplimentare nu mă duc cu băieții la o bere n-am fost la o bere din tinerețe să mă duc la o berre nu să mă întîlnesc să discut probleme de serviciu să mă duc doar ca să beau o bere și atît nah mai și pe asta ți se pare că muncești mult 'ai cum să dea așa în ea că nu e nebun vin și ideile astea că să fac să dreg dar nu dau eu în ea numai ideile sînt de mine fac și eu ce pot face și ea ce poate dacă nu știe să dea găuri cu bormașina cum să o pună să dea găuri asta e treabă de bărbat nici buda vecinilor nu are loc în cap capul am loc să-l bag în budă păi da' dar buda o pot vedea complet și are loc în cap dar noaptea nu știu cît e de mare cum se întinde sau dacă se înaltă cît o fi noaptea de înaltă trebuie să spal vasele alea noo mii de ani că iar vine și face gălăgie și n-am chef de ceartă și ea muncește nici nu apucă să adoarmă stau și eu un pic și adoarme îmbrăcată ghemuită pe marginea patului cu un colț de pătură peste mijloc și sforăie încet și iar adoarme nemîncată șșșșș încet nu-ți fac nimic să-ți desfac cureaua asta că te strînge așa nani eu mai stau un pic și vin și eu în pat hai dormi vecinul care s-a mutat cînd s-o fi mutat țoapa aia de stătea înainte cum umbla îi mai trebuia un afiș pe ea să fie clar vreau să mă fut ce mai chirăia cînd și-o trăgea cu ăia în baie futai cu strigături nici ziua nu avea loc în cap dar de asta nu zicea nimeni că s-a sculat cu ziua în cap și de culcat cu ce mă culc în cap dacă mă scol cu noaptea în cap ar trebui să mă culc tot cu ea dar eu mă culc cu nevasta și nici pe ea n-o bag în cap dacă spun cum mă cheamă de 100 de ori mai înseamnă sau nu ceva Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode Iftode IftodeIftode Iftode IftodeIftode Iftode IftodeIftode IftodeIftode Iftodeiftodeiftodeiftodeiftodeiftodeiftodeiftodeiftodeiftodeiftodeiftode uit ce inseamna e ca oricare alt cuvint poate însemna orice în altă limbă ce o însemna cuvintele nu sînt decît ce spunem noi că înseamnă ele nu există ca atare ca cuvinte cum exist eu ca om numai cu noapte te poți scula în cap ce bou o fi fost ăla care a inventat așa vorbă dacă nu vorbești ce trece prin minte sînt cuvinte sau nu sînt cuvinte ce-o fi și noaptea asta ce-o fie ea ca atare fără să fie cuvîntul noapte cum or fi lucrurile alea pentru care nu sînt cuvinte dacă nu ai cuvinte să spui ciupercă ciuperca este sau nu este ca atare fără cuvîntul care să îi spună ce e

Iftode cugeta de-a valma, ca noi toți

joi, 4 februarie 2016

RaaaȚĂ!!

-Auzi, ț-am povestit de a lu' Nela?!
-Care Nela?! A lu' Costică?!
-Aha, aha, de fie-sa, de s-a măritat astă toamnă...
-Eeeeii! Nu mi-ai povestit. Ce-a făcut?
-Știi că s-a dus după unu di pi la Pristol, l-ai văzut cînd a venit să o ia de acasă, că n-ai fost la nuntă...
-N-am fost, fire-ar să le fie de cap, că nici ei n-au fost la pomana de patrujdezile a lu' tătica! N-am fost și uite că trăiesc și așa!
-Eee, s-a dus după ăla, că așa au zîs ai lui, că fac casă în curte, să nu stea cu ai bătrîni, cum ar fi stat aici. S-a dus după el și după vreo lună a venit și a început să să plîngă la mumă-sa.
-Ei, lasă!... Așa de rău a ajuns? Că Nela să lăuda că ce băiat bun e gineri-su, că ce oameni de treabă sînt cuscrii, că ce bine au primit-o pe fată... Te pomeni că să despart și o avea și copil în burtă!
-Nu, că n-o bate, n-o ceartă nimeni, nu-i zice nimeni nici dă-te mai încolo. Stau pînă sara tîrzîu, glumesc, să uită la televizor, mai lucrează și el și ea, mai rîd cu ai bătrîni, să sîmt bine.
-Păi, și ce nu-i convine?
-Păi zîce că a bătrînă îi face în ciudă. În fiecare dimineață, pînă să să lumine, trece pe sub geamu' de la camera unde doarme ea, către cotețăle păsărilor și strîgă tare, su' geam: "RaaȚĂ!! RaaaȚĂ! Uși de-aci fire-a boalii să fii, te cocoțași pe coteț! RaaȚĂ!"

miercuri, 3 februarie 2016

Se caută fraieri

"Căutăm parteneri care să își prezinte ideea de proiect, să identifice sursa de finanțare și să elaboreze cererile de finanțare." Așa sună un fragment din acest anunț al ministerului culturii (cînd merită, folosesc majuscule, cînd nu, nu).

Cînd am văzut primele rînduri ale anunțului am fost în pragul imploziei, de bucurie: un minister caută parteneri pentru a merge, împreună, după bani europeni. După ce am citit mai departe, am simțit că mă prăbușesc, de rîs.

ministerul culturii caută parteneri ca să ce?! Ăia care, prin reducere la absurd, ar trimite intenții și ar ajunge parteneri ar fi fix ăia care au suficient de multă experiență pentru a NU intra în relație de parteneriat cu ministerul culturii (poate, eventual, doar din masochism).

Ăia care au scris anunțul se află, foarte probabil, către limita inferioară a inteligenței și într-un univers incongruent cu managementul de proiect și ideea de proiect în parteneriat. Ar fi trebuit să știe că, dacă o organizație:
a) a identificat sursa de finanțare
și
b) a elaborat cererea de finanțare
atunci
a) are, deja, partenerii
și
b) a rezolvat problema banilor și/sau bugetului.

Un începător mediocru în ale managementului de proiect, care a scris măcar o cerere finanțare eligibilă administrativ (pentru aceia din minister care compun texte comice și le publică pe pagina misterului), știe că un partener instituțional cum este ministerul culturii (în special) este o apocaliptică piatră de moară în orice ar putea să însemne implementarea de proiect european. Dacă este un începător bun, și-ar da seama de viitorul dezastru citind diferite comunicate de presă, interviuri și alte exprimări publice ale unor diverși ministeriali. Din astfel de mesaje ar afla că ministerul este absolut incapabil să-și înțeleagă și să-și joace rolul de strateg și făcător de politici pentru întreaga cultură a acestei țări.

Și fiindcă nu obișnuiesc să critic fără argumente, iată cîteva:
-există o strategie culturală a României, publicată și inclusă, ca document de referință, în TOATE programele operaționale din cadrul ciclului de programare 2014-2020. Ce face ministerul (sau ministrul??). Spune că va fi elaborată, pînă în martie 2016, o nouă strategie culturală fiindcă cea existentă nu este aprobată și este, neclar enunțat, oarecum defectă. Ce mama zmeilor poate însemna asta? Diletantism, politicianism de doi, incompetență și multă prostie. Toate ministerele care gestionează PO se chinuie să dea drumul finanțărilor, inclusiv celor care țintesc patrimoniul cultural, iar ministerul culturii le sparge jucăriile, înlocuind documentul strategic de referință. Cei care au citit PO și Ghidurile asociate au putut vedea că unul dintre criteriile de evaluare (în unele cazuri, cu un punctaj generos) se referă la gradul de coeziune dintre viitorul proiect și strategiile din domeniu. Mai adaug faptul că unele autorități publice locale și-au elaborat strategiile de dezvoltare și/sau culturale ținînd seama de strategia națională. Ei, nu face nimic, începătorii submediocri din minister au ajuns la concluzia că este necesară o altă strategie. NB de unde știu că actuala strategie nu e bună, dacă nici nu a apucat să fie implementată?!
-am avut experiența de conducere a unei organizații coordonatoare de proiect în care ministerul culturii era partener. Pentru acest simplu motiv, proiectul a fost prelungit cu trei luni. ministerul, ca organizație, este un partener delirant (asta, pornind de la ipoteza absurdă că toți cei din compartimentele care se bagă în seamă în timpul implementării știu cu se mănîncă proiectele. Dar nu știu). Salariații cheie din minister se uitau la roată și după aia se apucau să inventeze cercul. Cofinanțarea alocată ministerului a fost plătită foarte greu. Activitățile abia se mișcau, îngropate în mormane de aprobări interne inutile. Alte întîrzieri erau provocate de lipsa ministrului sau secretarului general și, evident, de lipsa semnăturii acestora pe documente banale (un ALOP de minister intră în contradictoriu cu viteza obligatorie a implementării unui proiect)
-salariații ministerului (cei implicați în implementarea financiară și administrativă a unui proiect) nu cunosc regulamentele financiare (și altele) ale UE. Dacă le-ar fi cunoscut, ar fi știut cu ce se mănîncă ajutoarele de stat și nu ar fi întrebat, inocenți, la Consiliul Concurenței, dacă subvențiile pentru revistele culturale sînt sau nu schemă de ajutor de stat. În context, nu întrebi, telefonic sau în scris, dacă un ajutor e sau nu schemă de ajutor de stat. Procedura se numește notificare și durează. Mult.

Ce poate da ministerul? Egida? Nu se merită. Domeniile în care ministerul se poate implica (ca partener sau solicitant) sînt mult prea puține pentru a fi, cu adevărat, interesant. Cofinanțare? Cofinanțarea are unele reguli destul de stricte și nu se susține ca ipoteză de lucru. În plus, pentru a obține cofinanțare (sau suplimentare), o potențială organizație în nevoie ar trebui să apeleze la fondurile dedicate din bugetul AFCN (asta e o altă tristețe, dar rămîne pentru altă dată). Accesul la resurse materiale? ministerul nu are astfel de resurse. Nici spații pe care să le disponibilizeze gratuit, nici unelte diverse, nici măcar hîrtie pentru copiator.

Prin urmare, fraierii care vor pune în plug cu ministerul culturii vor rămîne și fără boi și cu nervii distruși. Să nu ziceți că nu v-am prevenit.

Imbecilitatea neutră a "cărturarilor"

Apreciez că inițativa bibliotecii naționale a româniei este un afront adus ideii de cultură și simbolului acesteia, cartea (acest eveniment http://www.bibnat.ro/Evenimente-culturale-s108-ev340-ro.htm). Expunerea cărților scrise de niște pușcăriași condamnați pentru furt, fals, șantaj și alte cîteva zeci de infracțiuni este o jignire adusă deținuților din închisorile comuniste și autorilor, mărunți și săraci, pe care biblioteca (nu e națională și nu a României) nu îi expune cu acceași lipsă de judecată critică și obiectivitate de depozit legal.

Acei nemernici care s-au îmbogățit furînd și mințit, prin furturile lor au distrus o parte din avuția oamenilor și a țării. Prin furata lor avere și-au permis să distrugă și ideea de justiție, dovedind că doar banii sînt puterea și valoarea. Au distrus și șansele oneste ale unor pușcăriași mai puțin bogați de a se libera din pedeapsa privativă de libertate. Acum, cu ajutorul infantil și idiot al unor stupizi din cea mai mare bibliotecă din țară, distrug și ideile de cultură și carte.

Ce demonstrează biblioteca prin gestul ei? Că se scriu și gunoaie? Știm, iar cine nu știa a fost informat de mass-media. Că depozitul legal cuprinde și gunoaie? Știm și asta, iar cine nu știe poate afla.

Vin și întreb, ca om din a cărui muncă se plătește salariul cretinei/cretinului care a avut așa idee imundă: cum îmi mai pot convinge copiii că merită să învețe și să citească? CUM? biblioteca din fruntea bibliotecilor țării demonstrează copiilor mei că dacă fură mult, atunci pedeapsa va fi un concediu plătit din impozitele proștilor și că, dacă fură, pot cumpăra scrisul de cărți care vor arătate țării și lumii. Cum va fi răspunsul meu că nu pot publica o teză de doctorat scrisă în 6 ani fiindcă nu am bani? Că nu pot publica măcar 10 pagini din sutele de pagini de literatură scrise în 10 ani fiindcă nu am bani/

În acest timp, ministrul culturii verifică și vrea să fie sigur că nu încalcă regulile UE atunci cînd plătește subvenția publicațiilor culturale/literare. Sfătuit de proști consilieri care nu știu ce conține tratatul UE, care nu știu cum este reglementată piață culturală europeană.