luni, 18 decembrie 2017

Teamă mută

E teamă, în ochii tăi, ascunsă
Sub sclipiri tandre de smarald.
Mă-nfioară, deși mi-e cald,
Dorință e acolo, abia aprinsă.

Nu te-ndepărta de mîngîiere
Lasă tristețea să se scurgă.
Iscă-mă din greaua umbră
Cu lumină nouă de înviere.

E teamă, în ochii tăi, întinsă,
Peste valuri mici de bucurie.
Mă lasă să deschid o feerie,
Cînd de geamăt mut ești cuprinsă


sâmbătă, 16 decembrie 2017

Cioburi de neant

Buzele tale nu vor mai săruta acest pahar,
nici căldura sînului nu mă va-mbia.
Vinul, de-acum, ca blestemul de amar,
bucuria de-a mai rîde va-neca

Oglinzile uita-vor amintirea chipului tău
nici ochii tăi nu mă vor mai veseli.
Un ciob, rămîne, amintire peste hău,
să-ngroape bucuria de a fi.

Urma pașilor tăi, pierdută în suflare de  vînt
mă cheamă, spre larg s-o urmez.
M-apropii, dar marea o-ascunde urlînd,
în neant rămîne să mai crez.

vineri, 15 decembrie 2017

Eternitate stelară

Zece zări se află, peste-acest Pămînt,
Zece, cîte degete chipul îți cuprind.
Zece, într-o clipă, bătăile de inimă sînt,
Tot zece, chipuri îți desenez în gînd.

Cînd mă înalț, pe prima o număr,
Cu tine, într-un univers de flori.
Mînă în mînă și umăr lîngă umăr,
S-ascundem tremuri și fiori.

Zarea a doua, frunțile le scaldă,
În rouă și taine, sub aripe de nor.
Suflare fierbinte și inimă caldă,
Se-ngeamănă din același dor.

Pe-o cale improbabilă, să pășim
Cu tălpile goale, în cerul al treilea.
Tăceri primitoare să găsim,
Unde nici visele nu vin adesea.

Pînă la șapte, cerurile sînt trepte.
Le urcăm, fără să privim îndărăt
Rămîn, în urmă, urlete și șoapte
De la pizmașii cu negru cuget

Zarea a opta, dacă o privim întors,
Eternitatea-ncepe să se deschidă.
Tot ce-am trăit e departe, jos.
O altă viață-ncepe să se aprindă.

Cu zările care ne-au mai rămas,
Ne-nvelim. De stele încălziți,
Cu veșnicia sta-vom la taifas,
Împreună, pururea, hărăziți.




joi, 14 decembrie 2017

Privind înainte

Cărarea șerpuiește printre maluri înalte,
Un ogaș de nedumerire între certitudini
Improbabile. Un pariu pe monede calpe,
Cursă între vorbe și nesigure gînduri.

De obicei, ghicesc zarea de dincolo de tufe
De nehotărîri, ochii și fruntea pot feri.
De-această dată, credința, în sînge, se rupe,
Întrebările doar mucedă tăcere pot primi.

O zeamă se scurge peste ochi și peste buze,
Toate regretele popasurilor, din goană, zărite.
Suflete, pentru-acestea nu sînt aplauze!
Ura și iubirea, se numără, de-au fost trăite.

Cărarea se-nfundă, spre final se-ntinde.
Nimic nu poate-aduce altfel de succes.
Nici visul, nici dorința de-al cuprinde.
Opri-mă-voi, dară, sub floarea de cireș.

miercuri, 13 decembrie 2017

Manageri, salarii și alte finețuri culturale

Urmăresc, de ceva vreme, frămîntările și discuțiile despre salarizarea amploaiaților din instituțiile culturale, despre inechități și egalitarisme. În aceste discuții, un loc important îl ocupă pozițiile nefericite pe care le ocupă, în ierarhia salarială, managerii și slujbașii care se ocupă cu patrimoniul cultural. Întîi, cîteva idei despre manageri. Mai la urmă, despre cei care șterg de praf gioarsele istoriei.

Managerii.... Care manageri?!?! În cultura instituționalizată?!?! Ca să plătești manageri, prima dată, ei trebuie să existe. La noi nu există manageri. Cel mult niște administratori ai unor bani publici, un pic peste contabili. Ză manager e ocupație cu caracter transversal, care presupune competențe și cunoștințe reale din multe domenii. Nu e cazul la noi. Cel puțin în zona generică a muzeelor, majoritatea covîrșitoare a reprezentanților acestora au de-a face cu managementul cît am eu de-a face cu arheologia neolitică, cultura Vinca. Dacă ar fi manageri, nu s-ar mai văita, din toți rărunchii, despre viața grea de după ce n-or mai fi manageri. Dar fiindcă sînt absolut (sau aproape absolut, ca să nu fiu chiar atît de rău) incompetenți ca manageri, cine mama zmeilor să-i bage în seamă după mazilire?!? Incompetența lor fundamentală diminuează semnificativ șansele celor cu adevărat buni de a fi manageri în alt domeniu. Pentru știința tuturor, managementul este același indiferent de domeniu.  Nenorocitele de reguli și principii ale managementului sînt aceleași. Doar la noi sînt isteriile cretine referitoare la necunoașterea unui domeniu oarecare de către un manager. În lumea mare, aia în care nu trăim, un manager bun va fi bun și la CAP și la muzeu și la o firmă de absorbante intime (dacă nu mă credeți, citiți despre managerii Vestului).

Reprezentații noștri acceptă puzderie de sinecuriști în subordine, nu știu diferența dintre management și gestiune financiară, de dragul scaunului fac achiziții stupide, ca să întoarcă favorul de a fi directori ori ca parte a unui uriaș mecanism de transformare a banilor în praf. Toată lumea știe, dar nimeni nu vorbește despre achiziții de hîrtie igienică cît pentru un regiment, la un muzeu cu 10 salariați (achiziție lunară, eventual), despre achiziția de mașină pentru curul unui funcționar de la ordonatorul principal de credite sau despre pixuri, brichete și magneți -capac pentru suveniruri din campaniile electorale.

Am o veste proastă: astfel de compromisuri au prostul obicei de a escalada, pînă la punctul în care totul să prăbușește sub un control de fond al Curții de Conturi. Întotdeauna, cineva, va plăti mai mult. Managerii de la noi, veșnic pomanagii, subvenționați de bugete meschine, prinși în circuitul sinecurilor și parandărăturilor sînt fundamental incapabili să înțeleagă mecanisme banale cum este cel al concurenței, al pieței concurențiale și altele similare. Nici măcar să nu aveți îndrăzneala să mă contraziceți! După ce vă veți lupta, în piața concurențială, pentru contracte care să vă acopere propriul salariu și pe cele ale subordonaților, pînă atunci.... îmi pare rău, dar.... vă depășește subiectul.

Pentru ce să primească un manager salariu nu știu cît de mare?!?! Pentru obediența față de ordonatorul principal de credite? Pentru supușenia în fața contabilului șef?! Apropos, uite o învățătură gratis: contabilul, cît o fi el de șef, face ce spune managerul. NICIODATĂ invers! Cînd aud manageri care se vaită că nu știu ce nu le-a dat voie contabilul, îmi vine să-i iau la palme. Pentru marii noștri manageri, sinecuriști care-și folosesc poziția pentru a publica cărți, participare la conferințe și alte asemenea treburi, fără legătură cu ocupația de manager, ar trebui impus un stagiu de practică într-o ONG sau într-o firmă cu activitate în domeniul culturii. Să vadă cum e cînd nimeni nu-și dă bani pentru salarii, curent electric sau benzină.

Fiindcă între voi s-ar putea să fie și vreun manager cultural din privat, apoi să știți că nu e cazul să vi-o luați în cap. Și vouă v-ar trebui un stagiu de un an la conducerea unei instituții publice, ca să vedeți cum e să nu poți strănuta dacă nu respecți nu-știu-ce reglementare cretină, creată de idioți care nu-s capabili decît să producă hîrtii. Mai e o dileală în materia managementului, promovată de diverși guru: managerul tip. Managementul - panaceu. Asta mi se pare o prostie nemărginită. Dacă ar fi să existe un adevăr în management, atunci e că sînt mai multe adevăruri, tot atîtea cîte situații concrete există. Nu poți să aplici rețeta dintr-un teatru într-un muzeu decît dacă ești bătut în cap sau dacă citești doar dunga cărții de management. Nici să faci într-o biliotecă ce faci la un centru cultural. Cei care promovează astfel de stupizenii ar trebui tăvăliți prin catran și dați prin fulgi. După aia să fie puși cu curul întîi pe un mușuroi de furnici și după aia peste un lighean cu șobolani înfometați. Pentru apărare, să primească doar un ziar. Să vedem, le e de folos aceeași uneală pentru situații diferite?

De ce's așa de obraznic și cu aere de superioritate?! Fiindcă am mîncat pîinea culturii și în privat și în public. E adevărat, șef de instituție subvenționată n-am fost. Dacă nu mă dădeau niște stupizi afară, plecam singur pentru că, pur și simplu, nu-mi place să stau cu mîna întinsă după pomeni bugetare. Prefer să muncesc pentru pîine mea.

Desigur, există și manageri în cultura publică de la noi. Știți cum îi identificați? Nu se vaită. Ei n-au nevoie de pomeni. Ba chiar își permit luxul să dea pomeni altora.

Una peste alta, managerii din cultura publică de la noi sînt doar reprezentanți de instituții. Cu pretenții, e adevărat, dar atît. Înainte de a mă contrazice (din nou) găsiți dovezi și prezentați-le. Aceste dovezi se numesc rezultatele managerilor, traduse în vivacitatea culturală.

Acum despre amploaiații din domeniul patrimoniului. Situația este aiurea, indiferent cum o dai și cum o pui. In primul și în primul rînd, fiindcă salarizarea unitară în sectorul cultură este o utopie. Cele trei mari domenii ale culturii (patrimoniu, cultură scrisă și artele spectacolului) sînt, prin natura lor, de necomparat. (arta vizuală intră la patrimoniu, așezămintele culturale sînt un fel de marmeladă din toate celelalte domenii, iar arhivele sînt pe altă tarla). Nefiind comparabile, nu ai cum stabili, în mod obiectiv, un cel mai mic numitor comun al salarizării. Într-un caz extrem, am putea asemui muzeele cu bibliotecile, fiindcă ambele tipuri de instituții lucrează tot cu patrimoniul cultural. Inechitatea, perenă și imposibilă din domeniul larg al culturii, nu poate fi soluționată decît în mod arbitrar, așa cum este soluționată comparabilitatea dintre cultură și educație sau paza panseluțelor. Nu cred să existe sau se poate inventa balanța cu care să măsori egalitatea dintre interpretarea lui Hamlet, cu a unui solo la drîmbă, cu documentarea pentru FEA, cu săpătura după potcoave de libelulă, cu restaurarea mirosului de la ciorapii lui Terente sau cu aranjarea informațiilor din bibliografia locală.

Totuși, aș mai reduce dileala scoțînd din ecuație artiștii (actori, muzicanți, guriști). Pe ăștia, chiar am boală. Pe de o parte, behăie că sînt prost plătiți, pe de altă parte, sînt singurii, dintre toți, care pot valsa, ușor, și în public și în privat. Sînt niște nașpa artiștii ăștia. De aia nu-i suport. Adică și..... și cu sufletu-n rai! Așa cum am toooooot spus-o. Pentru domeniul artele spectacolului n-ar trebui să existe contractul de muncă decît ca excepție și sub jurămînt de sărăcie. Este o contradicție în termeni între libertatea creației și constrîngerea raportului juridic de muncă.

Pentru ce rămîne după excluderea artiștilor, aș organiza lupte în arenă. Care supraviețuiește mai mult, adună potul. Altfel..... De ce arată lucrurile atît de rău pentru plebeii din domeniul patrimoniului cultural? Fiindcă cel puțin 20 de ani au fost fraieri (ca să nu zic tîmpiți). Artiștii și-au tras sindicate foarte repede. Bibliotecarii și-au făcut, cam la fel de repede, o puternică și vocală organizație profesională. Doar cei din patrimoniu s-au certat care o are mai mare. E greu să recuperezi într-un an sau doi de dialog social o lipsă de două decenii. Îmi aduc aminte cînd s-a discutat primul contract colectiv de muncă la nivel național - ramura cultură. A fost simpatic! Ia ghiciți pentru care domeniu nu aveam partener de discuție! Hai, ghici din trei! Tot e bine că, în ultimul an, de cînd a scuturat PSD-ul raiul pe pămînt, s-au trezit și cei din ograda patrimoniului cultural. O să mai fie frecușuri, o să se mai muște unii pe alții, din diferite organizații sindicale, dar important este că există un reprezentant al salariților din muzee. NB. Cînd se duc niște sindicaliști la negocieri, negociază pentru TOT sectorul, nu pentru ei sau pentru muzeul lor.

Salarizarea unitară mai are o problemă în mirobolanta cultură. Existența unor premise căzute de sus. Una dintre ele e că un salariat de muzeu "național" e mai cu moț decît unul de la un muzeu orășenesc. Dacă ne uităm strîmb și judecăm drept, a înfăptui cultură într-un oraș de provincie este un gest de eroism, prin comparație cu ce se întîmplă într-un mare muzeu dintr-un mare oraș, unde e suficient să exiști și să tai bilete la intrare (nici măcar nu exagerez). Astfel de diferențieri ar trebui să nu existe. Restauratorul tot atîta mucegai inspiră, indiferent cît e de mare clădirea în care lucrează. Cu muzeograful e la fel. Asta cu muzeul "național" e ca și un ai primi un premiu fiindcă te-ai născut cu lingurița de argint în gură. Pentru diferențieri între profesiile/ocupațiile dintr-un subdomeniu cultural.... Ei, aici putem să dăm în bobi. Măcar e rezultatul hazardului.

Îndoiala

Cînd voi zîmbi, ființa ta va fi cuprinsă
De toate sclipirile pe care roua
Le poate imagina, de sete, nestinsă.
Iar asta va fi doar lumea a noua.


Rîsul meu, ploaie de vară lăsată
Peste aripile întinse să preia
Bucuria de primăvară curată.
Cu aceasta, a noastră e lumea a treia.

Dezlănțuită, viața mea sălbatică
Se-așterne cald și moale căpătîi,
Infinită, iubire magmatică
Și-atunci, vom ocupa lumea di-ntîi.


Umbra

Să-mi umpli umbra cu orice,
Poți s-o faci, după vrere cum îți e.
Prea goală e să nu cuprindă,
Cu suflet să se-aprindă.

Din mine atît a mai rămas,
O umbră rătăcită, de pripas.
Nu mă supăr, poți s-o iei
Și s-o faci așa cum vrei.

Probabil, acolo, undeva,
Bucăți din mine, or mai fi ea.
Nu merită găsite, nici căutate
Bucățile din mine sînt sparte.

Asta este tot ce mai poți avea,
Atît, lîngă tine ar putea să stea.
Să nu cauți, să nu iscodești
N-o să-ți cînd pe sub ferești.

Nici amintire nu mai sînt,
Doar o umbră, pe pămînt.
Restul...restul a murit
Și nu mai este de găsit.


Pămînt

Cerul este închis.
Strivit între ziduri înalte
Beton și fier.
Rămîne pămîntul
Îl privesc intens
Cînd voi putea privi cerul
Voi fi pămînt

marți, 12 decembrie 2017

Dream on

Vaporașul plutește, în derivă, pe Bega în sus. Puntea are umbrar din pînză cu dungi late, în două tonuri de galben-maroniu. Pentru o clipă regret că nu am aparatul foto cu mine, dar mă gîndesc că unele imagini sau amintiri trebuie doar să fie ținute minte. Regretul dispare. Pe maluri este o vreme de primăvară-toamnă-vară, foarte colorată, vine un miros de iasomie, iar norii groși și negri, care plutesc ici și colo, ning frumos.

În primul port, Auraș-Cici e tevatură mare. Se străduiau să aranjeze portul fiindcă arheologii tocmai descoperiseră ceva extraordinar. O civilizație importantă, un scris special. Mă gîndesc să cobor, dar nu-mi place toată tevatura aia. Cît vaporașul își continuă drumul, văd sus, pe cer, două lucruri. Unul strălucitor, cumva argintiu și metalic, celălalt, un punct întunecat. Pe măsură ce mă apropii de portul Valea Cibinului cele două puncte se măresc. Unul este un aparat de zbor, sidefiu, solid dar și gingaș. Celălalt este un cal cu aripi, care se joacă, în zbor.

Mă apropii de poarta curții, iar calul se așează în curte, fără zgomot și fără să ridice un fir de praf. Aripile sînt o combinație între aripile de pasăre și cele de liliac. Mă sperii un pic, fiindcă e mare, cam de patru ori mai mare decît un cal obișnuit. Se apropie de poartă și întind mîna să-l mîngăi pe bot. Are o culoare maro profundă, extraordinar de frumoasă, cu irizații de bronz. În timp ce îi mîngîi puful de pe bot, vorbesc cu baba de la curtea vecină, din stînga mea. Are un animal uriaș, negru strălucitor. Îl îngrijește. De pe cap pînă spre vîrful botului are o fantă roșie, ca o rană, dar nu e rană. Nu e prea frumos.

Nu ți-e frică de el, să-l îngrijești? Nu mi-e frică, că nu-i rău. E un trișplirci. Numai pe ăsta l-am mai găsit la capul satului, de unde le-am luat pe toate. Calul ăsta a venit singur în curtea asta. Calul scoate capul peste poartă și îl pune pe umărul meu. Îmi suflă în ureche și părul fin de pe crupă mă gîdilă pe gît. E o bucurie atît de mare și de calmă.... Zîmbesc.

În toate astea, un singur lucru e ciudat: faptul că vaporașul este în derivă la deal.

luni, 11 decembrie 2017

Luna cu halo

Aripi de îngeri, fulgi din aripile lor,
Cad plutind ușor, peste-acest Pămînt,
Ne-acoperă, cu dezvelirea trupurilor,
Cu șoapte ca mîngîierea unui gînd.

E iarnă, iubito, e iarnă și-i cald,
Un foc năpraznic arde în noi,
Cu flacără moale ca un fald,
Sîntem unul, împletit din doi.

Cu aripi de înger ne-nvelim,
În noaptea asta ne-ntîmplată.
Ne stingem, murim și-nviem
Într-o viață cum n-a fost vreodată.

Nimic nu tulbură căderea lină
A lumii cerurilor de dincolo.
Nici gheața nu poate să ne țină
Să fugim spre luna cu halo.

N-am fost, să fim nu e modru,
Doar îngerii cu moartea lor
Ne-ngroapă în moale cadru,
Dincolo de valea suspinelor.





duminică, 10 decembrie 2017

Îngeri și idei

Îngerii cad, cu aripi, cu tot,
Se-aștern, ca să moară,
Peste ochii care-abia mai pot
Să-ndure minunea rară.

Pustiu va rămîne cerul, gol,
Fără îngerii mărunți din el,
Cu toții, ca nevolnic stol,
Răpuși de gîndul cel mișel.

Iluzia realității să dărîme,
Ce i-a-ndemnat să-ncerce,
Cînd așa gest nu rămîne
Decît un strop care se șterge?

Furați de privirea dulce,
Ca de-o dreaptă erezie,
S-au grăbit să se arunce
Parte din ea să se știe.

Cerul, tot, e gol, de-acum
Curățat de îngeri și idei.
Să ne-nălțăm, îți spun,
Trecînd prin ochii tăi.




joi, 7 decembrie 2017

Acea zi

În ziua-n care zăpada va cădea,
Peste suflete și pe miresme,
Va fi ziua-n care ne-om înălța,
Liberi și fără a ne teme.

Ziua-n care numai alb va stăpîni,
Așternut pe-ntreaga fire,
Va fi ziua-n care vom primi
Adevărul în privire.

Îndoielile toate, prinse în gheață,
De-ntrebări ne vor păzi
Și din tot ce avem în viață
Va rămîne doar o zi.

Eu

Uneori, nu mai cred în nimic, nici în vise, nici în ce am avut. Dintre toate, doar timpul, cel netrăit, cel ce a fost, îmi pare că s-a pierdut. A fost o vreme în care totul era un drum, curat, înainte așternut. A murit, cumva, privirea aceea, a dispărut.

Mă sperie orbirea asta. Ca un orb mă simt. Văd în jurul meu. Și ce e mic, și ce e mare. Dar nu mai zăresc nimic. Pentru ceilalți o astfel de orbire e ceva firesc. Mi-e necaz că nu am putut să văd mai departe. Am ajuns la acel capăt, iar acum nu mai știu ce urmează. Cînd vedeam capătul bucății de drum, nu mă speria nimic. Absolut nimic. Știam unde trebuie să ajung. Acum, nu mai știu. Nici măcar ca o ceață nu e jurul meu. E pur și simplu necunoscut. Cît am mers pe drumul cunoscut nu a reușit nimeni și nimic să mă împiedice să înaintez. Oamenii au făcut ce am dorit eu. Ar trebui să le cer iertare pentru că i-am siluit. Cineva, aproape de mine, simte lucrurile astea și nu mi le iartă. Alții nu au cel mai mic habar. Pentru mulți nici nu poate fi imaginabil că doar voința mea, de a merge înainte, pe un drum cunoscut, i-a schimbat pe ei și le-a schimbat și drumul.

Am trăit mai mult decît voi mai trăi. Asta este o certitudine. Dorințele pe care le am sînt vagi, impalpabile. Aveam răspunsuri, fiindcă aveam altfel de certitudini. Acum, caut răspunsuri. Întreb în stînga și în dreapta. Ventilez anxietatea în toată părțile. Nu mă ajută nimic din tot ceea ce știu. Toată cunoașterea pe care o am, inteligența mea peste medie au ajuns să mă împiedice. Mi-aș dori să fiu prost. Să am o minte simplă. Să îmi pun mai puține întrebări și să am mai puține îndoieli. Mi-aș dori să pot iubi într-un singur fel, nu în mai multe, egale pentru mine. Felurile în care iubesc îi supără pe cei pe care-i iubesc. Fiecare vrea ca iubirea mea să fie unică. Nu au habar că pe fiecare îl iubesc mai mult decît își poate imagina și la fel îi iubesc și pe ceilalți, fără ca asta să împuțineze vreuna dintre iubiri.

Curînd, se face un an de cînd nu am mai citit nici o carte. Mi se par searbede toate cărțile. Litere înșirate fără rost. Nu îmi mai spun nimic. Tristețile din ele le-am trăit. Bucuriile din ele le-am trăit. Ura din ele am trăit-o. Dintre toate păcatele și binecuvîntările din cărți nu am săvîrșit moartea de om și violul. Deși, primul copil, pe care nu l-am cunoscut, este o moarte pe care am făcut-o. Altfel, am mințit, am furat, am înșelat, am întors oameni din moarte, am privit prin ochii altora, am învățat pe alții, am pus pomi, am făcut copii, am scris cărți. Cărțile nu îmi oferă nici răspunsuri: ce este viața? ce este gîndirea? ce este moartea? de ce există rău și bine?

Nu mi-a fost rușine cu mine însumi. Sau, dacă mi-a fost, a fost atunci cînd am fost ridicol. Îmi este rușine pentru gesturile sau acțiunile ridicole. Pentru altele, nu mi-a fost rușine. Nu mi-e rușine nici acum, cînd scriu toate astea. Cei din jurul meu nu pot să facă așa ceva. Să vorbească despre ei. Nici tu, cea sau cel care citești, nu poți face asta. Poate că asta mă face puternic, deși este o slăbiciune (nu?) Faptul că prima instanță care să mă judece sînt eu. Și sînt o instanță dură. Dar asta îmi dă voie să nu mă supăr dacă îmi demonstrezi că sînt prost. Tot asta face să nu cad pe spate dacă sînt lăudat.

Totuși, nimic din toate astea nu mă ajută să găsesc o țintă pe măsura puterilor mele. De mai multă vreme, mare parte din timp stau. Dacă nu privesc în gol, răsfoiesc aceleași 4-5 saituri web și nu observ ce e în el. Puținele lucruri pe care le mai fac sînt banale. Le fac în trecere. Nu înseamnă mare lucru. Într-o vreme am dorit să impresionez. Am făcut-o de suficiente ori ca să mai prezinte o miză pentru mine. De fapt, de multe ori am senzația acută că este suficient să vorbesc 10 minute pentru a produce "impresie". Nici măcar nu mă simt superior. N-am senzația că aș avea manifestări de superioritate. Da, sînt vanitos. Mult mai vanitos decît alții. Dar nu mă simt superior. Am dorit să impresionez, am reușit. Bleah! E banal.

Aș putea să mai fac multe lucruri. ȘTIU că am capacitatea de a realiza lucruri mari. Dar mă simt legat. Oprit. Împiedicat să fac ce știu că pot. Mă împiedică convențiile sociale, reguli cretine ale societății. Mă opresc mulții proști din jurul meu. Mă incapacitează starea de vinovăție permanentă a societății în care trăiesc, plină de reguli cretine, create de idioți. Bănuiala continuă din societate, de parcă toată lumea ar dori să fure, să mintă și să înșele tot timpul. Regulile create pentru a preveni furtul sau înșelăciunea care nu fac decît să împiedice orice acțiune. Mlaștina societății în care trăiesc mă face să simt că nu am aer. Orașul în care trăiesc mă omoară. E un loc fără orizont sau cu un orizont îngust. Umblu prin el și prin societatea asta cu capul plecat, cu umerii ridicați. Mi-e frică să nu mă lovesc de micimea pereților. Mă simt gheboșat.

Cîteodată mi-e silă de mine însumi. De lașitatea mea. De incapacitatea mea de a spune sau face una sau alta, vorbe sau lucruri care putrezesc în mine și mă otrăvesc din interior. Nu mai știu să mă bucur. Parcă e cenușă peste tot. Sexul e un gest, o acțiune care îmi ridică, temporar, pulsul și cam atît. Să mîngîi copiii sau nevasta sînt gesturi necesare. Intră în fișa postului de tată și soț. Îi iubesc. Ei sînt viața mea. Dar nu mă pot bucura de viața asta. M-am gîndit, de cîteva ori, să mă las să cad peste o fereastră sau peste un balcon sau la cît ar putea dura durerea dacă mă lovește o mașină sau metroul. Dar e o stupizenie, un tip de gîndire care nu rezolvă nimic. Nu în cele din urmă, le-ar face rău copiilor și nevestei. Nici lor și nici altora nu pot face rău în mod deliberat. Nu sînt capabil să fac rău altora, chiar dacă asta îmi face rău mie. Mi se pare că nu e corect. Nici răzbunarea, răul ca pedeapsă, nu o pot face. De fiecare dată cînd am pedepsit am simțit un rău fizic: amețeli, stare de vomă. Și atunci cînd ridic vocea simt că mi se face rău. Cred că dacă aș dori să fac rău cuiva aș face-o total. Pur și simplu l-aș distruge. Mai bine n-o fac. Mulți mă cred tîmpit sau fraier sau naiv. S-ar putea să fiu. Sînt, de fapt. Dar e mai bine așa, decît să trăiesc cu satisfacția răzbunării.

Unul dintre lucrurile care mă sperie cel mai mult este puterea pe care o am. Am învins moartea. Am adus viață în oameni pe care medicii îi credeau morți. Am adus viață în copii mei, deși ar fi trebuit să moară, așa cum a murit primul. Am făcut astfel încît oameni să facă ce doresc eu. Cred că astfel de putere nu este permisă nimănui. Mi-e frică de toate aceste lucruri pe care le-am făcut. Acum, în timp ce scriu, simt cum se ridică panica în mine. Mi-e frică de plata care mi se va cere pentru lucrurile pe care le-am făcut. Pentru unele, mici, am plătit. De cîțiva ani, de exemplu, plătesc cu umilință. Am avut suficientă putere ca să conving zeci, sute de oameni, că este posibilă normalitatea, că este posibilă predictibilitatea, că este posibilă corectitudinea și verticalitatea. În cele din urmă, am obosit, iar acum plătesc prețul acelei puteri. Nu mai vreau să-mi mai impun voința asupra celor din jur. Să facă ce vor. Asist. Stau pur și simplu.

Nu am reușit să cîștig suficienți bani pentru a satisface nevoile familiei. Am copii extraordinari, cu abilități diferite, între ei, dar peste medie față de alții. Simt că i-am condamnat la mediocritate fiindcă nu am avut și nu am suficienți bani ca să le cultiv și să le hrănesc posibilitățile. Privesc în jurul meu și mă sufocă această incapacitate a mea de a cîștiga suficienți bani pentru a le asigura o viață care să le permită un viitor pe măsura capacităților lor. Dacă aș avea mai mulți bani, aș putea să le ofer alternativă pentru timpul petrecut în fața calculatorului sau telefonului. Nu am ce să le ofer, mai mult decît strictul necesar. Mă sufocă sărăcia în care trăim, cu toții, faptul că drămuim fiecare ban sau că, de multe ori, este o victorie cina ori pachetul pentru școală. Mă termină să-mi văd nevasta, cocîrjată, zile și nopți, peste tastatură, traducînd pentru firfirei, lucruri pe care colege ale ei le refuză fiindcă sînt prea dificile sau prea prost plătite. După 20 de ani de muncă, nevasta și-a îngropat propriile vise, propriile dorințe. Privesc și nu știu cum să fac ca să schimb asta. Facultate, doctorat, lucrat în minister, parlament, director, recepții și întrevederi cu președinți, ambasadori, chiar cu regele (care tocmai a murit). Căăăăcat!!! Valoare zero!

Nu știu ce este în fața mea, în viața care mi-a mai rămas, iar asta mă sperie.

miercuri, 6 decembrie 2017

Liniștea

Cumva, pe lîngă tine, în jurul tău, se află liniștea. Este suficient să te înconjur, poate să ne și împletim, puțin, pentru a mă îndestula cu liniște. Cu acea liniște pe care mi-o pot aminti pentru mai multă vreme. M-am întrebat dacă o faci în mod special, dacă o vrajă cu care să conjuri liniștea și pacea, dar mi-am dat seama că era ceva firesc, pentru tine, să fii aidoma cu liniștea. Poate fiindcă nu ceri nimic, deși nu m-ar deranja să-ți ofer. Poate nu are legătură cu a da sau a primi, ci cu felul de a fi al ființei tale.

Este ciudat, fiindcă, în jurul nostru, este haos, lumea trăiește cu tumult, ar trebui să mergi foarte mult pentru a găsi un loc în care tulburările lumii să fie depărtate. Totuși, eventual, în cîteva ore de har, ai reușit să aduci liniștea, liniștea aceea pe care nu o mai găsesc în mine și pentru care nu mai am putere să alerg pentru a o trăi. Nu știu dacă asta se va mai întîmpla vreodată, dar atunci s-a întîmplat. Ți-aș mulțumi pentru asta, dar nu știu cum. Poate cu tăcere. Poate cu un zîmbet. Poate nefăcînd ceva anume. Nici nu știu dacă pentru astfel de dar se poate mulțumi, în vreun fel. Este posibil ca asta să fie vraja ta: să doresc să fiu lîngă tine pentru liniște. În cele din urmă, o să fac așa cum fac de obicei: voi căuta liniștea din jurul tău și n-o să-ți spun. În schimb, mîinile și suflarea mea vor vorbi trupului tău despre dorința de a fi împreună.

marți, 5 decembrie 2017

De trei ori șapte

Pașii, șapte, i-aș număra,
de două ori în vals
și unul în fața ta,
Să te invit la dans.

Îmbrățișări, trei, aș strînge
Două cu trupul tău
și una s-ar scurge
Cu sufletul meu.

Săruturi, toate, aș supune
Judecății ochilor tăi
și unul ar rămîne
s-alunge pe cei răi

În șoapte cînd ne-om împleti,
de șapte ori, cîte trei
Timpul se va opri
în infinitul clipei.

Mîinile mele

Mîna mea cea dreaptă viscol poartă
Și crivăț se strecoară din cea stîngă.
Din ambele s-a scris în soartă
Mîngîiere să nu curgă.

De simți căldură din mîna dreaptă,
Din cea stîngă iubirea c-ar vrea să plîngă,
Primește-această umilă faptă
Ce frica vrea să-nfrîngă.

Gerul ce arde, cu-arsură adîncă,
Cum arde retina lumina din stele,
Mă-ndeamnă, cu aspră poruncă,
Să te cuprind. Cu mîinile mele.

luni, 4 decembrie 2017

Răcori înstelate

Dacă zăpezile mele s-ar topi,
Răcoarea îți va înfiora vara toată,
Cînd doar soarele, în tării, se arată,
Și primăvara, cînd te bucuri de Florii.

Nu am culori, nici miresme-nfiorate,
Nici gusturi, în Rai, cîte găsești,
Dar cum ai putea să nu iubești
Gerurile, pe ferestre, înflorate?

Ghețuri dacă n-ar fi în lume,
Să țină starea-n echilibru,
N-ar rămîne doar un marș funebru
Cînd marea se va-ntinde-n spume?

Cu mine, de tot ce-i cald, îndepărtat,
N-ai putea s-aduci odă, bucuriei.
Rămîne-n schimb, bătaia aripei
De fulg, pe geană-mpiedicat.





duminică, 3 decembrie 2017

Iarna ce sînt

Sînt iarnă, iubito, mi-e sufletul aspru
Și-n mine trăiește-un sihastru.
Florile mele, cu gheață-nfloresc,
Cînd totul se stinge, doar ele mai cresc.

De unde ardoare și trăire fierbinte,
Cînd geruri îmi freamătă-n minte?
De unde mirosuri de reavăn
Cînd viscolul strașnic mi-e reazem?

Turbată furtună și lupii cei mari
Îmi urlă în țeastă cu urlete tari.
Tandrețe, gingașă plăcere
Se pierd în amorțita durere.

Toți fluturii primăverii s-aduni
Nu poți s-acoperi recile genuni.
Nici să fii mai mult de-un gînd,
Viața ce ești, în iarna ce sînt




Despre iarnă

Iarna este un sentiment,
Aproximativ și decadent.
Se poate învăța, așa cum
Înveți să mergi pe drum.

Uneori, ca să o deslușești,
Să știi cum să o aștepți,
Îți trebuie un manual,
Un ghid sentimental.

Iarna e ridicol de curată,
Murdăria o ascunde, toată,
Acoperă cu sufletul ei
Păcate, iarbă și stei.

Desigur, poți să refuzi
În iarnă să te afunzi,
Poți, chiar, s-o ucizi
Cu ură și mormane de griji.




sâmbătă, 2 decembrie 2017

Vis imposibil

De tine apropii, în noaptea cea albă,
Suflare fierbinte și palma cea caldă.
Aproape și-atît de departe,
Doar o vorbă ne desparte.

Primind, cît se poate da, fără a cere,
Un zîmbet, ori o clipă de plăcere,
Nu e pricină mai mare
Decît o dulce sărutare.


Mîndruliță, trestioară

Mîndruliță, trestioară,
Ți-am bătut în ușă iară,
Tu mă ții tot pe afară,
Cum ai făcut și astă seară.

Cum să fac, un' să mă duc,
Pe la tine să nu mai apuc?
Nici de una nu ți-am spus,
Fără stare am ajuns.

Din picioare mă usuc,
Ca trifoiu' pe sub nuc.
Tu, mîndruță nu mă vezi
Și nici dorul nu mi-l crezi.

De-aș ajunge să te țiu
Aș ajunge iară viu,
Să trăiesc măcar o dată,
Ce n-am trăit în altă viață.




Pentru o lectură priincioasă, vă recomand să ascultați, în același timp, și cîntecul "Rădița, neichii, Rădină", interpretarea lui Tudor Gheorghe. https://www.youtube.com/watch?v=EpRRkeJh43o

Muntele dintre noi

Un munte între noi, anii ar putea să îl tocească,
Dar, în loc să-l scadă, o să îl crească.
Am putea să-l spargem, o scurtătură, să bortelim
Chiar și trecătoarea, am putea să folosim.

Privind spre cer, muntele se-ntoarnă și devine vale
Prin care norii se scurg, în loc să i se-agațe-n spinare.
Chiar și-așa ar fi prea greu, să cățărăm atîta drum,
Pentr-o clipă care nu se naște, nici nu trece prin acum.

De fapt, nu-i nici vale, nici munte nu ne stă în cale,
E o chestiune de-a putea trăi c-o anume stare,
De viață care se trece, între a dori și nu se poate,
Sub un vulcan, strivită, plin cu îndoielile toate.

Dintre cerurile toate, cîte ar fi putut să fie-n Univers
Doar pe-acesta l-am iscat, banal și atît de șters.
Sub el, toamna care sîntem, a murit și se trece în uitare,
Fără flacără să ardă, nici cît la vecernii, o lumînare.