marți, 28 noiembrie 2017

pentru păstrare

din FB
///
Iluzia începutului se sparge
și curge,
lacrimă tristă


/////
 

23.11

Ochii negri, și vrăjiți de sînt,
N-au puterea să m-atingă.
Apărat de boală grea mă aflu,
Într-o lume de magie.
 
Vraj-aceea a murit demult,
Rîzînd cu hohot mut.
Prea adînc în genune mă scufund
Să privesc și să ascult.

//////////// 25.11
Cu aripile di-ntîi te-acopăr
Pavăză înaltă, spre cer ridicată.
Cu aripile di-ntîi te țin
Aproape, inimă caldă.

Cu aripile de-al doilea dezmierd,
Trupul și fața, firea ta, toată.
Cu aripile de-al doilea, alin
Umbra visului din clipa furată.

Te-nalț, cu aripile de-al treilea,
Spre norul din genunea cea albă.
Cu aripile de-al treilea nespusul
Îl tac, sudoarea din picurii salbă.

Mîinile... Cu mîinile căuc adun
Din ochii adînci, lumina grîului crud

///////////25.11
Cupolă de cleștar, dac-aș avea,
Te-aș ține în ea,
Ferită de timp, de vreme ferită,
Dulce ispită.

În lumea aceea, sub șoapta fierbinte,
Atingere cuminte.
Ca arcul întinsă, neasemenea dar,
Sub cupola de cleștar.

///////////26.11
Nimic n-a fost din ce n-a-nceput,
Frunza ce curge în primăvara ochilor tăi,
Toamna ce sîntem, buze fără sărut
E iarnă, iubito, și uitarea-i pe căi.

////////////26.11
A day to remember,
A life from November
Memory to forgive and forget
We've been there, never met.

///////////26.11
Frunză de-aș fi, să te acopăr, în lumea aceasta,
Cu atingere lină, din nou m-aș întoarce.
Frunză, nu sînt, căci asta mi-e soarta,
Să fiu o adiere care vine și trece.

Frunză de-aș fi, să te cuprind, în evul din vis,
Cu ardere calmă, din nou m-aș aprinde.
Frunză, nu sînt, căci asta mi-e scris,
Să fiu un gînd care se frînge.

//////////27.11
Ca un paing, mă întind,
Tu, liană, mă cuprinzi.
Pradă și prădător -
Ignorare și un pic de dor.

//////////27.11
Dumnezeirea, toată, dacă s-ar înălța,
N-ar putea să te ajungă.
O, nu, piedestalul tău nu e aievea!
Doar o imaginară stîncă.

Dumnezeirea e un simplu cuvînt,
Litere înșirate pe un nor.
Tu, în schimb, ești prezent ca un gînd
Înfipt pe urma unui zbor.

Ce-ar putea să facă dumnezeirea,
Cu o ființă așa banală?
Din tot ce-ar putea să-ți fie strălucirea
Ești gustul dup-o bacanală.

Nu voi un prinț sau etern învingător
Nici un măreț erou.
Pentru mine, doar, să fie-un zburător,
Păstrat de Dumnezeu.

 //////27.11.

Toamna vieții tale, toamna vieții mele,
Frunza aceea, pe care n-am cules-o,
Am privit-o cum curge prin
Primăvara umedă a ochilor tăi.


Oglindirea lumii întregi, caldă și vie,
S-a zvîrcolit, sub curioasă atingere.
Un geamăt ș-un icnet, tresărire și zvîcnet
Năprasnică dorință, pe margine oprită.

Toamna ce sîntem, frunza ce cade,
Ne scaldă-n tăcuta răbdare.
Nu ne cuprinde, nici nu ne arde
Iubirea, 'mară și dulce alinare.

//////29.11
Călătoriile cele mari sînt cele pe drumuri fără praf. În acele călătorii în care nu curge sudoare, nici sete nu-ți e, și nici foame. Acelea sînt călătoriile pe care le regreți fiindcă nu le-ai făcut și altfel, cu bătături, cu lacrimi, crampe de rîs și ură. Tot acelea sînt și călătoriile pe care le săvîrșești fără tovarăși de drum și din care, întotdeauna, te întorci.
Călătoriile cele mari sînt cele care îți strivesc mintea, sufletul și trupul și pe care le ți vei aduce aminte pînă la moarte.
Tu! Ai călătorit, vreodată?!

/////30.11
De piatră m-alătur și tac,
Prin tăcere îi caut mirarea,
Fruntea și ochii de rocă îi sap
Și-i tulbur, adîncă, visarea.

În piatră și pulbere mă-ntorn,
În veșnică, neutră, ființă,
Să tac, s-ascult și s-adorm
De ură și dor să nu am știință.

Cînd evii vor trece, cu aripa lor,
Peste suflet și carne și sînge,
Trăi-v-oi, ca piatră, sub zbor
De-ntrebare care se frînge.
 ///////30.11
Dar, pasărea-ceasta, ce patimă-o-atinge,
De se zbate-atîta-n 'nalt?!
N-are, pasărea-ceasta, carne și sînge,
Să cadă, după un salt?

Ce patimă, ce doruri o-alungă, în zbor,
Să țipe, să strige cu frică?
Ori, pasărea-aceasta, se 'nalță ușor,
Ca visul ce piere 'ntr-o clipă?

Pămîntul și oamenii mă prind și mă leagă
De aripi, de suflet și de picioare.
Doar mintea mai are putință-s-aleagă,
Să se ridice și să mă zboare.

luni, 27 noiembrie 2017

Copita stîngă a inspirației

Sînt întrebat, în anumite circumstanțe, cum fac să scriu, cum îmi vin ideile, cum găsesc sursele de inspirație și, mai ales, ce muză mă mîngîie și îmi cîntă.

Păăăăiii.... În primul și în primul rînd, eu nu sînt nici prozator și nici poet (cum nu sînt nici fotograf sau multe altele). La mine, scrisul este ceva întîmplător. Cînd eram mai tînăr (cam pînă la jumătatea vîrstei de acum) scriam poezii "la comandă", pentru colegi sau amici care voiau să impresioneze vreo fată. Tot în vremea aia, scriam și poezii cu mesaj social (sau politic). Între timp, versificația (ca și scrisul de proză) doar de dragul scrisului a început să mi se pară o prostie. Probabil, dacă am avea o piață de carte ca în alte state, aș putea scrie la număr de cuvinte și să rezulte cărămizi de literatură.

Pentru mine, creația de tip literar este un proces mental continuu. Mi se întîmplă cam permanent să aud un cuvînt sau să văd ceva și apoi, de primul cuvînt să leg altul și tot așa. Din fericire, din toate aceste creații, cam 1% sau mai puțin ajung să fie scrise, fiindcă le uit. Prin urmare, scriu "la inspirație". Nu stau, în mod deliberat, ca să scriu (asta fac atunci cînd am de scris un articol sau ceva asemănător). Cînd îmi vine, atunci scriu. Fie că sînt trei rînduri sau o pagină. Mi-e greu să scriu în maniera delirului. Dacă ar fi să-mi definesc stilul, atunci e un stil lapidar: paca-paca și cu asta-basta! Fiindcă scriu "la inspirație", înseamnă că și frevența scrisului este ... lipsită de frecvență. E cam ca răceala. Vine, strănut un pic, îmi curge nasul, poate fac un pic de febră și cam aia e. Cum vine pofta de scris, așa și trece.

De inspirat, mă inspir din ceea ce întîlnesc în jur. Nu am un subiect/domeniu preferat. Cum scrisăi în titlu, mă pocnește copita inspirației. Eventual, cea stîngă. Pe de altă parte, ca să pot scrie, trebuie să mă aflu într-o anumită stare mentală. Nu neapărat liniște, fiindcă scriu și sub imperiul emoțiilor puternice. Nici de liniște ambientală nu am nevoie, fiindcă pot scrie oriunde: în tren, autobuz, metrou, în pat, pe un șervețel, folosind telefonul mobil, într-o agendă sau la calculator. De fapt, majoritatea creațiilor mele au fost fixate în altă parte decît acasă, tocmai fiindcă nu am locul acela, preferat, de care vorbesc scriitorii. Ceea ce scriu (și citiți) este, în 99% din cazuri, "la prima mînă". Extrem de rar revin asupra textelor, pentru a corecta o virgulă sau o literă. Și mai rar schimb cuvinte. Dacă ceva nu iese bine din prima, atunci nu merită scris (sau făcut, în general).

Muză (muze) n-am. În tinerețe, da, am avut cîteva muze, dar s-au împrăștiat repede. Acum, la cumpăna apelor din viață, nu-mi permit luxul muzei (muzelor). M-ar rîde vecinii, prietenii, m-ar bate nevasta, părinții și copii. Prin urmare, chestia cu muza e mai subțire la mine.

De ce scriu? D'aia! Cîteodată, ca o formă de catharsis. Alteori, pentru a "ascunde" opinii, idei sau trăiri în forma sublimată metaforei literare. Iftode? Ăsta e o creație ciudată. Spre deosebire de alte creații ale mele, seria referitoare la Iftode este cea mai lungă și mai coerentă. Altfel, Iftode este un personaj pur ficțional, ca și cugetele lui.

Fiindcă în timp (fără a fi interesat de prozodie, scriere creativă sau alte rețete ori reguli ale scrierii) am căpătat experiență, vă pot garanta că încercarea de a vă identifica cu un personaj sau de a identifica un eveniment, stare sau trăire reale ale mele este o încercare inutilă. În cel mai bun caz riscați să vă supărați (inutil) pe mine sau să trageți o concluzie absolut eronată despre mine. Evident, scrierile mele sînt o reflectare a mea, dar nu în toate cazurile. De foooarteee multe ori, ceea ce scriu este o oglindire fidelă a celor văzute/auzite. Nu scriu nici despre ce îmi place și nici despre ce nu îmi place în mod special. Frecvent, încerc să îmi imaginez trăirile și cuvintele altora. De exemplu, am scris ceva versuri din perspectivă feminină. În cîteva cazuri se pare că am "nimerit". Din păcate, fiindu-mi interzise experiențele maternității și ale menstruației, multe dintre trăirile femeilor îmi sînt, și ele, interzise.

De ce scriu folosind cuvinte vulgare? Fiindcă nu trăiesc într-o lume a eleganței superioare. Faptul că putem ignora cuvinte sau părți ale realității, nu înseamnă că acestea nu există. "Scopirea" sau "sterilizarea" vocabularului literar nu au forța necesară pentru a elimina răutatea, prostia sau vulgaritatea nu lumea mare în care trăim. Prin urmare, uneori îmi bag și-mi scot și în scris, așa cum o fac și vorbind. De altfel, mi se pare absolut ipocrit ca, la nivel social, să nu fie o problemă existența filmelor sau literaturii cu vîrcolaci care smulg capete sau sfîrtecă oameni, și în același timp, să fie cenzurate cuvinte cum sînt "căcat, coi sau cur".

În fine, scriu cu "î" și fără "sunt" fiindcă așa vreau. Pentru textele de specialitate sau cele oficiale folosesc normele academice în vigoare. Face bine creierului să gestioneze astfel de situații. Diversitatea face bine :)

La final, dacă e, careva, dornică/dornic să fie o sursă de inspirație pentru scrierile mele, atunci trebuie să se străduiască destul de mult.

Spor la lectură!