miercuri, 25 martie 2015

Renumerație mică.... și, ce?!

Subiectul subfinanțării domeniului cultural nu reușește să găsească drumul către interesul public și agenda publică. Foarte rar găsim știri relaționate cu domeniul culturii care să facă prima pagină, iar dacă le găsim acolo, știrile respetive sînt aproape programatic tabloidizate de jurnaliști chiar mai inculți decît cititorii de bilete la loto. O astfel de realitate, neplăcută pentru cei care își desfășoară activitatea în domeniul culturii, se datorează, în primul rînd, chiar lor. Recunoașterea socială (și corolarul economic al acesteia) se acordă, are un caracter unilateral, din partea celui care o conferă.

În ce mă privește, am convingerea intimă că publicul din România consumă mai multă cultură decît măsoară barometr cultural, pentru simplul motiv că acest consumator consumă cultura așa cum consumă orice: cît mai aproape de locul în care se află el. Aici ar fi cîteva lucruri mărunte de constatat: este absurd să măsori consumul de cinematograf cînd cinematografele sînt aglomerate în marile centre urbane. La fel, este ridicol să măsori consumul de teatru cînd teatrele au rămas puține la nivel național (în plus, mulți oameni sînt puțin conștienți că un spectacol de stand-up comedy văzut într-un club este un spectacol de teatru). În cazul muzeelor, situația este un pic diferită: a)puține muzee au reușit să se înnoiască și să recupereze vizitatorii pierduți în timpul reabilitării; b)multe muzee sînt în plin proces de reabilitare și de pierdere a vizitatorilor (în ultimii doi sigur că a scăzut numărul de vizitatori la nivel național cînd muzee județene încă nu apucă să termine lucrările de reabilitare realizate de firme în insolvență); c)multe muzee nu reușesc să ofere mai mult decît o veche expoziție permanentă și ceva evenimente punctuale dedicate copiilor (NB. copiii sînt din ce în ce mai puțini....); d); e);....

Consumul de carte.... E amuzantă întrebarea: Cîte cărți ați citit anul trecut? Două. (nimeni nu întreabă, clar și răspicat și nimeni nu răspunde cîtă literatură a fost citită pe kindle, tabletă ș.a.m.d.... O să spuneți că sînt pricinos. Cu certitudine. La fel și spun și copiii mei după ce le-am interzis utilizarea calculatorului și le-am restricționat utilizarea telefonului. Desigur, în două săptămîni au citit mai multe cărți fizice decît au citit într-un an de folosire a calculatorului și telefonului mobil :).

Totuși, sînt sau nu bani pentru cultură?! DA, sînt! Dar nu-i căutați în bugetele instituțiilor publice de cultură. Căutați în finanțările acordate de ordonatorii principali de credite din capitolul bugetar Cultură, sport, recreere și religie și s-ar putea să aveți o surpriză națională (fiindcă acesta este nivelul la care trebuie să privim lucrurile). Mai căutați în bugetele utilizate de marii agenți economici care au spații generoase pentru spectacole, expoziții ș.a.m.d. (mall-uri). Nu sînt bani pentru teatru?! Ba da! Dar căutați spectacolele în afara teatrelor. Nu sînt bani pentru expoziții?! Ba da! Dar căutați în afara muzeelor. Nu sînt bani pentru restaurări de monumente istorice?! Ba da! Dar căutați în reabilitarea și restaurarea unor clădiri care ar putea să fie monumente istorice, dar au norocul să nu fie. (Nu doar în București se întîmplă ca un monument istoric să se dărîme singur, în timp ce clădirea vecină, din aceeași epocă este restaurată cu cea mai mare grijă de către proprietar. În atare condiții, presiunea rechinilor imobiliari aproape că este foclor urban). Nu sînt bani pentru folclor?! Ba da! Mult prea mulți! Mult prea periculos de mulți!

Ce ne facem cu banii pentru salariații din cultură?! Nimic, ce să ne facem?! În cazul salariaților din cultura instituțională publică, trăim mai mult de un paradox. În primul rînd, slujbașii culturali au cel puțin trei voci relativ clare și cîteva mii sau zeci de mii care fac zgomot. Ce înseamnă asta?! Slujbașii din teatre (nu le spun artiști fiindcă libertatea artistului este incompatibilă cu constrîngerea programului fix) au cîteva sindicate care au reușit să impună un statut oarecum special. Slujbașii din biblioteci au cel puțin o organizație profesională puternică, suficient de credibilă în interiorul breslei și în afară pentru a promova și susține o lege relativ corectă. Slujbașii din așezămintele culturale au cel puțin o organizație care poate negocia coerent ceva reglementări. Slujbașii din patrimoniu....în cazul lor aș spune că ....., da' mulți! Toate aceste voci au făcut ca salarizarea în domeniul culturii să fie un mare haos, cu multe și variate anomalii, dar cu o constantă: salarii mai mici decît în educație, sănătate, ordine publică, conțopiști.

Al doilea paradox. Slujbașii din cultură sînt, în foarte multe cazuri persoane aflate într-o zonă profesională plată. Un absolvent de istorie fie găsește loc în învățămînt, fie într-un muzeu, fie ca agent comercial. Cam la fel cu un absolvent de științele comunicării, de filologie, etnografie ș.a.m.d. Un om care a ajuns să lucreze zece ani într-un muzeu sau într-o bibliotecă sau într-un așezămînt cultural e "terminat" profesional. Nu prea are unde pleca din actualul loc de muncă. Stă unde se află, se mulțumește cu un salariu mic și completează în fel și chip, pe timpul celor 8 ore din care muncește efectiv vreo 2-3. Din nou, afirmația mea trebuie privită la nivel național, fără particularizări în plus sau în minus (cunosc foarte multe astfel de situații particulare, care nu schimbă imaginea de ansamblu). Situația este diferită în cazul celor care sînt salariați pe posturi de interpretariat. Cei buni (și norocoși) sînt proprii lor salariați. Alți, la fel de buni și norocoși trăiesc foarte bine din interpretări realizate în alte locuri decît locul lor de muncă principal. În fine, rămîne o masă oarecare de interpreți care într-o lume a spectacolelor liberă și nesalarizată ar fi doar figurație sau interpretare de umplutură.

Legislația salarizării este imbecilă. Acesta este un truism. Este imbecilă fiindcă exprimă perfect incapacitatea autorităților (și angajatorilor de drept public) să creeze și să pună în aplicare un sistem de salarizare bazat pe performanța salariaților. Experiența de management pe care o am îmi permite să afirm că și în sistemul public este posibilă salarizarea diferențiată pentru salariații cu pregătiri, vechimi și poziții ierarhice identice.

Atunci cînd consiliam omologi din alte instituții publice de cultură îi preveneam că unu pînă la doi ani de la punerea în aplicare a unui sistem de salarizare bazat pe performanță în instituție se va revărsa iadul cu toți dracii lui. În unele cazuri, managerii nu au reușit să reziste nici primul an. În alte situații, managerii au mulțumit frumos pentru consiliere (au plătit, desigur, odată cu mulțumirile) dar au spus că preferă purgatoriul. În fine, au existat manageri care au înțeles și riscurile și avantajele unui astfel de sistem de salarizare și continuă să îl aplice și astăzi, după mulți ani.

De ce sînt salariile mici în domeniul culturii?! Fiindcă nu merită mai mult.

luni, 23 martie 2015

Uite legea, nu e patrimoniul

O să abordez problematica salarizării personalului din domeniul cultural, apăsătoare, actuală și fără o previzibilă soluționare pe termen scurt într-un articol viitor. Deocamdată, voi detalia cîteva idei pe care le susțin de ani de zile, mai ales fiindcă aceste idei abordează un subiect transversal: legislația.

În România avem, paradoxal sau nu, o legiferare a domeniului cultural care nu este, în linii mari, mai "slabă" sau "proastă" decît ceea ce putem întîlni în alte state, cu o vechime mai mare în "statul de drept". Dintr-un punct de vedere, legislația noastră este articulată într-un mod care să faciliteze aplicarea, respectiv pe domenii mari:
a) specifice: patrimoniu (muzee, patrimoniu mobil, imobil, arheologie, patrimoniu imaterial), cultură scrisă (biblioteci), artele spectacolului (teatre, așezăminte culturale), arte plastice (așezăminte culturale)
b)transversale: finanțare (timbrele culturale, AFCN, exclud sponsorizarea și mecenatul), management (includ aici și rămășițele din reglementările pentru programe și proiecte).
Nu includ aici salarizarea personalului, formare profesională și, repetînd, sponsorizarea și mecenatul.

O astfel de abordare, criticabilă și criticată oferă cîteva avantaje: flexibilitate, adaptabilitate și scalabilitate. Intenția realizării unui cod al patrimoniului (sau chiar ar culturii, cum doresc unii tributari ai centralismului) este o intenție pe care am dezavuat-o continuu. Motivul meu este unul simplu: experiența nefericită a codului fiscal, reglementare care pune atît de multe la un loc, încît totul devine un monstru extrem de dificil de gestionat. În cazul patrimoniului, lucrurile ar sta chiar mai rău, deoarece evoluția istorică și socială a componentelor patrimoniului nu este unitară. Doar un exemplu: pînă în urmă cu 10 ani, patrimoniul imaterial nu părea a fi un subiect de interes pentru reglementarea la nivel de lege. Astăzi, viteza cu care se mișcă interesele și reglementările internaționale și europene în domeniu pare a fi mai mare decît în celelalte domenii ale patrimoniului. Unul dintre argumentele în favoarea codificării este că un Cod are o putere mai mare decît o lege. Fals și irelevant. Din nou, Codul Fiscal este un excelent exemplu.

În opinia mea, exprimată frecvent și în tot felul de împrejurări, ceea ce ne lipsește nu sînt legile, ci aplicarea acestora. O lege nu poate fi perfectă, în schimb aplicarea ei poate "salva" textul deficitar. Legile patrimoniului, în vigoare, nici măcar nu știm cît de bune sau de rele sînt pentru simplul și banalul motiv că nu au fost sau nu au putut fi aplicate. Un exemplu minimal, dar cu efecte dramatice asupra a tot ceea înseamnă patrimoniu: nu sunt cunoscute criteriile și metodele de evaluare a bunurilor culturale mobile. Cea mai recentă modificare a normelor respective a lăsat destinatarii și fără posibilitatea utilizării criteriilor din normele internaționale de evaluare (care există și nu au fost aplicate sub imperiul vechii reglementări).

Cu cinci sau șase în urmă (nu mai știu exact), sub egida Administrației Prezidențiale a fost realizat un diagnostic exhaustiv al cadrul normativ în vigoare și astăzi, cu evidențiarea lipsurilor, suprareglementărilor și inadvertențelor. În acea perioadă, glumind, am afirmat că am realizat cel mai bun manual pentru distrugerea patrimoniului. S-a dovedit, în București și aiurea că am avut dreptate. Una dintre concluziile importante ale muncii din acea vreme a fost că lipsește aplicarea legii și nu legea, iar aici se remarcă absența autorității ministerului. S-a discutat foarte mult despre motivele lipsei de aplicare a legilor existente. Pe lîngă banala, deja, corupție ar trebui adăugată lipsa de interes. Aplicarea legii presupune, printre altele, părăsirea temporară a biroului pentru a vedea, în teren, ce și cum se întîmplă cu patrimoniul. La un moment dat, propusesem un moratoriu de un an pentru orice fel de intervenție asupra patrimoniuliu construit. Un an să fie interzise absolut orice fel de intervenții asupra oricărui monument istoric, sit arheologic ș.a.m.d. Oricum, și fără moratoriu, situația din teren este aceeași.... Ca experiență personală, atunci cînd interacționez cu diferite persoane care dovedesc interes față de anumite imobile le recomand cu toată tăria să NU solicite clasarea imobilelor cu pricina. Dacă dorești să condamni la moarte o clădire, claseaz-o și o să-i oferi o moarte lentă și dureroasă.

Mai adaug un motiv: legea X este proastă fiindcă a fost făcută de Y. Ergo, o să fac eu o lege nouă. ...de aici începe spirala eșecului sistemic (vezi legislația educației). Am redactat zeci și zeci de acte normative. Unele există în Monitorul Oficial în redactarea inițială. Altele au fost modificate atît de mult încît au ajuns texte diferite. În toate cazurile, se aplică o regulă de bază: legile (reglementările) nu au autor. Mi se pare infantil să afirm că ordonanța aia sau norma ailaltă sînt ale mele sau sînt făcute de mine. Dacă ar fi altfel, aș putea spune că cei care au scris despre acele reglementări, încă nu au scris la fel de mult cît am scris eu în ele (ca să nu mai zic că au scris și prost).

Prietenul Adrian Crăciunescu ricana, amar, asupra unei inițiative parlamentare (http://a-craciunescu.blogspot.ro/2015/03/nobili-dar-multi.html). Nu voi adăuga elemente de detaliu criticii sale. Voi spune, în schimb, că această inițiativă este o nouă dovadă de diletantism în actul de legiferare și o nouă dovadă de incapacitate de aplicare a legii.  Nu insist asupra diletantismului, fiindcă parlamentarii nu trebuie să cunoască legile, ei trebuie să le facă, nu?! Ceea ce este mai important este că incapacitatea de aplicare a unei legi conduce la o lege nouă, care să fie mai aplicabilă. Nu contează nici faptul că o lege "naște" categorii juridice noi, eventual inutile. Mai important este faptul că incapacitatea autorității de a aplica o lege provoacă la un act nou de legiferare. Un exemplu clar este legislația salarizării în sistemul public.

În cazul patrimoniului cultural, avem ceva definiții, avem ceva reguli, avem ceva sancțiuni pînă la nivel penal. Cîte sancțiuni au fost aplicate subiecților de drept privat și, mai ales, celor de drept public, primii chemați să vegheze la aplicarea legii?! Cîteva (potrivit un inventar, pînă în 10 la nivel național). Doar naivii pot crede că o lege nouă va conduce la aplicarea acesteia. Că vorbim de abuz prin inacțiune, că vorbim de lipsă de profesionalism (sancționabilă și ea), subliniez și insist asupra unei realități: avem legislație. Ea trebuie aplicată. Abia după aceea putem spune dacă e o legislație bună sau rea. Uneori, mă amuz: Nu putem aplica legea. De ce? E proastă? Ați încercat? Nu, dar știu eu că nu se poate aplica.


duminică, 22 martie 2015

Lipsa de importanță a culturii

În ultima vreme am putut observa dezvoltarea unei anumite atitudini combative a slujitorilor culturii, din majoritatea subdomeniilor acesteia. În unele cazuri combativitatea este generată de o clamată indiferență a autorităților publice în relația cu patrimoniul cultural. În alte cazuri, este vorba despre salarizarea apreciată ca fiind jignitoare și mult prea mică prin raportare la importanța socială a muncii salariaților din cultură.

Pentru a clarifica de la bun început poziția pe care o susțin: lipsa de grijă a autorităților față de patrimoniul cultural, creatorii și păstrătorii acestuia este, din punctul meu de vedere, încadrabilă în rândul infracțiunilor contra siguranței statului. Din păcate, nici Constituția și nici Codul Penal nu acordă o atît de mare importanță culturii.

Lipsa de importanță constituțională și legală a culturii și, în special, a patrimoniului cultural se reflectă și în acțiunile (sau inacțiunile) autorităților publice centrale și locale. Voi începe cu ministerul culturii (nu folosesc majuscule fiindcă abia este organizație, cu atît mai puțin o autoritate). Din puțina mea cunoaștere (directă, a ultimilor 16 ani și indirectă, a celor pînă în 1998), pot afirma că ministeriatul Caramitru a fost singura perioadă în care autoritatea publică a afirmat și pus în practică ceea ce se numește viziune. Desigur, au fost și atunci greșeli, dar cultura instituționalizată din România încă nu are un program normativ mai coerent decît cel dezvoltat atunci. După acea perioadă, la conducerea ministerului s-au perindat persoane care nu au mai dovedit capacitatea de afirma și urmări punerea în practică a unui demers de tip strategic. Ba chiar, în ultimii 8-9 ministerul a fost redus, treptat, la nivelul unei entități birocratice cu un orizont mult prea apropiat.

Comportamentul ministerului s-a reflectat, rapid, și în comportamentul autorităților publice locale, care, acoperite de pătura unei autonomii încă puțin înțelese, au contribuit din plin la pierderea semnificației sociale a culturii. Frecvent, mi s-a întîmplat să aud întrebarea pusă de slujitori ai culturii subordonați local: Ce face ministerul pentru noi? Semnificația acestei întrebări fiind: Care este direcția pe care o arată ministerul?! Acest fenomen mi se pare a descrie foarte bine starea domeniului: cultura din România nu are direcție.

Spuneam că în vremea ministeriatului Caramitru s-au făcut și greșeli. Una dintre aceste greșeli este o implicare redusă în elaborarea Legii 10/2001 (legea care reglementează retrocedările). Deși este o greșeală, totuși nu poate fi imputată nici ministrului și nici ministerului. Abordarea proprietăților confiscate/naționalizate în vremea socialismului este una unitară pentru toate domeniile vieții sociale, realitatea aplicării legii dovedind că retrocedarea în natură a fost o decizie de politică de stat proastă, cu numeroase lipsuri. O lipsă majoră a legii este că ignoră realitățile sociale născute în cei 60 de ani socialism. Așa cum au fost retrocedate clădiri pentru locuit, clădiri în care funcționau școli sau spitale, așa au fost retrocedate clădiri în care funcționau muzee, așezăminte culturale sau biblioteci.

Lupta împotriva retrocedărilor a fost pierdută înainte de a începe, odată cu Legea Lupu (retrocedările de terenuri), care a fundamentat principiul retrocedării în natură. În acest moment este prea tîrziu pentru a se cere modificarea legii, fiindcă o astfel de modificare ar fi nedreaptă pentru titularii dreptului de proprietate care nu și-au primit, încă, bunurile revendicate. De unde izvorăște, totuși, problema atît de gravă cu care se confruntă instituțiile publice de cultură?! Problema se numește pasivitate (aproape) totală, atît a statului, cît și a autorităților publice locale. În cazul statului, Guvernul solicită fiecărei instituții publice de cultură rapoarte periodice despre situația imobiliară a acestora (inclusiv litigii, sarcini și așa mai departe). Aceasta înseamnă că situația imobilelor era cunoscută de mai mult timp, dar nu s-a făcut absolut nimic (sau aproape nimic). Singurul demers centralizat care să ofere spații de funcționare pentru instituții publice a fost programul de reabilitare/construcție a unor case/cămine culturale în mediul rural (perioada 2005-2007, dacă îmi aduc bine aminte), în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu Banca Mondială. Un alt demers care ar merita bine criticat, este cel care a afectat Teatrul Național din București, Biblioteca Națională, Palatul Culturii din Iași și alte cîteva obiective mai mici. Au mai existat proiecte destinate reabilitării unor clădiri pentru muzee, teatre, biblioteci sau așezăminte culturale din mediul urban, dar acestea au vizat imobile cu o situația juridică lipsită de echivoc.

În unele cazuri, echivocul nu a împiedicat efectuarea de cheltuieli generoase pentru reabilitatea unor clădiri, în prezent retrocedate. Astfel de crime financiare care afectează negativ instituții publice de cultură vor rămîne crime, dacă magistrații nu vor decide, eventual, că au fost infracțiuni.  Prin urmare, situația dificilă și, treptat, dramatică, a instituțiilor publice de cultură era cunoscută de 5, 10 aau 15 ani. De ce totuși, nu s-a făcut nimic pentru rezolvarea acestei situații?! În opinia mea, deoarece creatorul și păstrătorul de cultură și-a pierdut respectul societății și, implicit, locul și rolul în societate. Instituția publică de cultură încearcă să ofere protecție socială, deși nu ar trebui să fie adăpost călduț pentru salariați. Instituția publică de cultură încearcă să ofere educație, deși nu ar trebui să fie un substitut pentru școală. Instituția publică de cultură încearcă să ofere voturi aleșilor locali, deși nu ar trebui să fie agent electoral.
Dramatismul situației se va agrava pentru cel puțin cîteva motive:
-pauperizarea reală a membrilor societății
-scăderea abruptă a nivelului de educație generală a membrilor societății
-migrația externă care afectează o populație activă, fost educată cu un anumit tip de comportament pro-cultural (din acest punct de vedere, centralismul ideologizat al perioadei socialiste a fost benefic pentru cultură în general)
-ignorarea periferiilor de către centre (cei care oferă cultură se concentrează în centre de județ sau de oraș și ignoră periferiile rurale sau rezidențiale)
-activitatea unor concurenți de nișă, mici, agresivi și foarte mobili, care practică un fel de gherilă culturală
-trecerea culturii în domeniul digital.

Există, oare, soluții?! Fără îndoială, dar aceste soluții impun un ministru care să poată negocia dur în interiorul Guvernului și care să facă ordine în minister, impun un secretat general care "să știe carte" și să cunoască toate domeniile culturii, precum și modul în care poate funcționa cultura unui stat care este membru UE. Opinez că în maximum patru ani (cel mult pînă la finalul actualului ciclu programatic al UE) instituțiile publice de cultură ar "locui" în casele lor.

luni, 9 martie 2015

Imaginile adevărului

Oamenii de azi sînt crescuți cu puține credințe. În ei cred puțin, în familie cred puțin, în țară și mai puțin. Despre Dumnezeu știu atît de puțin, încît orice credință e lipsită de sens. Chiar și despre maimuțe știu prea puțin, că să fie împiedicați de vreo credință. Lui, pînă crescuse bine, i se spusese că a ști te ajută, că e bine să cunoști, că asta te ajută să deschizi ochii asupra lumii și să o înțelegi. Cît fusese mic se războise cu ai lui, care îl puneau să citească, ba îl și bătuse ăl bătrîn, o dată: Iftode, 'tu-ți ceara mă-tii, învață, mă să fii curios! Belește, mă ochii, în jur ca să nu-ți rupi picioarele cînd mergi! Uite așa învățase el să fie curios. Nu se alesese cu prea multe din curiozitatea asta, dar era sigur că pricepe mai multe din lumea asta decît pricep ăștia tinerii, care n-au curiozitate și nici credință.

Dacă ești curios, cauți răspunsuri. Uneori, te oprești din curiozitate și începi să crezi. Alteori, rămîi pururea curios, iar credința devine mai slabă, acoperită de neliniștea aflării. Ăștia, tinerii, reușeau să nu creadă și să fie și lipsiți de curiozitate. Preferau să fie proști, să nu afle ce e în jurul lor. Cu toate drăcăriile alea de aparate în care stăteau cu ochii beliți și mințile arse, ai fi zis că pot afla cîte în lună și în stele, dar uite că nu era așa. Stătuse, de cîteva ori, de vorbă cu niște tineri și aflase de la ei că nu contează ce e aia familie, că familia e un cuvînt care dă bani pentru un aparat nou, care spală haine sau dă de mîncare. A aflat că țara sau a fi român nu înseamnă absolut nimic, că ar fi niște cuvinte fără înțeles, fără conținut. Nici despre Dumnezeu nu aflase vești mai bune. Îi fusese foarte greu să vorbească cu tinerii ăștia... era de parcă în cap ar fi avut numai un fel de imagini, fără cuvinte care să le poată descrie și explica.

Nu-și știau nici rolul și nici locul în lume. Pentru ei totul trece și se risipește, modă rapidă în lumea internetului și imaginii. N-aveau nici un fel de idee despre de unde și încotro, morții din războaie erau imagini ca alea din jocuri, istoriile dărîmate cu tancul și racheta nici măcar nu ajungeau imagini, fiindcă jocurile lor nu aveau imagini cu istorii și clădiri vechi. Încercase să scuture vreo doi, spunîndu-le c vorbesc o limbă stîlcită, care nu seamănă cu nimic, că ce fel de români sînt ei cu așa limbă, că oricine își poate bate joc de ei și ei se uitaseră la el cîteva clipe, ochi goi, cu rătăciri mari și goale în spatele lor și apoi se întorseseră să zîmbească și să chicotească, cu ochii în ecrane și urechile astupate de căști din alea de cauciuc moale, făcute să intre în ureche și să se scoată greu.

Lipsiți de credință, de orice fel de credință, îi vedea, cu ochii în ecrane și urechile astupate de căști, murind în războaiele altora, lipsiți de nume, de identitate, fără istorie și fără viitor, mulțumiți cu jocurile din ecrane și imaginile adevărului.