marți, 29 noiembrie 2016

fragmente împrăștiate

Lumea crapă
Dintotdeauna.
Uneori, zoaiele ies în sus
Cu talpa le strivim
Mărunte străluciri
(25 noiembrie 2016)

/////////

După o perioadă în care am interacționat ceva mai mult cu mediul corporatist (companii mari și foarte mari), constat, o dată în plus, că organizațiile de acest tip par a fi bolnave de o ipocrizie sistemică.

Organizațiile și oamenii din acestea funcționează și se ascund după manuale de proceduri, manuale de HR, PR și alte acronime, dar....

Dar, o mulțime de "dar"... oamenii zîmbesc și se sunt prețuiți conform manualului și, tot conform manualului, au abonament la psihoterapie. Calitatea este obținută conform manualului și, tot conform manualului, sunt justificate neconformitățile. Tot felul de astfel de situații.

Organizațiile de tip corporatist rezistă doar datorită mărimii lor și nu fiindcă ar fi, necesarmente, creative, performante și conduse de manageri foarte buni. Am argumente care îmi permit să spun că multe organizații de drept privat mari și foarte mari (românești, fiindcă străine nu prea cunosc) sunt mari datorită apelului la și utilizării corupției în relație cu statul. Am întîlnit manageri ai unor instituții publice cu competențe reale semnificativ mai importante decît cele ale unor manageri care "coperta" revistelor glossy.

Am participat la seminarii și conferințe la care capete de afiș erau "guru" ai managementului, marketingului, resurselor umane etc. Cantități mai mari de minciuni, ipocrizie și cabotinism mai întîlnesc la evenimentele similare la care participă "specialiști" din administrația publică centrală.

Încă nu am o concluzie la cele de mai sus.

 ///////////
Neputințele unui Președinte sunt, printre altele, ordonanțele Guvernului (inclusiv alea de urgență). O să-mi spuneți că ordonanțele trebuie aprobate prin lege. Așa e, cu excepția aprobării tacite în Parlament.
Cam asta ar fi cazul modificării, prin ordonanță, a regimului redevențelor plătite de cei care exploatează resursele naturale (pentru început, redevențele pentru petrol&gaze). De la redevență foarte mică la un impozit mare pe profitul din exploatare, se poate ajunge la ajutoare de stat în locul încasărilor. Motivul: profitul din exploatare este 0 sau negativ. Ajutorul de stat este necesar pentru explorari si alte dezvoltări asemenea (vezi costurile pentru energia verde, eoliană sau solară).
[nu vă plictisesc cu prea multe detalii, fiindcă știu că sînt mai prețioși cîinii vagabonzi sau praful în ochi - cele cîteva zeci de milioane de euro, chipurile recuperate de DNA] Oricum, știți cam cît pierde România din cele mai mici redevențe din Europa?! Eu nu știu, dar estimez că pierde exact diferența între bunăstare și sărăcie endemică.
Ce poate face un Președinte pentru o situație ca cea de mai sus? Strict constituțional - referendum. Altfel?! Nu mare lucru.

(24 noiembrie 2014)

////////
Ochiul il deschide timpul
Uneori
Ce va fi se arata
orbi, ne indoim
(24 noiembrie 2016)

joi, 13 octombrie 2016

Panseuri grămadă

Viitorul, atît drăcesc umor!
Pleznește peste ochi.
Nu ți-am auzit
Plecarea

////////

În alt sistem de referință
Viața e o eternitate.
Am trăit, deja, mai mult
Decît istoria universului

////////////

Niște semințe de ieri,
Îngrijite pînă mîine
O șansă pentru
Amîndoi

/////////

Mai mult decît ochiul poate vedea
Dincolo de atom
Gîndurile despre noi
Amintirea ta

///////////

 Gravitația cade între spații largi
Adîncă, peste curgeri lente
Toamna arde tăcută
Sudoarea orgasmului mut

////////

Corzile universului
incertitudinea cuantică
Adîncimea necuprinsă
A suflării tale

///////

Newton a scris gravitația
urmărind o cădere
Mușcătura caldă pe sânul gol
Sălbatic erotism

/////////

Apusul, roșu peste tot
rușinat de pătura nopții
și de gesturile pitulate,
de răsuflarea icnită

/////////

Geografia se întinde
în lungul piciorului tău
despicătură între
interdicții

/////////

Uși între pleoapa lacului și
Pulpana de nor -
Atingerea veșniciei
Într-o bătaie de inimă

////////

Uneori, ni se întîmplă să fie toamnă.
Cîteodată, se întîmplă să aibă miros
De paie din claie și a stele
Din tot Carul Mare.

////////////


5 secunde
Cu ani în urmă, participam la un fel de conferință despre politici publice și strategii de nivel național. Participanți spălați și lustruiți, atmosferă intelectuală, lume luminată. După fiecare prezentare, participanții comentau, puneau întrebări, mă rog, o organizare lucrativă, menită să genereze pragmatism.
Am avut și eu o prezentare, ascultată cu interes și atenție. După aceea, moderatoarea secțiunii cu pricina a exprimat cîteva observații care contraziceau o parte dintre ideile mele. Am deschis gura să răspund, dar..... s-a deschis ușa.
O ușă mare și grea, cu balamale care scîrțîiau îngrozitor. Persoana care intra a deschis ușa cu grijă, ca să nu deranjeze, astfel încît scîrțîitul a fost prelung și îngrozitor. Toată lumea a întors capul să vadă ce se întîmplă, iar eu am rămas cu gura deschisă.
În acele secunde de scîrțîială am primit un răgaz care m-a învățat mai multe decît zeci de cărți despre retorică și arta de a avea dreptate. În timpul scîrțîitului am avut timp să mă gîndesc "din partea cealală a mesei". Am luat opoziția moderatoarei și am făcut-o a mea. Am avut timp să mă gîndesc că poate are dreptate și că ideile mele s-ar putea să nu fie infailibile.
În 5 secunde de răgaz am avut timp să nu-i dau dreptate și (aici este marea lecție) să pot formula contra-argumente pe care să le prezint cu calm și claritate.
În 5 secunde am învățat cum pot cîștiga o controversă prin renunțare la formulări agresive. Această lecție mi-o predau singur de atunci și caut, întotdeauna, 5 secunde de gîndire înainte de a răspunde, 5 secunde în care să înțeleg poziția celuilalt.
Desigur, nu reușesc întotdeauna să găsesc sau să folosesc aceste 5 secunde, dar, de cele mai multe, ori reușesc să gîndesc mai repede decît vorbesc. Uneori, în 5 secunde de gîndire renunț la o controversă și obțin un cîștig mai mare. Uneori, cel mai mare cîștig este părerea celuilalt.


//////////


Cîndva, în timp ce mă fluturam prin UK, am trecut să vizitez un amic. M-a luat cu mașina de la gară. La un moment dat am ieșit de pe drumul mare și am intrat pe un fel de drum de țară (asfalt, o bandă, printre terenuri agricole). Am mers pe drumul ăsta vreo jumătate de oră. L-am întrebat cît mai avem pînă acasă. Mi-a spus că sîntem, deja, acasă la el.
Casa lui este o casă de vreo 80mp. După prînzul extrem de simplu a început lecția de cultură și educație (nu cred că a știut ce-a făcut, dar pentru mine asta a fost).
Pe o bucățică de sticlă a ferestrei mi-a arătat scris, cu piatra unui inel, o strofă de amor, datată 1500 și ceva. Un strămoș al lui. Am vizitat biserica din sat. Ridicată de un alt strămoș al lui. Cîțiva oameni l-au salutat cu "Sir". L-am întrebat de ce nu i se adresează ca ceilalți, pe nume. Mi-a răspuns că este un "Sir". I-am replicat că și eu sînt un domn. A precizat că eu sînt doar "mister". El este lord și de aceea i se spune "Sir".

Aceea a fost prima mare lecție de simplitate și bun simț pe care am primit-o din partea unui lord din familie de lorzi britanici.
După aceea am mai avut de-a face cu ambasadori, parlamentari ai altor state, capete încoronate, mari afaceriști. Avînd termen de comparație pot afirma că mulți (prea mulți) dintre românii pe poziții înalte pe care îi cunosc (sau pe orice poziție de putere) sînt total lipsiți de educație, simplitate și bun simț.
Și mai este un mic detaliu. Mulți (majoritatea) acelor străini pot dovedi că au făcut ceva în viața lor. Ceva palpabil, concret, nu doar au facilitat sau au avut inițiativa facerii a ceva. Altfel spus, acei oameni pot dovedi că au pus cu mîna lor o cărămidă și nu doar au dat voie altuia să pună cărămidă. Poate să pară o diferență de nuanță, dar este o diferență de esență.

//////

De mult timp mă întreabă oameni care sînt regulile pentru una sau alta (depinde de domeniul în care discutăm în momentul respectiv). Pînă la un moment, căutam să răspund prin referire la norme și regulamente de natură juridică. Îmi părea că oamenii asta așteaptă.
De la o vreme încoace răspunsul meu este unul singur, indiferent de domeniu: bunul simț.
-comunicarea între autoritatea publică și cetățean este guvernată de bun simț
-organizarea și funcționarea unui muzeu este guvernată de bun simț
-funcționarea autorității legiuitoare este guvernată de bun simț.

Treptat, mi-am dat seama că în țara în care trăiesc lipsește bunul simț. Lipsește pe stradă, în birouri, în scara de bloc, între oameni, în păduri, în sate și orașe.
Bunul simț spune că nu te împăunezi cu indiferent ce titlu ai dobândit și indiferent ce poziție ocupi într-o ierarhie.
Bunul simț spune că petentul din fața este exact ca tine, atunci cînd te duci să ceri ceva.
și tot așa.....
De ce au plecat toți românii buni de muncă?! Unii dintre ei pentru a găsi bun simț.

//////

Doar dorintele adevarate se implinesc.
Ce? E truism?!
Este, dar e adevarat.
Si de unde stiu care dorinta e adevarata?!
Pai, o sa vezi ca s-a implinit. In restul n-ai crezut cu adevarat.

//////

În fapt de seară
Cețuri se-arătară
Învelită-n fum
Dincolo, plecă la drum

marți, 11 octombrie 2016

Lapte de pasăre

Dacă nu știi ce e aia, află că e un desert absolut excepțional. Așa cum sugerează denumirea, laptele de pasăre e contradictoriu și paradoxal. Desigur, sugestia denumirii este falsă. Pentru a prepara lapte de pasăre este important să se înceapă cu o observare atentă a comportamentului cel puțin unei păsări.  Este de preferat să se observe o pasăre bătrînă și nu o păsărică tînără, fiindcă pasărea bătrînă face nu doar ciorba bună, ci și laptele. Observarea păsării se face astfel încît să nu se sperie. Un bun observator va găsi moduri pentru camuflare, astfel încît să surprindă și observe comportamentele naturale ale păsării. Pe lîngă o bună tehnică a observării, observatorul, doritor să mănînce lapte de pasăre, are nevoie și de multă răbdare. Fără tutun, fiindcă e dăunător, iar pasărea se poate nedumeri văzînd fum de tutun într-un habitat în care fumul de tutun nu are ce căuta.

Chiar dacă toate speciile de păsări sînt la fel, laptele de pasăre diferă de la pasăre la pasăre. În cazuri extreme, dacă pasărea e stearpă sau dacă a fost un an secetos, pasărea observată nu va oferi satisfacția nici măcar a unui strop de lapte. În cazul unui an secetos, dar bogat, observatorul poate obține lapte praf de pasăre. E bun, dar inutil, avînd în vedere lipsa de apă specifică anilor secetoși. După o anumită durată a observării, observatorul va fi răsplătit cu lapte de la pasărea observată. Recoltarea laptelui este simplă, deși observatorii începători pot reclama faptul că nu le-a spus nimeni că au nevoie de recipient în care să recolteze. Ei, acum sînt avertizați, iar dacă n-au în ce aduna laptele de pasăre, e numai vina lor.

Modalitatea concretă de recoltare a laptelui se nu face subiectul acestui scurt expozeu sumar, lecțiile de recoltare fiind foarte practice și accesibile doar celor care au parcurs stagii complete de observare în fiecare anotimp și în fiecare formă de relief specifică climatului temperat-continental, în schimbare climatică. Toți cei care au consumat lapte de pasăre obținut de la sursă, adică de la pasăre, au declarat că este un desert absolut excepțional, hipocaloric, cu indice glicemic scăzut și lipsă de alcoolemie în sînge.

Detractorii acestei metode de obținere a laptelui de pasăre sînt, de fapt, inamicii ornitologiei. Unul dintre argumentele lor principale este că ornitologii trag în piept clienții, bazîndu-se pe faptul că aceștia, clienții, confundă ornitologia cu ornitorincul. Așa cum foarte plastic se exprimă detractorii, "mai ușor faci negresă dintr-o suedeză și mulgi un ornitorinc decît să iei laptele unei păsări".

vineri, 7 octombrie 2016

Magiun de prune dres cu ciocolată fierbinte

Uneori, ni se întîmplă să fie toamnă.
Cîteodată, se întîmplă să aibă miros
De paie din claie și de stele
Din tot Carul Mare.

Păsările-s mute, greierii tac
Doar suflarea-ți se-aude,
Strecurată printre buzele ude,
Rătăcită-n tomnaticul iatac.

Încet, strecurați printre aștri,
Cădem în cer, umezi de rouă
Legănați de luna cea nouă
Lîngă îngerii albaștri.

Ne arde flacăra din frunze,
Pîrjol ne este pe buze
Bubuie tare în tîmple
Furtuna verii care trecu

luni, 26 septembrie 2016

Persoana apelată nu poate fi contactată

Între două întrebări e un apel ratat.
Șansa aceea care a trecut
Încît nici n-a fost.
Ar fi putut fi.

Între două întrebări
Viața ta, moartea mea
Trăitul împreună
Părul cărunt și singurătatea.

O atingere ușoară
Mîngîiere peste ochii adormiți
Șoaptă în puful urechii
Atît ar fi însemnat.

Scrisoarea ar fi trecut
prin lumina ochilor tăi
ș-ar fi fost un răspuns
scris, uscat sau mut.

Nopțile lungi, perna ucisă în brațe
Privitul în goala oglindă
Atît s-a strecurat
între două întrebări

Nedumerire

Camera ar avea ferestre de dimineți
Cu rouă pe giurgiuvele
și boabe de stele
clipind în colțuri

Pereții, senin din nopțile reci
Cu liniște picurînd
peste sfîrcuri
și șoapte.

Podeaua, adîncul cerului
din munții înalți
salteaua moale
a pieptului tău.

Neliniștea necuprinselor mări,
Albe de spumă
la maluri suave,
tavanul ne este.

Ușă n-avem.
Prea-deajunsă e lumea din cameră
S-o mai ținem închisă.
Ne împletim, da?


.

Cioburile

Noaptea nu merge. Dar norii...Oooo, norii. Norii, da! Norii aleargă, ascunși de noapte, stăpîni peste puterea ei, călărind armăsarii furtunii. Noaptea e tăcere. Dar norii...Oooo!, norii urlă, cu urletul mut. Tăcerea aleargă înaintea lor, c-un cap de nor înainte. Bezna-i așteaptă, grea peste frunze, ierburi și flori.

Nicicînd nu ajunge fără să-și trimită vătafii înainte. De sus și de departe, mai negri decît întunericul pocnesc și huruie greu. Noaptea e calmă, e caldă, suspină ca aburul iubitei, vrăjită în somn. Dar norii, vătafii cei negri, mai negri decît întunericul, o spaimă brutal, cu dură bufnire. Biciurile rămîn ascunse, contur de lumină peste norii înalți, crescuți peste măsură. Aaaa, depărtarea nu contează, e mincinoasă. Noaptea-i dormindă, ascunsele scîntei nici n-au fost vreodată.

Noapte nu merge, nici n-ar putea, adînc adormită. Sub geana ei, în partea aceea, s-a stins focul luminii. În partea celaltă, lumina încă n-a ajuns, să se poată isca. E goală de sunet și-altceva nu-i. Pocnește, cu plesnet puternic și arde retina, sparge urechea. Un pufnet de vînt, răstoarnă, să rupă, creanga și frunza. Izbește, cocleală pe limbă, orbire de-o clipă, groază și țipăt.

Noaptea-i profundă. Între două urlete cumplite fantasme-nchipuiești, te tine-ajungi să te ferești. Noaptea furtunii te-aduce în pragul turbării, nebunia însingurării. Norii.... NORIII! Aceia m-alungă. Noaptea e bună. Norii FURTUNA! FUR-TU-NA!!! Ș-apoi cioburile se-adună.

Stelele și luna.

duminică, 25 septembrie 2016

Salutări din Herculane!

Am mai scris despre Băile Herculane. Mai scriu, fiindcă fui, iar, pe acolo, fiindcă e un loc special și fiindcă îmi place acest loc. De această dată, timpul petrecut în stațiune fu un pic mai mult decît un strănut ș-o tuse. 

Fiindcă prilejul de ocazie a impus,  am vizitat proaspăt inauguratul Centru de Vizitare al Parcului Natural Domogled-Cerna, făcut cu banii UE pe motiv ca să adăpostească obiectele din Muzeul Nicolae Cernea, care a fost cazat în clădirea Cazinoului. Între timp, de piesele colecției Cernea (care formau și expunerea muzeului) s-a ales praful, fiind împrăștiate ca făina orbilor către patru zări și nenumite organizații. Cum ar veni, pînă să termine clădirea, rămaseră cu ea goală. Pînă la urmă, să fie primit și așa, că li s-a îmbogățit baza materială cu o clădire frumoasă (cum se lăuda o directoare de muzeu judeaț care are în grijă un muzeu din care s-a făcut și mai mult praf și nu mai are griji cu un grant european care nu s-a cheltuit). Ce-am văzut în această clădire? Păi, la parter am văzut poze, afișe și postere. Cam atît. La demisol, sala peșterilor, o machetă a Parcului Natural, poze și afișe și niște țevi de plastic, vopsite șmecherește într-un fel de căcăniu diareic. Țevile astea sugerau stalactitele și stalagmitele unei peșteri. Mărturisesc că încă n-am ieșit din uimirea în care m-a introvîrbăgat această simulare de peșteri. La etaj, în secțiunea comunităților, sînt niște vitrine cu artefacte din diferite perioade istorice, expuse manierist și, pe ici pe colo, eronat (bunăoară, silexurile nu-s făcute din ceramică zgrafitată. Silexul e o piatră, da?!) și cu niște costume populare oltenești, că tot e Herculanele mândria Banatului Montan. 

Nu v-aș spune unde e plasată eroarea asta, dar nu vreau să pierdeți timpul în mod inutil. Clădirea asta este pe dreapta, peste Cerna, cum ieșiți din Băile Herculane pe drumul către Baia de Aramă. Ah, și încă ceva! Nu vă bazați pe hărțile turistice pe care le puteți primi/cumpăra în stațiune sau la centrul ăsta. Sînt făcute după ureche și cam ochiometric. În schimb, dacă vreți să-i cunoașteți pe cei de la Salvamont Mehedinți sau Caraș-Severin, atunci sînt bune. Mergeți folosind hărțile și o să-i chemați pe salvamontiști ca să vă scoată la drum.

Stațiunea... păi, e cum o știți, dacă o știți. Dacă sînteți foști sindicaliști, actuali pensionari, e la fel cum o știați și seamănă cu voi: îmbătrînită, chelită, cocoșată, cu negi noi (mă rog, ați priceput ideea)... ar avea și ea nevoie să meargă la băi, dacă ar fi băi pentru stațiunile balneare. Dacă sînteți mai dincoace, stațiunea n-a pățit mare lucru. Zona istorică e tot decrepită, plină de clădiri scorojite, știrbe și cu ochii scoși. În partea construită de comuniști, jumătate din hoteluri sînt închise, iar în cealaltă jumătate sînt cazați ăia de erau tineri la inaugurarea lor. Primăria se laudă cu un parc frumos iluminat noapte, numai bun pentru artritele și beteșugurile pensionarilor veniți să se dreagă (fac eu mișto, dar mai am un pic și ajung ca ei... viața-i tristă și trece repede). 

Hotelul Apollo, ăla de lîngă biserica catolică. E bine și gol. Au căzut de pe el și cearșeafurile care mascau un șantier neterminat și niște bucăți de tencuială și niște decorațiuni. În schimb, au mai crescut, prin crăpături încă niște pomi. Asta e bine, fiindcă se transformă într-o clădire verde (verde viu, nuanță mucegai). Clădirea de peste drum de Apollo e la fel, dar fiind cu fațada la umbră n-o să vă uitați la ea, cum nu m-am uitat nici eu.

Hotelul Decebal. Ei, ăsta e o bijuterie. În interior este o perfectă demonstrație de curățare a pereților până la zidărie (zidurile sînt făcute frumos, între straturile de cărămizi fiind inserate straturi de zidărie din piatră). Nu a mai rămai nici un milimetru pătrat din decorațiunile originale.. ba nu, mint, în partea superioară a stîlpilor de fondă  din holul mare au mai rămas niște urme de stuc. Altfel, este o clădire perfect distrusă. S-au făcut unele eforturi pentru a facilita contactul dintre apele meteorice și zidărie, dar sînt neconcludente. Clădirea rezistă.

Băile Imperiale. Prima concluzie e că proprietarii sînt tîmpiți. Ar putea să facă bani numai din vizitarea clădirii așa cum este. Vă rog să mă credeți că este o clădire absolut superbă: instalații de alimentare cu apă distruse, bazine de scaldă pline de resturi și mizerie, pereți scorojiți, ferestre sparte, partea dinspre nord invadată de vegetație, mucegai, licheni și ciuperci, praf și dezolare. Atmosfera postapocaliptică și post-război este de mare respirație artistică și poate impresiona și cel mai dur, abrutizat și needucat babuin uman. Pe de altă parte, este foarte posibil ca războiul de care zis să fie între oamenii prezentului și constructorii trecutului. Pînă acum, se pare că erau dați dracu' constructorii ăia, fiindcă nenorocita de clădire se încăpăținează să reziste.

Podul de fontă din fața Băilor Imperiale (Imperiale, bă! Acolo a stat în curul gol un împărat, ce-ști prost?!)... Așa, podul de fontă. Dă-l în mă-sa, că și așa e închis. Uită-l, că oricum cade cît de curînd și scapă de-o grijă primarul (ăla cu parcul iluminat frumos de niște corpuri de iluminat).

Cazinoul e gol. Cînd am trecut pe acolo, era înăuntru un dac gol peste care aruncase cineva o față de masă. Dacul, acoperit de toga aia improvizată se uita încolo. Am încercat să văd și eu ce vede el și n-am văzut decît nimicul din sălile albe ale cazinoului. Dar asta se întîmplă în aripa stîngă a clădirii. În aripa dreaptă e viață. Funcționează un fel de chestie pe care scrie Bar, dar e mai mult o bombă nenoricită, dugheană vomitată a alimentației publice din vremea comuniștilor în care zăceau niște drojdii care beau drojdie (basamac din cel mai ieftin, care netezește ficatul, creierul și drumul către moarte). Pasajul care definește fațada clădirii mai păstrează din pictura veche. Și asta o lucrătură diavolească, care nu se scorojește odată, să nu mai aibă motiv de bocet distruși ca mine, retrograzi care nu înțeleg frumusețea unui hotel de 15 etaje în stil fără stil. 

Hotelul Traian. E învelit în cearșafuri ca o arăboaică cu bărbat gelos.Se lucra al acoperiș (cît am putut să văd, trăgeau tare să-i pună învelitoarea). Pe sub cearșaf se vedeau lumini puternice, de șantier și se ghiceau mișcări. N-am putut să-mi dau seama dacă din clădire va mai rămîne doar carcasa sau dacă va fi restaurată pentru a-i reda gloria și măreția. Clădirea asta mi-a părut a fi singura rază de speranță din toată stațiunea. Mi-aș dori să o restaureze atît de bine și să o transforme într-un hotel atît de scump și de exclusivist încît să nu-mi permite să plătesc venitul pe o lună pentru o noapte de cazare.

Ce-ar mai fi? Atît, că a trebuit să plec. Partea nouă a orașului e un delir, visul unui arhitect nebun, care a devenit nebun în timp ce era torturat. Clădiri încălecate, supraînălțate, ca să se poată lăuda proprietarii de pensiuni cu vederea la munte. Construcții începute și neterminate sau terminate dar neîncepute. Zona din apropierea marilor hoteluri sindicale este un furnicar jegos, cu cotețe în care se vînd universalele suveniruri pe care le poți găsi și în Turcia și în Grecia și în Bulgaria. 

Știți ce e bine în toate astea? Că n-am puterea necesară pentru a-i executa pe cei care se fac vinovați de distrugerea deliberată a resurselor naturii și omului. Altfel, treceți prin Băile Herculane, doar treceți. Dacă vreți să rămîneti cîteva zile acolo, vă recomand să orbiți și să surziți în prealabil. Vă veți simți mai bine.

luni, 5 septembrie 2016

Arhitectură și cultură

Nu știm ce anume a produs trecerea de la viața de vînător-culegător la viața de agricultor, știm, în schimb, că în urmă cu circa 15-20.000 de ani (după unele cercetări mai devreme, după altele, mai tîrziu) omul a trecut, brusc, de la o locuire temporară și improvizată la o locuire permanentă și ordonată. Această trecere a fost extrem de rapidă în termeni istorici și a continuat accelerat către așezări care cuprindeau mii sau zeci de mii de oameni. De fapt, este foarte posibil ca așezările tribale, care adunau cîteva familii (de maximum 100-200 de indivizi) să fi fost concomitente cu așezările care aglomerau mii de indivizi.

Sînt mai multe întrebări fără răspunsuri în legătură cu acest subiect, unele dintre ele cu referire la modul în care au apărut și s-au păstrat, peste timp, unele reguli de locuire, reguli care se regăsesc foarte ușor în interiorul conceptului de urbanism. Între aceste reguli aflăm dimensionări ale spațiilor de locuit, igiena individuală și colectivă sau realizarea circulației (cel puțin așa sugerează descoperirile de la Çatalhöyük, cea mai veche dovadă de locuire de mari dimensiuni din lume, datată în neolitic sau cele care caracterizează așezările cucuteniene sau ale culturilor Vinča ori Lepenski Vir – Schela Cladovei). Peste doar cîteva mii de ani de la apariția acestor locuiri în grupuri mari, eventual pan-tribale, apare explozia urbană de la Uruk, care definește regulile principale de funcționare ale societăților și orașelor pentru următoarele mii de ani.

Dacă în cazul culturilor neolitice, proto-urbane, regulile de așezare și edificare pentru construcții și așezări pot fi, cel mult, ghicite (de exemplu, evidențierea unor preferințe uniforme pentru divizarea părților și funcțiunile unei locuințe), civilizația sumeriană aduce, extrem de brusc în termeni istorici, adevărate reguli de arhitectură atît pentru edificii, cît și pentru așezări. Încep să fie puse în practică primele reguli care să faciliteze prevenția molimelor sau traiul pe un spațiu restrîns a unor populații mari, la depărtare de resursele necesare traiului (apă, hrană, combustibil etc.). Trecerea de la reguli cutumiare (în lipsa dovezilor, putem presupune că singura modalitate de transmitere a acestor reguli era pe cale orală) la reguli scrise este, din nou, extrem de rapidă, Codul lui Hammurabi conținînd, prin altele, sancțiuni pentru daunele provocate de clădile construite defectuos. Ajungem în antichitatea greacă, romană, indiană, chineză sau  americană și aflăm că regulile care erau respectate atunci cînd se ridica o așezare sau o clădire sînt din ce în mai precise și, foarte important, relaționate cu mediul natural. Se ținea seama de direcția vînturilor dominante, de potențialitatea unor catastrofe cum sunt inundațiile, de respectarea confortului individual în condițiile unor aglomerări umane de mari dimensiuni. În egală măsură, apar reguli privind igiena publică și posibilitățile de intervenței în caz de dezastru facilitat de om (incendiul). Un exemplu extrem de elocvent în ceea ce privește evoluția rapidă a regulilor arhitecturale și de urbanism putem găsi la Efes, care oferă o imagine a urbanismului aproape identică cu urbanismul de factură occidentală din prezent. Rigoarea romană, incasă, sau a antichității asiatice și indiene ne oferă excepționale exemple despre capacitatea legiuitorilor de a impune reguli funcționale care să permită viața în comun a unor populații umane de dimensiuni mari și foarte mari.

Ce am putea observa din analiza critică a acestor dovezi istorice?! Că și atunci cînd tehnologia a permis modificarea semnificativă a mediul natural în favoarea nevoilor de locuire ale omului, de cîte ori au fost încălcate regulile naturale ale viețurii, indivizii care formau comunitățile de mari dimensiuni aveau de suferit atît individual, cît și ca grup. Fie că vorbim de apariția molimelor, de viața în frig sau căldură extreme ori de lipsa apei și a hranei, încălcarea regulilor naturale a avut consecințe negative semnificative asupra indivizilor și colectivităților. Mai putem observa ceva cel puțin la fel de important: faptul că și comunități mari și foarte mari utilizau legile naturii într-o manieră armonioasă și funcțională, apropiată de optimul energetic. Un exemplu extrem de simplu este folosirea gravitației pentru alimentarea cu apă a orașelor romane, prin intermediul extraordinarelor apeducte. Mai puțin evident este exemplul utilizării unor materiale de construcție și a unor soluții de proiectare adecvate mediului în care se dezvolta o așezare. Astfel, găsim folosirea lemnului și pămîntului pentru construcții de mari dimensiuni acolo unde lemnul și pămîntul erau abundente și avem folosirea pietrei acolo unde piatra este materia primă cea mai frecventă.

Astfel de reguli au fost, treptat uitate și scoase din folosință, așezările contemporane fiind, în realitate edificări care se împotrivesc atît regulilor naturii cît și locuitorilor lor. Desigur, este necesar să ținem seama de nevoile unei populații umane în creștere și, din acest punct de vedere, poate căpăta justificare utilizarea unor abordări care să permită construirea rapidă și în cantități mari ale locuințelor și altor construcții cu destinație civilă. Totuși, această justificare pierde din putere în epoca post-industrială în care intrăm. Dacă în era industriei, producția industrială de clădiri avea sens, deoarece industria mașinismului cerea (din considerente de eficiență) apropierea cît mai mare dintre mașină și forța de muncă umană, în prezent, verticalizarea sau orizontalizarea extrem de densă a locuirii nu se mai justifică.

Istoria ne demonstrează rolul civilizator și pozitiv al arhitecturii, impactul constructiv asupra indivizilor și comunităților ale arhitecților și urbaniștilor. Astăzi, în schimb, arhitectul s-a transformat dintr-un vector civilizator într-un instrument conform al dorinței beneficiarului. Arhitecții și urbaniștii execută dorințele beneficiarilor și proiectează clădiri sau orașe care consum excesiv de multe resurse și care pot funcționa doar cu costuri energetice uriașe. În același timp, arhitecții și urbaniștii au îndepărtat omenescul din construcții, fără a oferi, în schimb, o eficiență sporită sau o îmbunătățire a vieții individului sau colectivității. Arhitectul lumii de astăzi a încetat a mai folosi regulile naturale și a trecut la utilizarea forțată a acestora, prin supunerea naturii. Folosirea regulilor naturii (și nu supunerea acestora) însemna nu doar o anumită eficiență și durabilitate a clădirilor și localităților, ci și utilizarea unei estetici care permitea individualizarea locuirii, într-o manieră care să permită atît exprimarea personalității, cît și integrarea colectivă a tuturor personalităților.

Trăim, în epoca prezentă, un paradox extraordinar. Pe de o parte, știința ne oferă o cunoaștere fără precedent a regulilor de funcționare ale naturii și, pe de altă parte, omul este profund incapabil să folosească această cunoaștere în favoarea sa. De exemplu, știm, destul de bine, că individul uman este o ființă gregară, dar care are nevoie, în egală măsură, și de un anumit spațiu al intimității. Această cunoaștere este ignorată și nu regăsește în practica viețuirii. Arhitecții ignoră această cunoaștere atunci cînd propun straturi verticale sau orizontale de locuire, în spații lipsite de individualitate, personalitate și intimitate. Am văzut puterea, forța brută a omului, mutînd munți din loc (de exemplu, copleșitoare eforturi inginerești în dezvoltările urbane din Ankara, Izmir sau Istanbul), dar nu am văzut folosirea cunoașterii regulilor naturii care să permită îmbinarea cu natura (așa cum, în experiența mea, am văzut în Porto sau în Atena).

În cazul României, constat că ieșind, absolut abrupt, din era industrială și intrînd, la fel de brusc, în epoca post-industrială, dezvoltările urbane folosesc abordări de mijloc de secol 19, cu o forțare extremă a gregarismului și uniformizarea la fel de extremă a expresiei estetice. Într-un fel, observ că arhitectul a ajuns un operator de software, care simplifică formele pînă la extrem, în favoare unghiurilor banale și ignoră, dacă știe, relația dintre om și natură, dintre oameni și viitorul acestora. Arhitecții construiesc doar pentru astăzi, fără să anticipeze costurile funcționării viitoare ale unui oraș sau ale unei locuințe sau clădiri de birouri. Arhitectura a devenit a-culturală, expresie limită a unui mașinism primitiv și barbar. Iar de la felul în care trăiește omul pornește moartea umanității.

luni, 18 iulie 2016

Amintiri în cîș

Avea, bunicu', două căldări mari, din ăsta... nu din aluminiu... din alamă. Le punea în niște putini și punea între putină și cazan apă cu gheață și sare. În cazan, era un ax și avea o tijă cu mîner în afara putinii, cu roți dințate. Pe ax, în jos, era prinsă o paletă și învîrteai de mîner. Unu învîrtea, altu' dădea cu altă paletă, pînă să făcea așa cum trebuie. Așa să făcea, o dată, înghețata. Acu', sînt alte metode. Făcea cîte o sută de chile odată.
Cînd a vîndut al doilea cazan, pînă în Revoluție, am plîns ca un copil. Eram mare, terminasem liceul, făcusem armata, aveam și un copil...așa am plîns. Mama și acu' mai face înghețată. E bună, dar nu ca aia, că a zîs să să stîngă cu el.

Poveste spusă de un taximetrist severinean. (09.07.2016)




Poveste veche

Bunica a fost femeie, fată, frumoasă. O moștenim și noi, dar nici una nu-i ca ie. Una are ochii verzi, alta gropițele în obraji, alta pielea albă. Ei erau săraci și ea tare frumoasă. Nu să uită la bunicu'. Ei erau mai mulți, dar bogați, tare bogați după cum era atunci, găzdași cum să spune pe la noi. Bunicul era trecut de vîrsta însurătorii, dar ea nu să uita la el, că era frumoasă, zicea că nu-i trebe. Frații ei or luat-o și or dus-o. Or țînut-o închisă tri zîle în alt sat și după aia or luat-o și or dus-o direct la biserică ca să nu mai poată zîce ni'ca. Or vîndut-o frații ei. Or primit niște ghivoli și niște oi, ce or primit atunci. Ea nu i-o iertat niciodată. A mai trecut prin sat la soră-sa, peste trizăci de ai, cînd o murit mama lor. Niciodată nu i-o iertat. Și io, cînd trec prin sat, am așa... o senzație... nu mă simt bine.
 (17.07.2014)




sâmbătă, 18 iunie 2016

Cît de sus ne poate ridica inovarea culturală?

Mă apucasem să scriu niște literatură, din aia plicticoasă, cum știți că scriu, dar săriră ideile în altă parte.

Dincolo de nemulțumirile și frustrările foarte personale, legate de insuccesul uneia sau mai multor cereri de finanțare, simt o nemulțumire mai impersonală și mult mai puternică, legată de modul în care sunt dezvoltate politicile publice culturale în România. Ca să nu întind vorba prea mult, aceste politici, cel puțin de nivel central, există și se exprimă prin stabilirea priorităților de finanțare pentru programele de finanțări nerambursabile. Aceste politici se mai exprimă și prin prezența sau absența Ministerului Culturii în discuțiile care privesc, cel puțin tangent, domeniul cultural.

După cum pot observa, de cel puțin 3-4 ani, politicile publice culturale de la noi dacă nu sunt, declarat împotriva valorilor culturale tradiționale (patrimoniul cultural imaterial sub toate formele sale de exprimare), atunci acordă un interes nul acestora. Desigur, ar trebui să fiu ipocrit sau cu o gîndire lipsită de perspectivă pentru a afirma că actualele politici culturale sînt greșite. Ele sunt corecte așa cum le observăm sau, cel puțin, la fel de corecte sub orice alt conțin ar avea. Pînă la urmă, corectitudinea unei politici publice trebuie apreciată pe un orizont temporal mai larg decît cel, deja, trecut.

Totuși, chiar dacă apreciez corectitudinea actualelor priorități ale administrației centrale, nu mă pot opri să nu pun sub îndoială adecvarea acestor priorități la realitățile specifice României și la contextul unei lumi globale, bazată, din ce în ce mai mult, pe interdependență. Principala critică pe care o aduc prezentei abordări a politicilor culturale este caracterul ei epigonic, foarte asemănător cu cel din perioada începută după mica Unire și dusă pînă în interbelic, în care România și multe orașe ale acesteia, deveniseră "micul" sau "mica' ceva (Paris, Vienă, Uagadugu etc.). În acea epocă, intelectualitatea de la noi se definea pe sine prin capacitatea de a adopta și pastișa un anumit model, sub imperiul unui profund sentiment de inferioritate culturală și de civilizație. Dacă în cazul culturii materiale (civilitatea de tip urban-occindental) realitatea acelor vremi confirmă un semnificativ retard, în cazul culturii spirituale, inferioritatea nu a fost, nicicînd, întemeiată deoarece nu există culturi inferioare altora, ci culturi diferite de altele.

Ei bine, în prezent am senzația că trăiesc într-o societate care, prin intelectualitatea sa, se consideră inferioară și face eforturi uriașe pentru a fi acceptată la masa celor mari. În paralel, această societate este puternic schizoidă, profund depresivă și nu recunoaște, de exemplu, că cele mai recente succesuri ale culturii românești (mă refer la cinematografie) se datorează reprezentării culturii și societății românești, așa cum este ea, folosind un discurs cinematografic pe care îndrăznesc să-l calific ca fiind foarte românesc.

În egală măsură, deși expresiile culturale contemporane (ca origine și formă de realizare) primesc aprecieri internaționale (în literatură și arta plastică, desigur prin exponenți de vîrf (cum sînt Cărtărescu sau Ghinea), valorile culturale apreciate și căutate de străinătatea considerată superioară sunt cele tradiționale: portul tradițional, obiceiuri și ritualuri, bucătărie tradițonală, peisajul cultural rural-tradițional etc.

Am încercat să-mi dau seama de unde vine acest interes al străinilor din occidentul superior și civilizat pentru cultura tradițională de la noi (plus bulgari, basarabeni și ucrainieni). Explicațiile pe care le-am găsit (poate greșite și incomplete) au două circumstanțieri. Prima ar fi că, în acest spațiu geografic, istoria europeană este încă vie, chiar dacă, aparent, primitivă. Meșteșugarii sînt vii și nu sîtn nevoiți să învețe din cărți, viața de tip tradițional este vie și naturală, nu trebuie să fie reînviată (încă nu trebuie, dar moare foarte repede), peisajul cultural este puțin atacat și viciat de ofensiva modernității (asfalt, arhitectură modernă etc.). O a doua circumstanțiere este, să spunem, geopolitică și global-economică. În contextul unei economii globale și a unei Europe unite, cultura tradițională din România completează cultura globală și economia-cultura europeană. Este un fel de distribuire europeană a resurselor și valorilor, o optimizare a utilizării acestora.

Prin urmare, apreciez că politicile culturale centrale, deși corecte, sînt lipsite de adecvare. Ne dorim ca România să fie o destinație turistică importantă, inclusiv pentru resursa culturală, dar facem totul pentru a o distruge, pentru a o uniformiza cu mediul steril și supra-ordonat al occidentului superior.

Pentru mine, constructul social și cultural durabil trebuie să fie fundamentat pe maximizarea și optimizarea resurselor existente și nu pe ignorarea acestora. În caz contrar, găsim inox în satele tradiționale, termopan la monumentul istoric, distrugerea prin neglijare sau agresiune directă a patrimoniului cultural și natural. Nu sunt adeptul confortului reprezentat de toaleta din fundul curții și de baia săptămînală în postava în care s-a scăldat toată familia, dar apreciez că este obligatoriu să existe un echilibru real între ceea ce avem și ceea ce ne dorim. Atîta timp cît Ministerul Culturii susține pe toate căile inovarea și noutatea în acțiunea culturală, cred că este o dovadă de ipocrizie să deplîngă distrugerea monumentelor istorice și a patrimoniului cultural tradițional.

Se vorbește foarte mult despre industriile creative și despre importanța acestora pentru viitorul cultural și economic al țării, dar se ignoră un mic detaliu. Aceste industrii includ (ca demers de dată foarte recentă) și cultura tradițională (inclusiv meșteșugurile artistice tradiționale, ca formă de exprimare a cunoștințelor tradiționale). Cultura tradițională este ignorată sau considerată neimportantă de către decidenții de la noi, deși pentru occidentul superior includerea este un demers cu caracter limită, de recuperare a istoriei.

Capacitatea mea de a influența conținutul politicilor culturale este nulă, dar sper că cei care definesc aceste politici să-și aducă amintă că gigantica creație brîncușiană este gigantică fiindcă a respectat moștenirea tradițională și s-a ridicat pe aceasta, demonstrîndu-i uriașa valoare culturală.

miercuri, 8 iunie 2016

Vizită în Arad

Pentru a doua oară în Arad, în mai puțin de un an. Și de această dată, tot ca turist de afaceri, cu timp puțin pentru plimbări, vizite și așa mai departe. Impresia generală este de oraș așa și așa, care a trecut prin spasmele și crampele pregătirii unui dosar pentru titlul de Capitală Culturală Europeană și a rămas doar cu un pic de febră musculară.

Nu sînt foarte sigur cu ce s-a înscris în competiție, or fi fost și alte lucruri decît clădirile vechi, frumoase, dar frumoase ca niște babe de pe care se scorojește fardul. N-am văzut bordeluri cu femei trecute, dar cred că arată ca zonele din oraș în care rezistă clădirile vechi. Am văzut cîteva clădiri care mi-au plăcut foarte, foarte mult, dar plăcuțele de monument istoric (acolo unde sînt) se limitează să anunțe că este vorba despre casă din anul cutare. În vreo trei locuri scria și numele primului proprietar. Am aflat că există și o citadelă, o fortăreață asemănătoare cu cea din Alba-Iulia, dar pasiunea și curiozitatea s-au ofilit imediat, uitîndu-mă pe un fel de hartă, care nu m-a lămurit nici cum pot ajunge la obiectiv și nici dacă se poate vizita. Sigur, aș fi putut întreba, dar, ca orice turist respectabil, am descoperit că nu mă descurc în limba localnicilor, așa că am simțit lipsa unor locuri din care să pot împrumuta pliante sau a unor hărți pentru orientare.

Revenind la arhitectură, una dintre clădirile mele preferate este cea de pe strada Cloșca, colț cu Gheorghe Popa de Teiuș. Mai este una, mai aproape de centru, pe bulevardul Decebal, în zona Bou Roșu. Desigur, mai sînt și superbele construcții din piața aflată în spatele Teatrului Ioan Slavici. Din păcate, toate aceste construcții se află într-o gravă stare de degradare, iar fără intervenții urgente, o să fie construcții fără față. M-a și amuzat, trist, existența unor tăblițe prinse pe clădiri: ATENȚIE CAD DECORAȚIUNI! Am apreciat că avertismentul este o evoluție a avertismentelor care se referă la banala tencuială.

M-am plimbat și pe malul Mureșului, amenajat ca parc. Liniște și cam atît, deși, pentru o faleză, așa cum e botezat malul, liniștea ar fi putut fi mult mai ... liniște. La o adică, falezele sînt niște mai ... înalte, nu?! N-am avut timp să intru în muzee sau lăcașe de cult, fiindcă afacerile se termină cam o dată cu programul acestora. În centru, în apropiere de hotel Continental, există niște cîrciumi cu terase și cam atît. De altfel, m-a surprins lipsa totală a unei zone pietonale, care să-ți permită să zaci la o terasă și să sugi o zeamă, ceva.

Știu că orașul are o industrie care funcționează, dar cred că banii municipalității se transformă în vuvuzele pentru echipa de fotbal și ce sport mai au acolo. Respingerea candidaturii mi se pare perfect întemeiată, deoarece indiferent cu ce s-o fi lăudat că vor să facă, toate chestiile scrise nu putea fi decît scrise, fără legătură cu realitatea.

Pe de altă parte, orașul creează o impresie plăcută de liniște, poate și datorită înfățișării relaxate a oamenilor, lipsite de crisparea și întunecarea pe care o vezi în București sau în alte orașe din sud și est. Cît m-am plimbat, am apucat să mă întreb, de cîteva ori, dacă orașul ăsta n-o fi ca satul din poveștile cu Păcală, în care nu sînt decît femei și majoritatea frumoase. O dată în plus, se simte lipsa unor terase, care să permită statul la priveală, pentru vitaminizat retina.

Una peste alta, un oraș plăcut, nu excepțional, dar pe care oamenii nu și-l asumă. Doar îl populează.

joi, 26 mai 2016

Fabulă cu păduchi

Se face adunare în păduricea frumos mirositoare. Dihorul, ajuns mare șef și rege peste animale (leul se pare că năpîrlise din cauza stressului, ursul rămăsese cu labele prinse într-un stup cocoțat la medie înălțime, lupul făcuse laringită etc.), descoperise niște oarece unități monetare pădurești, pitite într-o ghindă, sub o sulfină.

Fiindcă anunțase, băiat de comitet fiind, că toate unitățile monetare pădurești vor fi cheltuite democratic, într-un sistem transparent, concurențial și bazat pe performanță și calitate intrinsecă, indubitabilă și anaerobă, veniră dobitoacele să se înscrie în sistemul concurențial. Pentru ca toată suflarea pădurii să fie asigurată că va fi un concurs cinstit, dihorul puți un pic că în competiție poate participa orice animal, dacă are blană. O mierlă, știută ca fiind idealistă și cu un comportament antisocial, apucă să întrebe dacă pufii de sub pene contează ca blană. Dihorul, privind fix către penele din botul unei vulpi, răspunse pozitiv și întări spunînd că, pentru a nu exista interpretări, pufii sau perii din blană trebuie să se vadă direct, fără a fi acoperiți de frunze, solzi sau pene.

Animalele doritoare, se înscriau în concurs cu nevoile lor de unități monetare și cu mici justificări pentru acele nevoi, așa ca să rămînă la dosar. Animalele cu pene urmau să judece concurenții și să fie mulțumite că nu erau mîncate cu fulgi cu tot (ca semn de discriminare pozitivă de care nu se bucurau și rîmele, de exemplu).

Cum s-a zis, a și început a se face. Fiecare animăloi, animal sau animăluț din pădure își trimise dorința, descrisă într-un mare fel, ca să fie judecată de păsările din comisia de evaluare. Se făcu asta, se făcu evaluarea (cinstită și lipsită de presiuni asupra păsăretului evaluator, care, mai rău decît să fie mîncat după evaluare, nu avea ce păți), se anunțară rezultatele.

Dintre toate animalele participante, cea mai rea de gură era nevăstuica, teribil de deranjată de faptul că intenția ei de despăduchere automată și eco a tuturor animalelor cu solzi din pădure fusese respinsă pentru lipsa cuantificării rezultatelor. Nevăstuica zicea că nu îi spusese nimeni că trebuie să cuantifice rezultatele, că ea scrisese că la finalul despăducherii n-o să mai fie antenuță de păduche și că de unde să știe ea, de exemplu, cîte animale or să fie despăducheate.

Vulturul ceasornicar, șef ad-hoc al evaluării (cine să se ia de ăsta, hoitar de mare clasă și cu anvergură serioasă a aripilor) croncăni superior (superior, fiindcă stătea pe o creangă superioară): Nevăstuico, ca să nu zic animalo! Dacă nu spui cîte animale o să despăduchezi, de unde să știe administrația cum să optimeze numărul și desimea despăduchelnițelor?! În plus, nu ai previzionat soluție pentru adăpostirea păduchilor îndepărtați din habitatele lor. Ar fi trebuit să planifici, în concret, și rezultatele și impactul pe termen lung.

La așa obrăznicie, nevăstuica nu mai avu pîs de răspuns și plecă ronțăind între măsele lecția că și dacă nu ți cere, tu tot trebuie să spui cîte găini mănînci, înainte de a da iama în coteț.

luni, 23 mai 2016

Vizită în Iași

Fui în Iași, pe la cove simpozion/seminar/conferință despre patrimoniul cultural. Dacă așa fu, mă gîndii să nu caut prea mult în coarne orașului și să îl văd atîta cît îl poate vedea un turist de afaceri care nu are cu cine sta la băut cafele și limonadă.

Am ajuns în Iași cu trenul. Drumul cu taxiul pînă la hotel nu mi-a oferit prea multe surprize: mici încercări de fățuire a unei localități decrepite, cu numeroase semne de disoluție și o evidentă lipsă de mîini de gospodar. Exceptînd zonele care mimează spațiul verde, pe lîngă dezvoltările imobiliare foarte recente, trotuarele se vedeau rupte, asfaltul așa și așa, o așteptare legămețită a salubrității. Ca în multe orașe, blocurile anilor 60-80 marchează, vizual, diferite teritorii care ar putea fi pline cu orice. Zona de margine, unde se află hotelul, este lăbărțare urbană destinată economiei comerciale cu aspect neplăcut, înconjurată de lăbărțări urbane destinate locuiri: cartiere de vile înghesuite. Desigur, nu am putut remarca densitate foarte mare de mașini scumpe și foarte scumpe, caracteristice orașelor în care economia neagră-gri, duduie, mînă în mînă cu o ultra-corupție politico-administrativă. (am observat că orașele cu rapoarte puține de dosare penale de corupție au mai puține mașini scumpe per capita. poate este o observație falsă). Ca să nu revin asupra impresiilor despre oraș, o să scriu tot despre impresia generată de urbe.

Nu mi-a plăcut. Nici cînd l-am vizitat în urmă cu mai mulți ani nu mi-a plăcut. Fără a fi murdar, nu e un oraș curat. Este un oraș neasumat de proprii săi locuitori sau asumat trunchiat și pe bucăți. Cheltuielile urbane cele mai importante sînt cele în monumentele istorice ecleziastice, majoritatea investiții bazate pe bani europeni, în care județul sau municipalitatea nu au avut implicare. Patrimoniul cultural laic continuă să fie neglijat, cu excepția notabilă a Palatului Culturii (mai este o excepție, dar nu e atît de notabilă). Trotuarele rupte (am mai spus despre ele), asfalt nou sau relativ nou doar pe unele dintre artele principale, cumplita hidoșenie comercială din spatele Palatului Culturii. Apropos de asta: poate ar fi fost cum ar fi fost, dacă ideile erectile ale unui arhitect incapabil nu ar fi distrus imaginea de ansamblu a monumentului istoric.

M-am perindat să văd/pozez diferite monumente istorice și am fost extrem de nedumerit de lipsa absolută a indicatoarelor care să sprijine găsirea acestora. Nedumerirea a fost sporită de faptul că m-am așteptat să găsesc un oraș care se dorește destinație turistică și n-am găsit mare lucru din asta. Clădirea Teatrului arată bine, dar bazaconia aia de cub negru e tot acolo. Am văzut niște mash-uri supradimensionate ale Operei, pe care scrie și numele managerului. Nu mai știu numele, dar e fix ca în cazul primarilor: nu contează dacă-i bun de ceva, important e să-i fie orgoliul satisfăcut (cum se spune pe la mine, pe la țară, "numele proștilor - pe toate gardurile"). Clădirea operei e tot înfofolită în cearșeafuri. Streda pe care se află Opera, către hotelul Unirea e foarte interesantă și ridică nivelul de adrenalină sub impactul pericolului de cădere a bucăților din construcțiile care o mărginesc. După aia urmează o stradă care nu se potrivește, către Casa de Cultură a Sindicatelor (sau a Studenților. Mi-e lene să caut denumirea corectă). Nici strada aia și nici cea care trece prin fața Primăriei, către Palatul Culturii nu au au ce căuta în oraș. Sînt un fel de avangardă al unei normalități care nu va veni vreodată. Una peste alta, Iașiul și Craiova sînt orașe care nu ar fi avut ce căuta în competiția pentru Capitală Culturală Europeană. Dacă nu s-ar fi înscris, n-ar fi trăit rușinea de li se spune cît de incapabile sînt să înțeleagă ce înseamnă strategie, politică, bună guvernanță sau implicarea comunității în procesul decizional.

Am vizitat Palatul Culturii. Mi-a plăcut cum s-a făcut restaurarea. Fără să mă pricep la arhitectură sau la restaurare, îndrăznesc să afirm că s-a lucrat curat, cu cîteva intervenții de noutate care nu agresează (podeaua de sticlă de la zona rezervată istoriei, lifturile etc.). Expunerea este golașă și puțină, o populare mai importantă cu piese fiind în partea dedicată tehnicii. La etnografie, expunerea costumelor populare este total lipsită de lămuriri scrise. Mă gîndesc că este o formă extremă a minimalistului în expunerea muzeală. Pe de altă parte, vizita ar fi fost mult mai agreabilă dacă pe hol nu ar fi trebuit să ocolesc praznicul întins pentru înfruptarea participanților la o conferință găzduită de în cele două săli excepționale ale Palatului (Sala Voievozilor și Sala Coandă). Fripturile cu sos, prăjiturile, chiftelele ținute la cald și alte bucate mirositoare mi-au mărit frustrarea de a nu putea vedea cele două săli despre care am auzit atîtea. În acest context, cred că dacă ar fi acoperit cele două curți interioare (cum este, de exemplu, la British) ar fi obținut un spațiu extraordinar pentru paranghelii corporative sau pentru alte evenimente, astfel încît vizitarea muzeului să nu fie deranjată de mirosul de cantină (noroc că lipsa de spațiu nu a permis și așezarea de mese pentru ca flămînzii să mănînce). Dacă am văzut bine, prețul unui bilet este de 40 de lei. Pentru o familie cu patru membri, se poate dovedi un oarecare efort financiar, mai ales că expozițiile prezente sînt cam "subțiri". Deși, s-ar putea să fie eu sărac și zgîrcit, fiindcă am văzut vizitatori destul de mulți, perindîndu-se prin săli. Sînt sigur că, în viitor, muzeul va (re)deveni reprezentativ și prin patrimoniul expus, nu doar prin clădire. Și mai sper ca locul în care stau gardienii, în partea stîngă, la intrare, să nu mai expună toată recuzita culinar-gospodărească a acestora (ibric, căni, farfurii, pungi și punguțe etc.). Provocarea cea mai mare pentru muzeu abia acum începe, cunoscînd zgîrcenia Ministerului Culturii în relația cu muzeele din țară, chiar dacă la fel de subordonate ca cele din București. Ah, încă ceva: informații de bază, în mai multe limbi (inclusiv în română) despre programul muzeului ar trebui să fie vizibile de la primul punct în care muzeul intră în contact cu vizitatorii. Vreau să mai ajung și la vară, de această dată cu familia.

Am vizitat Casa Zmău, noul Muzeu Municipal. Clădirea este bine restaurată, dar cam pustie. Foarte posibil ca dorința inaugurării să fi indus o grabă care nu a permis o mai bună populare a spațiului expozițional. Puținele obiecte expuse mi-au permis să observ vitrinele cu o înfățișare pe care nu o apreciez deloc (același model pe care l-am criticat și la inaugurarea Muzeului Unirii): vitrine confecționate din lemn gros, care nu valorizează deloc orice obiect ai pune înăuntru. Data viitoare sper să fie mai multe de văzut.

La Muzeul Literaturii expunerea este, în linii mari, aceeași, cu obiecte vechi și unele reconstituiri sau refaceri de mobilier. Nici nu prea are cum să fie altfel, avînd în vedere că este, totuși, o casă memorială. Totuși, prezența unei proiecții (aproape) holografice care sugerează un Creangă povestitor este interesantă și atractivă (în special pentru copii). Mi-a plăcut foarte mult expoziția dintr-un din sălile de la etaj, cu desene care redau creații ale lui Creangă. Am văzut și Bojdeuca, dar doar bezna din exteriorul acesteia, fiindcă n-am avut chef să stau la coadă pentru a vedea interiorul.

Cu excepția Palatului Culturii, toate muzeele le-am vizitat în timpul Nopții Muzeelor (Palatul l-am văzut și ziua și noaptea). Codălăul de la Palat cred că a fost depășit doar în ziua inaugurării. În timpul așteptării la coada de la Muzeul Literaturii am aflat de la o tînără (în jur de 20 de ani) că aceasta nu cunoștea existența muzeului (din fragmentele de conversație pe care le-am auzit, am înțeles că era ieșeancă). La Casa Zmău, n-am așteptat fiindcă am ajuns înainte de momentul tăierii de panglică. La Bojdeucă era coadă și mie lene. Bănănăind prin oraș, în timpul nopții, am observat mult prea mulți oameni care nu știau cum să ajungă la un muzeu sau altul (nu toată lumea își permite trafic de date pentru a avea acces la google maps sau la aplicația mobilă dedicată Nopții Muzeelor). Deși această constatare este tristă confirmă că oamenii nu își asumă orașul și valorile acestuia. Nu am verificat dacă oamenii știu unde se află bisericile orașului.

PS Probabil că, dacă aș fi stat la toate cozile din Noaptea Muzeelor, opiniile mele ar fi fost mult mai negative decît aici. M-am bucurat, totuși, de privilegiul de a fi cunoscut de foste cursante, cărora le mulțumesc pentru primire și le doresc să se bucure de cît mai mulți vizitatori.

marți, 26 aprilie 2016

Oameni second-hand

De la o vreme, e tot mai greu să folosească lucrurile mai mult de o dată. După ce bărbierea, o dată, arunca aparatul de ras. Încercase să se bărbierească de mai multe ori cu același aparat, dar aluneca de parcă era din sticlă. Mai păstra aparatul vechi, metalic, dar nu se mai găseau lame de bună calitate. Alea care se găseau nu erau bune nici să-ți tai venele. Nu încercase, dar după ce nu reușise să taie niște hîrtie în forme de țumpiloi pătrați, cu colțuri rotunde, renunțase să mai cumpere lame din astea. Plus că, dacă mai găsea pămătufi, săpun de ras nici gând să găsească. Spuma gata făcută, la tub de aluminiu, ca frișca făcută din buruieni, nu muia barba cum trebuie și rămînea lama în ea. Încercase cu săpun de spălat, dar spuma era bleagă. Nici cu săpun de casă nu reușea să se bărbierească cum trebuie.

Ei, cu bărbieritul era cum era, dar, cu altele, situația devenea dramatic-delicată. Chiloții, bunăoară. Se găureau mai repede decît ciorapii. Sigur, că se toceau în față, nu era nimic rău. Orice chilot normal se găurește dacă e supus la presiuni mari. Dar să se găurească în spate? Cît avusese stoc de chiloți de pe vremea ailaltă nu fuseseră probleme, dar după 15 ani terminase stocul și începuse să cumpere chiloți de modă nouă. După cîteva purtări, nu mai mult de 30-40, toți chiloții se găureau în fund. O pusese pe nevastă să-i cîrpească, dar îl îmbruțau cînd mergea, așa că se lăsase păgubaș. Nici să meargă fără chiloți nu-i plăcea, cu talanga bătînd la fiecare pas. Cumpăra chiloți, una-două, cum îi cumpăra, așa îi arunca, de parcă erau semințe.

Tot la fel se întîmpla cu tigăile, farfuriile, mobila, televizoarele sau picapurile. Le cumpărai, le foloseai o dată și trebuia să le arunci, că nu mai erau bune, după aia. Ba chiar și casele arătau de parcă nu mai erau făcute să reziste: carton, tablă subțire și sticlă. Intri în casă, o folosești un pic și gata: e bună de aruncat, tocită, crăpată, plină de mucegai și igrasie. Nu apucase să stea într-o casă din asta, dar, din cîte văzuse la televizor cum arată casele din reclame, astea nu erau case în care să intre sufletul omului, care să prindă viață și căldură. Erau ca sălile de așteptare de la cabinele medicale sau ca niște autogări sau localuri din astea, moderne. Ajunseseră casele niște halte, folosibile o singură dată și care, cum era moda, acum,  musai trebuia să fie date la second-hand, să le poarte și alții.

Tot așa era și cu oamenii. Vorbise cu un nepot, tinerel, foarte la modă și-l întrebase cînd are de gînd să se însoare. Păi, de ce să mă însor, nea Iftode? Nu stau și neînsurat? și ridicase din umeri, uitîndu-se după nici buci rodunde și tari, care treceau pe stradă. N-ai găsit nici-o fată sau ... ești din ăla, cu băieții? Ei, cum să nu găsesc? În fiecare săptămînă găsesc cîte una. O găsesc, ne futem cît apucăm și îi zic PA! Ele nu zic nimic, nu se supără? Păi de ce să se supere? Că nu le chem eu, vin singure. Le place și lor.

Cam pe atunci se născuse cugetul ăsta, dar abia acum ieșise la suprafață împins de nedumirerea oamenilor de unică folosință. Cum ar veni, oamenii sînt împărțiți în categorii, după vîrstă, înălțime, priceperi sau cine știe ce alte trăsături. În funcție de nevoia pe care o ai, alegi un om, îl folosești și îl dai de-o parte. Oamenii mai proști ar putea să se supere dacă le spui că sînt ca chiloții sau ca berea lui, fiartă cu sare și zahăr și răcită. Chiloții îi porți și îi arunci. Berea o bei, rîgîi și o piși. Oamenii nu sînt chiar așa. Pe oameni îi poți folosi de mai multe ori. Adică, îi folosește cine are nevoie de ei. Era mai bine așa, față de cum era pînă acum. Dacă cu chiloții purtați ani de zile te mai înțelegeai, cum te înțelegeai, la o adică, îi spălai și îi purtai iar, cu oamenii era mai greu. Apucai să iei un om și trebuia să-l folosești pînă ori mureai tu, ori murea el. Că se strica, că se învechea, nu conta: îl aveai și trebuia să-l folosești. După moda asta nouă, cum văzuse la nepotul ăla, oamenii vin cu instrucțiuni de folosire și perioadă de garanție. După întrebuințare, îi dai de-o parte, oameni second-hand, cum ar veni, să-i folosească și alții. Dacă e musai, poți să faci cum se face cu mașinile: îi mai repari un pic, mai cîrpești vopseau, iar dacă te pricepi, le dai și kilometrajul înapoi, să îi ia, fraierii, de noi.

Pixul din buzunarul de la piept

Cuviincios se știa de mic. Era și politicos. De fapt, stările astea le împărțea, ca să nu se plictisească. Făcea cum se obișnuia cu circulația mașinilor pe vremea lu' Ceaușescu: era cuviincios în zilele fără soț și cele de post și politicos în zilele cu soț și în cele de dulce. Avea un sistem numai al lui, care nu îi dădea voie să fie mîrlan sau grobian prea des. I se mai întîmpla să facă nasuleli în zilele libere și de sărbători legale, care nu erau nici cu soț și nici fără soț, nici de post și nici de dulce. Fiindcă, în general, era băiat bun, zilele fără rost și încadrare erau rare, așa că nu prea dădea cu mucii în fasole.

Fiindcă era cuviincios și politicos, în funcție de ziua în care se afla, după cum avea sistemul de împărțire a zilelor, oamenii avea o înclinare să zică ba că-i papă-lapte, ba că-i glugă de coceni - cîrlig de rufe, ba că-i mototol, ba că pupă-n cur șefii, ba că una, ba că alta. Cuviincios și politicos fiind, nu răspundea răutățismelor și trecea, mai departe, senin ca cerul în vreme de secetă.

Cînd și cînd, dacă îl supăra, mai rău, cîte-o vorbă proastă, se încrunta, privea pe sub sprîncene și scotea un HM! puternic, în sinea lui. O dată pe lună golea sinea de HM!-urile adunate și le arunca la gunoi. Cel mai rău și mai rău îl supărau ăia care făceau mișto de el spunînd că se căciulește în fața fiecărui șef. Supărarea venea de acolo că el nu se căciulea în fața șefilor. Cel mult, s-ar fi băsculit, fiindcă nu purta căciulă nici iarna, pe viscol, cînd lega fularul peste urechi și îl lega sub barbă. Avea și el demnitatea lui, moștenită și exersată în neamul Zambilici, pe linie paternă, fiindcă dinspre mamă ar fi trebuit să-și dea broboada jos și nu se pomenise bărbat să poarte broboadă.

Nu numai că nu se căciulea, dar avea și nas la șefi. De exemplu, cu ani în urmă, cînd trecuse directorul de la Centrală prin fabrică, el nu își scosese basca în fața lui. A stat, mototolind o cîrpă unsuroasă de la vaselina cu care unsese niște mandrine și s-a uitat la niște cîrlionți de șpan, căzuți dintr-un electrocar. Păi, cum să-și fi scos basca în fața lui, cînd n-avea pix în buzunarul de la sacou? Nici măcar în buzunarul de la cămașă n-avea pix. Ce șef mai era ăla, fără pix în buzunarul de la piept? N-o fi fost el priceput la oameni, dar ceva tot învățase, iar relația dintre șef și pix era mai clară decît agheazma.

Sînt două feluri de oameni care poartă pixuri în buzunarul de la piept. Primul fel e făcut din ingineri, desenatori tehnnici sau tot felul de doctori care nu știu decît să scrie rețete. Al doilea fel e făcut din șefii cei mari. ȘEFII! Un șef adevărat poartă un singur pix la buzunarul de la piept. Șefii mai mici, care nu-s ingineri sau doctori, au pixuri puse în teancuri, îndesate în buzunarul ăla.

Șeful care se respectă își pune muierea să-i coasă un buzunar la pieptul de la maiou, cînd e foarte cald, vara, și își pune pixul în buzunar. Șeful care se respectă are pijama cu buzunar la piept, în care își pune pixul. Cel mai important șef pe care îl întîlnise era președintele de la asociația de locatari de pe scara blocului. Pe omul ăsta nu puteai să-l privești în ochi. Cum încercai să ridici ochii, cum îți intra pixul în ochi și rămîneai cu privirea pe pix. Nu se întîmplase niciodată să vadă cînd scoate președintele pixul din buzunar, dar auzise, din povești, de întîmplări cumplite, cînd președintele scosese pixul și femeia de serviciu măturase și scara și aleea de intrare în bloc și aleea dintre blocuri, ba dăduse cu mopul și pe tufele de tuia. Cică președintele nu scose nici-o vorbă. Scosese, foarte, încet, doar pixul și pînă să îl scoată, strălucea tuia de parcă era stropită cu sclipici de globulețe de la pomul de Sărbători.

Își pusese, și el, de cîteva ori, un pix în buzunarul de la pieptul cămășii, dar ajunsese să poarte sacou sau pulover și pe căldură de 45 de grade. De fiecare dată, nevasta decupa, rotund, locul în care curgea mina de la pix și-l invita cu drag Ia și poart-o, Iftode, dacă n-ai mai multă minte. Crezi că pixul ăsta te face mai înalt?

miercuri, 23 martie 2016

Iftode și comitetul

Care vr'a să zică, erau tot felul de chestii care făceau lumea oamenilor să meargă, nu neapărat într-o parte oarecare, dar mergea. Sigur, chestiile astea erau valabile doar pentru mersul lumii oamenilor, fiindcă celelalte lumi mergeau și fără ele, asta cînd nu erau împiedicate sau chiar oprite de chestii. Chestii din astea, care făceau lumea oamenilor să meargă erau, de exemplu, șefii. Fără ei, nimic n-ar fi mișcat. Dacă ar dispărea șefii, lumea ar crăpa pe la toate cusăturile și s-ar afla împrăștia în toate zările. Din cîte băgase el de seamă, nimeni nu făcea nimic fără să aibă un șef care să-i spună ce și cum să facă. Văzuse, de multe ori, cum stăteau oamenii, mîngîind moțul de la bască și uitîndu-se la cîte-o groapă: să vină șeful să ne spună cum s-o astupăm. Venea șeful, mîngîia și el moțul de la bască și groapa se astupa singură. De frică. Cum ar veni, șeful e ca picul ăla care împroașcă paharul sau ca chiloții aruncați în pragul de la baie și de la care începe divorțul. Fără șef, lucrurile ar fi alandala, nu s-ar întîmpla nimic, cum nu se întîmplă cu un pahar care e doar plin sau cu niște chiloți murdari, dar puși unde trebuie să fie puși. Șeful e prea-multul ăla care contează. La o adică, cine bagă în seamă un pahar plin-buză cu vin negru? Nimeni! Ia pune-i șef și să vezi, atunci, cum toate capătă sens și importanță. Stricași fața de masă! O aveam de la mama, mi-o dăduse amintire și acu' o stricași! Mama moare mîine-poimînîine și rămîn fără amintire de la ea. Cînd vine picul ăla, ca șeful, nu mai contează că fața de masă fusese croită dintr-o față de pat de soacră și nici că nu fusese dată ca amintire ci ca să se facă cîrpe de șters geamurile. Nuu! Picul în plus dădea sens și semnificație pînzei, mamei, amintirii și chiar vinului, numai bun de blestemat și afurisit. Mai conta că groapa aia, de se astupa singură nu trebuie astupată, ci lărgită și adîncită? Nu mai conta! Venise șeful și lucrurile căpătaseră sens și orînduială.

Dar mai strașnice decît șefii erau niște cuvinte, venite dintr-o beznă roșie și rămase în lumea oamenilor, ca s-o învețe minte și să poarte frumos. Conducerea, comitetul, direcțiunea, administrația, toate astea erau niște cuvinte cumplit de puternice. Atunci cînd era pus un cuvînt din astea pe o bucată de hîrtie, afișată ca să o vadă lumea, era clar că nu se mai putea face nimic. Dacă așa a zis conducerea, înseamnă că nu voie să tușești. Dacă anunțul era semnat de "comitetul", nu mai încăpea putință de tăgată că nu se mai acceptă reclamații după orele de program. Atît de puternice erau cuvintele astea, că nici nu puteai să le înjuri. Direcțiunea sau administrația, de pildă, erau mai puternice decît însuși Dumnezeu. Un "COMITET",  care exista fără să aibă ființă Îl bătea la cur nu doar pe Christos. Cînd era scris pe hîrtie "COMITETUL", Dumnezu Tatăl, cel fără de ființă și întrupat în om, fugea să se ascundă, lipsit de puteri. Nici nu se putea altfel, cîtă vreme oamenii puteau nu doar să-I înjure pe Dumnezeu și pe Fiul său, oamenii erau în stare să-i și sodomizeze, chiar de mai multe ori. De cîte ori nu auzise el, cu părul zbîrlit de frică, spunîndu-se cu năduf și ură: "Futu-ți Cristoșii mă-tii,  să-ți fut!" sau "Futu-ți Dumnezeii mă-tii, de hăbăuc, Iftode!". Încercase și el să înjure așa și aproape reușise, în schimb nu reușise să înjure "Futu-ți direcțiunile mă-tii!" sau "Futu-ți comitetele mă-tii, astăzi și mîine!". Iar fi plăcut să facă așa ceva multor conduceri, comitete, direcțiuni sau administrații, dar astea se manifestau absolut inefabil, fiindcă, fără să existe, aveau o ființare teribilă. Cele 10 porunci mai putea fi încălcate, la o adică, te duceai la popă, băteai niște mătănii, băgai niște bani în cutia milei și primeai iertarea de păcate. Ia să fi încălcat poruncile venite și semnate de ADMINISTRAȚIA! Erai mîncat, digerat și defecat fără șansă să-ți mai revii. De vreo cîteva ori, când văzuse niște porunci în scara blocului, semnate COMITETUL, încercase să afle, de la Președintele asociației, cine era COMITETUL și i se răspunsese foarte lămuritor COMITETUL este organul asociației, băi, Iftode! Cine ești tu, să întrebi de COMITET?! După ce-i crescuse consumul la apă caldă mai dihai decît Făt-Frumos, pricepuse că COMITETUL chiar are mari puteri. De atunci, nu mai îndrăznise să întrebe ceva. Se închina cînd mai vedea vreo poruncă semnată COMITETUL și trecea, mai departe, cu capul plecat. Consumul la apă caldă încă nu scăzuse, nici măcar după ce pusese dopuri în țevi.

luni, 21 martie 2016

Se apucă să gîndească și adio, cugete!

Sfîrtecat între epifanii și revelații, incert asupra siguranței identificării cu sine însuși, ca și asupra autoadresabilității, Iftode devenise, dintr-o victimă sigură, doar o victimă certă a interiorului demers al cugetării. Intra-acțiunea cugetării tindea să-l pună pe Iftode pe masă, cîtă vreme cugetele își aveau locurile la masă. Cum, necum, în loc să se înfrupte el din cugete, acestea se înfruptau din el, consumîndu-l hulpave, dar cu o inefabilă gingășie. De zvîrcolit nu se zvîrcolea, nici țeapăn nu stătea, că nu era mort, pur și simplu era mîncat și băut de cugete. Norocul lui că nu era ca un cerc sau ca un pi, că dacă ar fi fost așa, infinit de lung sau fără de capăt, fiindcă ar fi însemnat că l-ar fi ronțăit cugetele într-un fel fără sfîrșit. În plus, mai era și problema faptului ca cugetele vorbeau cu gura plină. Stăteau pe lîngă, ciugulind sau sugînd cîte un pic din el și vorbeau de parcă n-ar fi fost acolo, să le audă.

Omu' ăsta, cleaf-cleaf, e un fel de tontă cleaf-cleaf lău...glîmk! unde-l pui, acolo stă, ca un tamburel de lemn. nici nu scîrție cleaf-cleaf-cleaf nici nu cleaf geme, stă
N-are cum! e un tip de șleooop treabă. fără el, noi nu ne-am mai cugeta pe noi în halul ăs șleoooop ta nici n-am exista dacă n-ar avea capul așa gol unde am avea șleoooop loc?
Șterge-te, mă, la gură și mai lasă clefăitu, mănîncă cu gura închisă
N-am gură, că nu-s om, eu sînt cuget, ca și tine.
Ești un bou, nu ești nimic! Domnu', nenea, neica, ăsta, ne primește, ne lasă să ne facem mendrele și meandrele în capu' lui și voi? Dacă tot îl mîncăm și-l sugem, măcar să o facem cuviincios, nu ca niște animale nesimțite.
Să știi că ai dreptate! De întrebat, nu-l întrebăm sau îl întreabă cugetele mai fraiere cînd să se cugete. Măcar atît am putea face și noi. Uite, chiar și acum, cînd simte cum e devorat, înghițit, digerat și chiar regurgitat, nu zice nimic BĂ, IFTODE! CE FACI, BĂ, TACI? N-AI NIMIC DE ZIS?
Uite că nu zice....ne-o face în ciudă, mai știi... el, de fapt, o avea multe de zis, dar își bate joc de noi, tăcînd.
Da' unde-o ține chestiile alea de le-o avea de zis? Unde le ascunde? Că-n capu' lui nu sîntem decît noi. Se mai vede ceva?
Nu. Doar noi și mult gol... Te pomenești că ce-o avea el de zis e în spațiile alea dintre axoni și neuroni.
N-are cum! Acolo e prea puțin spațiu. Ce să ascundă acolo?! Nici cel mai amărît cuget n-ar avea loc, dar toate tăcerile ăstuia.
Ia vezi, e viu? Mai trăiește?
Trăiește, dă-l dracu', da' așa stă el, ca lemnu'. Am prins o rămășiță de cuget rezidual care zicea că ăsta e în stare să stea nevorbit, negîndit și necugetat cu zilele.
Și, adică, ce face?
Stă!
Cum, stă?
Stă pur și simplu.
Mai lasă și mie, nu suge și tu, tot, hapsînule! Iftode, șefu', mai faci un pic de zeamă, că ești uscat de tot și nu mai avem ce suge?!
Numai, gata, e terminat! Hai să-l mai lăsăm o țîră, să-și revină, că altfel se apucă să gîndească și adio, cugete!


marți, 15 martie 2016

Căși cu camere

Cum ar fi dac-aș avea un căsoi cu multe camere? Ca casa regelui de la Sinaia, aia cu țuguie și statui în curte? Nu mi-am data seama la ce le trebuia unor căși așa mari, da' uite că încep să pricep. De unde rezultă, completă același cuget nașparlicos, că nu-s prost mereu. Mă mai și vindec. Așa, unde rămăsei?! Cășile astea mari, cu multe camere. Cică au fost căși pentru cîte o familie, cîți erau ei, acolo, 2, 3, 7 cîți or fi fost.... Fiecare avea camera lui, iar bărbatul și femeia mai aveau o cameră să să coțăie în ea. Mai erau și camerile slugilor, da' cre'că aștia stăteau și împreună, mai claie peste grămadă, ca să nu să coțăie într-una. Schița aia de casă mare, din vremea de azi, din revistă, mai avea camere și pentru activități, cîte o cameră pentru o activitate, ca să nu să încurce. Cameră pentru cărți și cameră pentru citit, cameră pentru scule și cameră pentru șurubărit, cameră pentru rufe și cameră pentru spălat rufe, cameră pentru pantofi, pentru haine, pentru pijamale și pentru ciorapi.

Dacă n-ar fi fost cășile astea, făcute de ai bogați, mai de demult, n-ar fi avut unde se face policlinici, biblioteci sau muzee și ar fi stat primăriile în drum, cu conțopiștii scriind pe genunchi. Mai era un avantaj cu camere multe că puteai să te plimbi să-ți iasă limba, fără să ieși din casă. Te duceai în camera cu mîncare, treceai prin aia cu frigider, apoi în aia cu tacîmuri, prin aia cu veselă, ajungeai în bucătărie, îți făceai niște senvișuri, luai și niște apă din camera cu apă și fructe din camera cu fructe și începeai să te plimbi prin casă. Ăia cu bani și deștepți aveau casă cu etaj, ca să nu să plictisească plimbîndu-se ca pe poiană. În așa casă, sigur aveai nevoie de slugi ca să-ți care mîncarea și alte trebuincioase. Mai o bătătură, mai o julitură, numai un nebun și-ar fi făcut casa cu camere de prim-ajutor la fiecare pas, așa că era nevoie să ai ce trebuie pentru așa probleme.

Să fi făcut eu așa casă, aș fi făcut un sistem etern de ștergere a prafului, că mă pricep la invenții. Orice sculer-matrițer se pricepe la invenții, iar unu' ca mine și mai și. Ce frumos și plin sună If-to-de IFTODE, inventator, pronunțat din plămîni, cu vocea groasă și măsurată IF-TO-DE, in-ven-tat-or.  O întreagă măreție! Adaos de sistemul etern de ștergere a prafului, care musai să meargă mai mult decît se așează praful, ar fi fost și niște camere infinite la casă. Adică, cum ar veni, camere care să nu se termine ca număr și nici ca mărime. Camerele astea ar trebui să fie acolo doar cînd aveai nevoie de ele. Că intrai sau nu în ele, camerele să fie acolo, pentru diferite nevoi. Dacă erau camere pentru coțăială, pentru somn sau pentru nevoile mici și mari, de ce să nu fie și camere pentru rîs, plîns, vomitat sau pentru orice ar avea omu' nevoie. Bunăoară, să fie o cameră pentru dezastre, în care intră omu', face un dezastru, iese de acolo și pleacă liniștit și ușurat, cu dezastrul făcut și rămas acolo. Sau o cameră pentru rîgîit. Intri în cameră, să zicem, dimineața și rîgîi tot rîgîitul unei zile. Asta ar trebui să fie cea mai extraordinară invenție din cîte s-au inventat: cășile cu camere infinite. Camera erorii, camera regretelor frumoase, camera regretelor rușinoase, camera succesului, camera eșecului. Faci ce e de făcut în camera respectivă, ieși și nu mai chinui pe aillalți cu rîgîitul, sughițul, succesul sau eșecul tău.

vineri, 11 martie 2016

Rustemul


De mînă ne luăm
din picioare să săltăm
Tu cu-n pas, eu cu-n pas
Și necazul l-am rămas

Și de stînga și de dreapta
într-o parte și în alta
Și în față și-ndărăt
cu spatele tot drept.

Stai acuș și stai colea
Du-te-n colo și nu pleca
Sus piciorul și în cruce
Urma să nu ți-o apuce

Nu am nici cel mai mic habar să joc Rustemul sau al joc mai complicat decît bîțîila de pe un picior pe altul, dar mor de dragul cîntecelor

marți, 8 martie 2016

Școala - un sistem mafiot

Nu mă interesează (nu acum) cum se face selecția cadrelor didactice, nici cum este gestionată cariera profesională a acestora, nici competențele profesionale ale acestora, nici calitatea educației. Nu mă interesează nici una dintre acestea. Mă interesează că școala a devenit un sistem mafiot, care, în relația cu elevii, funcționează întemeiată pe frică și teroare, prin șantaj care pune în discuție viitorul celor care încalcă "omerta".

Școala învață elevii că banii (și alte favoruri) cumpără note și impunitate. Dacă un părinte îndrăznește să facă o plîngere/ sesizare referitoare la procesul educațional, la disfuncționalitățile din unitatea de învățămînt, va face acest lucru cu riscul răzbunării școlii asupra copilului său. O să spuneți, cu ipocrizie, că nu este posibil ce scriu eu aici. Ba este, iar asta știu de la alte cadre didactice: vorbește cu conducerea școlii, nu face plîngere, că îi faci rău copilului tău.

Nimeni nu vorbește despre elevii care au un punct sau două mai mult la notare fiindcă fac meditații cu cadrele didactice pe care le au și la școală. Nimeni nu vorbește sau o face foarte rar, despre violența dintre elevi și a cadrelor didactice față de elevi. Sistemul mafiot aplică sancțiuni simbolice, atunci cînd un eveniment ajunge la presă, iar presa îi acordă spațiu de emisie la știrile de senzație. După aceea, totul revine la normalul unui sistem în care se tace de frică.

Astăzi, fiicei mele i s-a făcut rău fiindcă directoare școlii a intrat la sala de clasă și a țipat și amenințat, acuzînd toți elevii că sînt indisciplinați. Am fost la școală. 24 de elevi de 11 ani speriați. Profesoara de limba română speriată. Singurul sfat a fost să mă potolesc fiindcă, altfel, vor suferi și fiica din clasa a 5-a și băiatul din clasa a 8-a.

În clasa a 5-a, 3-4 elevi își lovesc colegii, le rup lucrurile, aruncă obiecte în timpul orelor, iar părinții lor, familii cu bani, cumpără indulgență din partea cadrelor didactice și conducerii școlii. Una dintre mamele de zurbagii spunea că băiatul ei nu suportă regulile și disciplina impuse în școală. Apoi a cumpărat impunitate pentru băiat, care a continuat să fie agresiv și cu colegii și în timpul orelor. Părinții unui elev care a căzut inconștient după ce a fost lovit cu o sticlă de unul dintre zurbagii nu a făcut plîngere fiindcă ar suferi copilul lor, iar plîngerea făcută aici l-ar urmări oriunde s-ar muta.

Cu astfel de șantaje și frici sunt educați oamenii că banii sînt singurii care contează și banii pot cumpăra orice, impunitate, note, respect. Școala, acest sistem mafiot, legitimează și justifică pe toți infractorii economici care își cumpără impunitatea.

PS nu mă bucur că acest articol a fost atît de accesat.
Mă abțin să răspund oricărui comentariu.
O să adaug trei lucruri:
1.Dacă Școala ar fi un sistem perfomant, atunci n-am avea dezastre sistemice la evaluările naționale.
2.Dacă violența în Școală ar fi o întîmplare rară, atunci nu s-ar cheltui bani (se cheltuie prost, dar asta este altceva) pentru preveniția violenței în mediul școlar.
3.Încă mă tem pentru parcursul școlar al copiilor mei pentru a face mai mult decît atît.

duminică, 6 martie 2016

Cu cămașa înflorată

Cu cămașa înflorată
Stă în poartă-mbujorată
Și așteaptă la-nserare
Să mă vadă de-a-călare.

Rezemată de ulucă
Mă zărește cum vin în fugă
Se înalță să mă prindă,
Pe obraji ca să m-atingă

O înalț și-o pun să șadă
Peste șaua de goană caldă
Suflarea-i vie mă învie
Și la dragosti mă îmbie.

Ochii verzi de primăvară
Mă descîntă și înfioară
Tare pieptu' îi tresaltă
Sufletu' de dor să-mi ardă

Să m-aprind și să mă stingă
Inima nu mă cuprindă
Cu oftaturi mă împresoară
Mîndra mea cea subțioară.

Frunzuliță dedițăl

Am zîs și iar am zîs,
Frunzuliță dedițăl
Te-am privit și tu m-ai prins
Cu priponu, ușurel.

M-ai prins și m-ai legat
Cu ochii și buzișoara
De nu mai scap din pat
Pînă vine primăvara.

Ș-am zăcut ș-am să mai zac
De doru' tău uscat,
Ca vreju' uitat pe-arac,
Și ca lemnu' bun, tăiat.

Spune tu, mîndruțo, spune,
Cînd mă blastămi și mă uiți,
Ce năcaz ai de la mine
De mă lași cu ochii fripți.

Să mă uit în colbu' drumului,
Toată ziua, ziulica
Să-ți ghicesc urma pasului,
Să nu-mi pese de nimica.

De mi-ai rîde, mîndro, iară
Aș fi viu și întremat,
Cum am fost alaltăseară
Cînd păru' ți-am sărutat.

joi, 3 martie 2016

Iftode și șpaglișmentul

Căutase de cîteva zeci de ori ce înseamnă istablișment sau eștablișment și nu aflase nimic. Că cuvintele astea existau, cugetul lui n-avea nici mai mică îndoială. De altfel, gingașul PÎC! pe interiorul zonei central-frontale și ultra-subtilul, TREZEȘTE-TE, BĂ!, susurat cu ecou dintr-o parte în alta a parietalului, nu lăsau putință de tăgadă că cugetul avea ceva important de împărtășit cu sinele, eul sau supraeul lui Iftode.

Într-un fel obscur, eventul opac ca sticla sablată, Iftode se temea că putea fi dus pe o cale oțioasă, care să tulbure stabilitatea relativă a cugetării și postura de momîie șezînd pe scan.  Negăsind explicații sau definiții pentru iștablișment sau eștablișment, încercase să priceapă, printr-o metodă deductiv-logică, la ce se referă oricare dintre cele două cuvinte. Pînă la urmă, 'ștablișmenturile astea se refereau la niște găști mai mari, de golani cu ștaif, care făceau legea, pe ici și colo. Cînd fusese copil și tînăr avusese și el cu niște 'ștablișmenturi din astea. Cele mai rele erau alea, ale copiilor cu mai multe curci în curte, care-și permiteau să facă și să desfacă tot felul de chestii pe islaz. Cel mai puțin îi plăcea cînd 'ștablișmenturile veneau și luau cartofii copți din gropile făcute de ailalți. De vreo două ori, se luase la bătaie cu niște băieți din 'ștablișmentu' de la deal și păpase o papară acasăăăă Boule! Tu știi cîte curci au ăia în curte? Și ce dacă ți-au mîncat cartoful?! Nu puteai să mai rabzi? Dacă vin părinții ălora la poartă, ce le spun?!

Mai tîrziu, cînd ajunsese la fabrică și abia se calificase ca sculer-matrițer avusese de-a face cu niște 'ștablișmenturi din astea. De cîte ori avea cîte-o idee de îmbunătățire a producției i se spunea Cine ești, tu? Sînt alții care se ocupă cu idei din astea. Uite așa, în loc să aibă în atelier un sistem automat de selectare a pilelor, le avea în lădițe fără fund. Ce era mai prost, era că 'ștablimenturile se răzbunau dacă avea idei de unul singur. Din cauza asta nu ajunsese maistru, fiindcă se apucase să facă instruirea unor ucenici fără să bage în seamă pe cei din 'ștablisment și îi luaseră și ucenicii și dreptul de a mai ajunge maistru. De scris, nu dădea nimeni scris că nu e bun de maistru, doar spuneau că e bun ca sculer-matrițer, muncitor calificat. Cu ceva timp pînă să plece în pensie, îi spusese un cunoscut că, dacă nu dă, o să primească ce nu vrea, fiindcă ăia se apără unii pe alții. Pînă cînd înțelesese ce trebuie să dea, fusese trecut pe lista de pensionari. Cînd se dusese pe la cadre, să afle ce și cum, îl trimiseseră la forțele de muncă Domnu' Iftode, dumneata ești un cadru de valoare. Du-te la forțele de muncă și vezi ce zic ei de ciocolata și de țuica asta. Se dusese și acolo dar ăia se supăraseră pe el Domnu' Zambilici, ne jigniți! Veniți dumneavoastră, pregătit cum se cuvine și vedem ce se poate face. Scosese din dulap cămașa a bună și costumul de coșciug și se dusese iar Domnu' Zambilici, știți, noi nu jucăm cu lucrurile astea, mai veniți, peste o lună și mai vedem. Se dusese, peste o lună, și îi spuseseră că nu putea avea pensie mai mare, că așa calculaseră, de la cadre, din fabrică, valoarea vechimii.

A povestit unui văr, șef de formație la un restaurant cum pățise el cu pensie și ăla rîsese, cu lacrimi, Mă, Iftode, pe ce lume ai fi trăit și tu! Tu n-ai învățat că, fără șpagă nu rezolvi nimic? Măcar să te fi făcut și tu, prieten, cu careva din iștablișment... altfel vorbeai cu ei! Rămăsese cu pensia mică și convins că toți vorbeau de șpaglișment, de găști care se înțelegeau pe șpagă. Mai era un cuvînt pe care nu-l înțelegea, dar cugetul, plictisit de atîtea explicații, îl lămuri dintr-una: șpagocrație, așa se spune. Îl lămuri și dispăru ca un duh .

luni, 29 februarie 2016

Iftode și prostia

Se spunea că deșteptăciunea e împrăștiată egal, numai prostia a aruncată cu găleata. Din punctul lui de vedere, chestia asta era adevărată și se întîmpla să funcționeze și în lumea celor care cercetează și în lumea de zi cu zi. Totuși, așa o explicație nu i se părea suficientă, ba era chiar simplist-reducționistă, cu suficiente vicii formale și slăbiciuni de natură contrafactuală, încît devenea obligatoriu necesară o revizuire serioasă, care să conducă la o potriveală cu maniera lui banală de înțelegere a lumii și realității.

Deoarece folosirea unor cuvinte extrem de scumpe, pentru a nu spune prețioase, depășea, cu puterea evidenței, capacitatea de exprimare pe care o putea poseda, cugetul plin de elocință din conștiința lui Iftode coborî ștacheta exprimării pînă la un nivel care să ușureze și exprimarea și înțelegerea. Chestiunea cu deșteptăciunea și prostia era și este una serioasă și interesantă atît pentru întreaga omenire, cît și pentru fiecare persoană, privită în individualitatea acesteia. Din cîte apucase să trăiască el, lovindu-se de una sau de alta, de unul sau de altul, împrăștierea deșteptăciunii și a prostiei nu era făcută, de la început, pentru fiecare, în cantitate stabilă. El era sigur că și deșteptăciunea și prostia existau în cantități egale, dar se împrăștiau diferit, în diferite momente. Cum ar veni, azi puteai să fii mai deștept și ieri mai prost. Nasol era că nu aveai de unde ști cum o să fii mîine și o să-ți dai seama abia după, nici măcar în timp ce, ca să nu mai zicem în loc de.

Prima oară, i se păruse lui că e ceva ciudat, la Revoluție. Fuseseră destui care avuseseră pe mînă arme și muniție de război, dar muriseră mai puțini decît ar fi fost normal să moară, după cîte puști și gloanțe aflase că se dăduseră civililor. Ar fi fost normal să fie mai mulți morți și dacă s-ar fi luat în calcul cîtă muniție avuseseră militarii și milițienii, dar uite că nu muriseră cîți ar fi fost normal. De atunci, chiar dacă fusese mai tînăr și mai prost, îi trecuse prin minte că, la Revoluție fusese împrăștiată mai puțină prostie decît de obicei. Sau, poate că proștii fuseseră mai puțini și nu avuseseră arme și muniție și de aia nu putuseră să omoare prea mulți oameni.

Mai tîrziu, prostia se împrăștiase cu prea-de-măsură și ajunsese să fie mai multă decît deșteptăciunea. Niște prieteni de-ai lui, din tinerețe, pe care el îi știa că sînt deștepți, avuseseră parte numai de chestii dubioase: unu', care stătuse în vorbe cu o fată vreo trei ani, se pomenise însurat cu una de-o întîlnise la o coadă la bilete, în gară; se porcăiseră pe locul la rînd și pînă la urmă, după vreo două săptămîni, ajunseseră la primar și se căsătoriseră. De atunci, săracii de ei, numai despre cît de proști fuseseră, se văitau. Altu', băiat finuț, se chinuise și, cum, necum, terminase o facultate. După ce terminase facultatea, începuse să se vaite că ce prost fusese că nu se ținuse de bișniță, să fi făcut și el avere, cum făcuseră atîția alții, doar cu liceul.

Pe lîngă astea, mai erau niște chestii care, era sigur, dovedeau că prostia ajunsese să fie împrăștiată cu mormanul. Deșteptăciunea o fi rămas la fel, dar prostia ajunsese să cadă în capul oamenilor cu roaba și cu camionul. Altfel, nu pricepea cum venea asta, ca oameni de la țară, care aveau terenuri și pomi și vii, oi sau vaci să ajungă să culeagă morcovi, ciuperci sau căpșuni prin alte țări și să-și lase pămînturile pîrloagă și, mai încolo, să le vîndă unor străini din țările în care munceau la cules, iar ei să rămînă numai cu culesul pe moșiile altora.

Era sigur că, dacă ar fi fost mai puțină prostie, oamenii n-ar fi trăit atît de rău, numai din vîndut și cumpărat, fără să facă mare lucru. Ăia de plecaseră la cules, culegeau, încasau niște bani, veneau acasă și cumpărau fructele sau legumele pe care le culeseseră prin țări străine. Dacă ar fi fost să se ia după unii și alții, ar fi rezultat că toată prostia era împrăștiată numai la el: Bă, Iftode, prost ai fost, mă, că n-ai plecat și tu! Te umpleai de bani!; Iftode, cînd te-am luat, am crezut că o să fii, și tu, în stare să faci ceva cu meseria de o aveai! Tu, nu! Prost de bun, asta ai fost și-ai rămas numai prost! Nici ciubucuri de-o șaibă n-ai făcut, că e păcat...Ai lucrat, ca prostul, gratis și după aia nu te-am mai băgat nimeni în seamă; Iftode, dacă n-am fi prieteni, aș zice că ești prost, dar aș, zic că așa ești tu, ce să-i faci, nu putem să fim, toți, deștepți...

Cugetînd, acum, la rece, cum ajunsese berea de mult fiartă cu sare și zahăr, era sigur că o fi fost el prost, că era, sigur, dar restul erau mai proști decît el. Dacă n-ar fi toți așa de proști, i-ar merge și lui mai bine, dar n-avea loc de prostia care-i năclăia pe ailalți, împrăștiată cu toptanul. Pînă la urmă, ce să zică? Și prostia e dar de la Dumnezeu și, cînd face Dumnezeu daruri, dă cu amîndouă mîinile.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Întrebări holteie

Se întâlnise cu diverși oameni care cărau cu ei tot felul de prejudecăți și idei preconcepute. Ba, o dată, se întîlnise și cu un nene care avea niște precupețeli care, fără să precupețească vr'un efort cît de mic, se apucase să-l convingă despre cum era cu epistemoligia gnostică a enciclicii monahului Paftaluță de la schitul Aburcatu'. Se întîlnise cu toți ăștia și rămăsese lipsit de dumerire, ca să nu zică nedumerit, despre judecățile sau conceptele de dinainte. La fel era și în ce privește cupețeala anticipatorie.

De atunci și pînă în seara, tooooot încercase să afle dacă oamenii ăia aveau niște judecăți pregătite cum se pregătește pachetul cînd te duci la serviciu și, cînd era nevoie de o judecată, ei scoteau din sufertaș o judecată gătită cum se cuvine și împachetată în șervețel. Era sigur că cel puțin unul din ăștia își făcea judecățile cu ceapă și muștar, iar vreo doi puneau usturoi, că așaaaa le puțea gura după ce ieșea din ea o judecată din aia, făcută de acasă.... Le puțea de parc-ar fi avut în gură cur de dihor supărat!

El n-avea nimic împotrivă să vină cu judecățile aranjate și gătite dinainte, în schimb, era neplăcut cînd băga de seamă că judecățile fuseseră gătite prost, fără legătură cu situația. El prefera să care cu el tot ce era nevoie pentru judecăți și să amestece, pe loc, ingredientele. Mai punea un praf de sare, mai o pudră de zahăr, niște piper sau scorțișoară, după caz și după gust, potrivea judecata ca să se îmbuce cu situația....

La fel și ăia cu ideile preconcepute. Parc-ar fi fost broască din aia care poartă, în niște cuiburi mici, de pe spate, mormolocii, după ce ies din oo. Sau, mai știi, or fi avut, acasă, idei mamă și idei tată, care se coțăiau ca apucatele și le dădeau lor idei gata făcute. Așa ceva i se părea și neplăcut și o formă de cruzime față de idei: bunăoară, dacă într-o zi oarecare nu se întîlneau cu o situație care să necesite o idee concepută în avans, ce se întîmpla cu ideea sau ideile pentru ziua cu pricina? Mureau ideile? Dispăreau? Gemeau și plîngeau în pumni fiindcă, concepute fiind, nu apucau să se nască? Trist, foarte trist, ce să mai! Ar fi meritat să le facă niște plîngeri pentru cruzimi față de ideile concepute și nenăscute, dar nu aflase unde se puteau face așa plîngeri. Fusese să se intereseze la protecția animalelor, dar ăia îi spuseseră că se ocupă numai de cîini, pisici și salamandre și că n-au idee cine se ocupă de idei. La primărie îi spuseseră să facă o petiție și să o depună la registratură, fiindcă merită să fie expusă în holul primăriei. Încercase și la o asociație pentru protecția păsărilor, dar ăia erau mai interesați să găsească rîme și omizi.

Pînă la urmă renunțase și rămăsese să aibă idei concepute și născute pe loc. Unele erau mai zdravene, altele mai rahitice, dar era sigură că nu rămîne cu idei pe stoc sau că are idei făcute de altcineva, idei părinți sau alte entități subtile și inefabile. Totuși, cel mai mult îl enervase ăla, lipsit de precupețeli. Prima dată era că nu era clar despre ce e vorba? Cupețeli făcute dinainte, ca prejudecățile sau ceva anterior cu pețeli? De cupețit sau cupețeli nu auzise și nu mirosise, de pețeli și pețit, da, dar n-avea nici-o noimă să aibă cineva de-a face cu atîta pețit dinainte. Ca să nu mai zică că nenea ăla îi și mîncase sufletu' în ziua aia. Una-două, domnu', domnu', domnu' Ifose, să știți că eu nu precupețesc nimic ca să fie fie omu' nemulțumit; Domnu' Isocel, spune ce ai nevoie și, pe cinstea mea, n-o să precupețesc cele bune oficii și interese ca să te servesc.

Pînă la urmă, rămăsese și fără dumerire cum o fi cu atîta precupețit și fără banii pe care îi dăduse pe un Brifcor, după ce pierduse un autobuz, încercînd să scape de ăla plin de neprecupețeli. Se pare că așa-i era lui scris, să i se întîmple situații care izvorau întrebări și să nu găsească răspunsuri pentru întrebările alea, rămase, pînă la proba contrarie, holteie.

Profitul din cultură

În prezent, domeniul culturii de drept public din România este un domeniu în care s-a generalizat conducerea privată a instituțiilor publice (de altfel, pentru cei care nu știu, domeniul culturii a fost cel care a inovat sistemul contractelor de management pentru instituțiile publice). Instituțiile publice cu specific cultural din România sînt conduse de manageri, nu de salariați, manageri care își desfășoară activitatea pe baza unor contracte și în vederea atingerii unor obiective de performanță. Unele dintre aceste obiective sînt de natură economico-financiară. Pînă aici lucrurile sînt cunoscute și, oarecum, clare (în realitate sînt foarte încîlcite, dar păstrez discuția la un anumit nivel de generalitate).

Prin urmare, avem un patrimoniu (în sens juridic) de drept public, administrat de manageri de drept privat, în conformitate cu un cadru normativ non-economic, asemănător cu cel al unei primării. Pe cale de consecință, instituțiile publice de cultură (administrate de privați) nu pot genera profit, iar ipoteticul excedent al execuției bugetare nu poate fi folosit decît pentru scopuri de tip instituțional-organizațional și nu motivațional. Și asta este cunoscut și clar.

A existat o încercare, legiferată pentru foarte puțin timp, care oferea posibilitatea ca și companiile să poată să asume managementul unei instituții publice de cultură. Deși, cel puțin teoretic, o astfel de idee este bună, din punct de vedere practic s-a dovedit o prostie (pentru conformitate, prima prostie a fost cînd am scris ordonanța cu pricina, fără să mă gîndesc la contradicția implicită), deoarece o companie, organizată pentru a obține profit, nu poate obține profit dintr-o activitate care, din punct de vedere juridic nu poate oferi așa ceva.

Există o paradigmă, puternic ancorată în mentalul colectiv că nu se poate obține profit din cultură. Se invocă tot felul de argumente, pornind de la interesul public și terminînd cu calitatea ofertei culturale. Totuși, o gîndire nepărtinitoare poate arăta că poate fi obțin profit în unele domenii culturale. Aceste domenii sînt artele spectacolului, artele plastice și valorificarea patrimoniului cultural. Apreciez că nu se poate obține profit din depozitele culturale (arhive și biblioteci). Dintre cele trei amintite mai devreme, două pot fi înfățișate ca organizații (artele plastice pot funcționa foarte bine ca inițiative punctuale, strict creative, fără constrîngeri de tip PFA, II, AF, SRL etc.).

Cu mai puțin de 100 de ani în urmă, România a avut organizații din domeniul artelor spectacolului care funcționau într-o piață concurențială, asemănător cu societățile comerciale. Cei care spun, astăzi, că nu se poate face profit din artele spectacolului uită sau ignoră strălucita istorie a teatrelor interbelice. Nu mai insist asupra subiectului deoarece am spus de suficiente ori că prezenta iobăgie a actorului este una dintre cele mai rezistente moșteniri a perioadei comuniste.

Ne mai rămîne domeniul patrimoniului cultural, sub forma muzeelor sau a siturilor arheologice ori a monumentelor istorice. Acest domeniu pare a fi în obligația exclusivă a Statului (instituția juridică). Statul pare a avea o sarcină supremă în finanțarea muzeelor și a patrimoniului cultural construit. Am încercat să identific originea acestei abordări în politicile culturale din România și încă nu m-am dumirit. Un izvor este, cu siguranță, ideologizarea culturii din perioada comunistă. Nu am informații statistice, dar îndrăznesc să afirm că muzeologia românească este o creație a perioadei comuniste. Puținele muzee existente pînă în 1948, finanțate de Stat, făceau ce ar trebui să se facă: adăposteau și expuneau cele mai importante valori culturale ale țării. După 1990 muzeele și-au păstrat înfățișarea, ca obligație a Statului, atît ca formă a continuității, cât și sub influența unor modele diferite (Italia, Franța, prea puțin Marea Britanie), care privesc, și ele, patrimoniul cultural ca pe o obligație a Statului.

În cazul monumentelor istorice, situția se prezintă într-o manieră similară: soarta monumentelor istorice cade în sarcina financiară a Statului. Dacă Statul "vrea" un anumit monument istoric, atunci să finanțeze restaurarea. După acest moment, apare prima fisură în abordarea din prezent. Monumentul istoric restaurat rămîne a fi gestionat de către proprietar, potrivit destinației pe care o dorește acesta. Dacă proprietarul dorește ca monumentul să fie vizitat de către public, e treaba lui, cum tot treaba lui este și stabilirea, în concret, a modului de organizare.

Deja, prezentate în acest mod, lucrurile par a fi ușor nefirești: statul finanțează, privatul "profită". În acest context, cunosc numeroase situații în care diverși proprietari de construcții vechi solicită clasarea, trăind cu speranța unei finanțări din partea Statului. (la fel de nefirească este și finanțarea de către stat a restaurării unei clădiri în care funcționează o instituție/autoritate publică locală sau un cult religios).

Este posibilă o administrare comercială a patrimoniului cultural? Oponenții ideii spun că prin comercializarea culturii se ajunge foarte ușor la prostituție culturală, la kitsch, la superficial, tabloidizare și la o cultură mai puțin cultivată. Mulți dintre acești oponenți fie nu au fost șefii (managerii) unor muzee, fie sînt șefii unor muzee în care nu se întîmplă mare lucru, cu excepția cheltuirii banilor publice. Ce fac managerii privați de modă nouă? Mercantilizează cultura. Aceștia organizează tîrguri de subcultură, dacă au la îndemînă o curte sau un teren cît de cît adecvat. Aceștia aduc în muzeul de istorie niște chestii care putrezesc, în muzeul de etnografie jocuri Lego sau în muzeul de artă tot felul de bazaconii de origine arheologică. E rău, e bine? Răspunsul meu este DA! pentru ambele întrebări.

Ce facem cu muzeele de drept privat? Cel mai bun răspuns ar fi că noi nu avem altceva de făcut decît să le vizităm. Este treaba proprietarilor dacă le țin pentru a face profit sau pentru a se lăuda cu ele. Ce-ar trebui să facă Statul cu muzeele de drept privat? Nimic. Merg pînă acolo încît spun că nici măcar n-ar trebui să mai aibă vreo procedură legală de acreditare, care să impună cerințe imposibil de îndeplinite în mod cinstit (plan de restaurare, plan de X și plan de Y). Statul ar trebui să facă un singur lucru, respectiv să controleze dacă patrimoniul cultural din muzee este păstrat așa cum se cuvine, pentru a trece către viitor. Aici, ar fi de făcut o observație: Statul nu are la dispoziție o modalitate elegantă din punct de vedere juridic pentru a controla cum este păstrat patrimoniul cultural clasat aflat într-o colecție inaccesibilă publicului. Per a contrario, de ce ar avea dreptul să controleze patrimoniul cultural privat accesibil publicului?!

Poate fi făcut profitabil (în sens economic) patrimoniul cultural?! Eu cred că da, dar este necesar ca Statul să permită acest lucru. Cine pierde dacă este distrus un bun cultural aflat în proprietate privată? Primul perdant este proprietarul. Este profitabil patrimoniul cultural? Da! O dovedește faptul că există societăți comerciale care se ocupă cu comerțul și intermedierea comerțului cu astfel de patrimoniu. Ar putea fi profitabil patrimoniul cultural privat expus într-un muzeu?! Ar putea fi, dacă Statul ar permite proprietarului privat să-și organizeze activitatea economică așa cum crede de cuviință, fără tot felul de condiții pe care nici însuși Statul nu le poate îndeplini pentru propriul patrimoniu cultural. Se poate face profit dintr-un monument istoric sau dintr-un sit arheologic? Iarăși cred că este posibil, cu condiția ca Statul să permită, cu adevărat, acest lucru. Din păcate, iarăși, constatăm foarte ușor că Statul impune condiții atît de lipsite de sens, încît nici el însuși nu le respectă (și nici măcar nu se poate pedepsi pe sine).

Se poate spune că doar Statul are capacitatea de apărare și păstrare a patrimoniului cultural în caz de dezastru, de orice natură. Fals! Fundamental fals! Incendiul, inundația, cutremurul, războiul civil și orice alt dezastru vor distruge la fel patrimoniul, indiferent cine îl are în păstrare și are obligația să îl apere.

Nu sînt adeptul unei privatizări "în masă" a culturii sau patrimoniului, dar cred că, în societatea prezentului, Statul și-a atins limitele și posibilitățile. Cred că, după mai mult de 25 de ani de la revenirea la o economie de tip capitalist, Statul trebuie să caute căi să-și asume mai mult rolul de administrator al legii și mai puțin de administrator al unui patrimoniu pe care nu își mai poate permite să-l administreze. Economia centralizată, în care Statul era proprietarul resurselor fundamentale, permitea și achitarea notei de plată pentru cultură. Astăzi, Statul român a vîndut, pe bani puțini, dreptul de a exploata resursele proprii. Mijloacele financiare necesare culturii nu mai sînt la dispoziția Statului. Este o concluzie firească a politicilor economice post-decembriste, o concluzie care trebuie asumată cît mai avem un patrimoniu cultural.

Pînă la urmă, cît patrimoniu cultural își permite, cu adevărat, Statul?