Păăăăiii.... În primul și în primul rînd, eu nu sînt nici prozator și nici poet (cum nu sînt nici fotograf sau multe altele). La mine, scrisul este ceva întîmplător. Cînd eram mai tînăr (cam pînă la jumătatea vîrstei de acum) scriam poezii "la comandă", pentru colegi sau amici care voiau să impresioneze vreo fată. Tot în vremea aia, scriam și poezii cu mesaj social (sau politic). Între timp, versificația (ca și scrisul de proză) doar de dragul scrisului a început să mi se pară o prostie. Probabil, dacă am avea o piață de carte ca în alte state, aș putea scrie la număr de cuvinte și să rezulte cărămizi de literatură.
Pentru mine, creația de tip literar este un proces mental continuu. Mi se întîmplă cam permanent să aud un cuvînt sau să văd ceva și apoi, de primul cuvînt să leg altul și tot așa. Din fericire, din toate aceste creații, cam 1% sau mai puțin ajung să fie scrise, fiindcă le uit. Prin urmare, scriu "la inspirație". Nu stau, în mod deliberat, ca să scriu (asta fac atunci cînd am de scris un articol sau ceva asemănător). Cînd îmi vine, atunci scriu. Fie că sînt trei rînduri sau o pagină. Mi-e greu să scriu în maniera delirului. Dacă ar fi să-mi definesc stilul, atunci e un stil lapidar: paca-paca și cu asta-basta! Fiindcă scriu "la inspirație", înseamnă că și frevența scrisului este ... lipsită de frecvență. E cam ca răceala. Vine, strănut un pic, îmi curge nasul, poate fac un pic de febră și cam aia e. Cum vine pofta de scris, așa și trece.
De inspirat, mă inspir din ceea ce întîlnesc în jur. Nu am un subiect/domeniu preferat. Cum scrisăi în titlu, mă pocnește copita inspirației. Eventual, cea stîngă. Pe de altă parte, ca să pot scrie, trebuie să mă aflu într-o anumită stare mentală. Nu neapărat liniște, fiindcă scriu și sub imperiul emoțiilor puternice. Nici de liniște ambientală nu am nevoie, fiindcă pot scrie oriunde: în tren, autobuz, metrou, în pat, pe un șervețel, folosind telefonul mobil, într-o agendă sau la calculator. De fapt, majoritatea creațiilor mele au fost fixate în altă parte decît acasă, tocmai fiindcă nu am locul acela, preferat, de care vorbesc scriitorii. Ceea ce scriu (și citiți) este, în 99% din cazuri, "la prima mînă". Extrem de rar revin asupra textelor, pentru a corecta o virgulă sau o literă. Și mai rar schimb cuvinte. Dacă ceva nu iese bine din prima, atunci nu merită scris (sau făcut, în general).
Muză (muze) n-am. În tinerețe, da, am avut cîteva muze, dar s-au împrăștiat repede. Acum, la cumpăna apelor din viață, nu-mi permit luxul muzei (muzelor). M-ar rîde vecinii, prietenii, m-ar bate nevasta, părinții și copii. Prin urmare, chestia cu muza e mai subțire la mine.
De ce scriu? D'aia! Cîteodată, ca o formă de catharsis. Alteori, pentru a "ascunde" opinii, idei sau trăiri în forma sublimată metaforei literare. Iftode? Ăsta e o creație ciudată. Spre deosebire de alte creații ale mele, seria referitoare la Iftode este cea mai lungă și mai coerentă. Altfel, Iftode este un personaj pur ficțional, ca și cugetele lui.
Fiindcă în timp (fără a fi interesat de prozodie, scriere creativă sau alte rețete ori reguli ale scrierii) am căpătat experiență, vă pot garanta că încercarea de a vă identifica cu un personaj sau de a identifica un eveniment, stare sau trăire reale ale mele este o încercare inutilă. În cel mai bun caz riscați să vă supărați (inutil) pe mine sau să trageți o concluzie absolut eronată despre mine. Evident, scrierile mele sînt o reflectare a mea, dar nu în toate cazurile. De foooarteee multe ori, ceea ce scriu este o oglindire fidelă a celor văzute/auzite. Nu scriu nici despre ce îmi place și nici despre ce nu îmi place în mod special. Frecvent, încerc să îmi imaginez trăirile și cuvintele altora. De exemplu, am scris ceva versuri din perspectivă feminină. În cîteva cazuri se pare că am "nimerit". Din păcate, fiindu-mi interzise experiențele maternității și ale menstruației, multe dintre trăirile femeilor îmi sînt, și ele, interzise.
De ce scriu folosind cuvinte vulgare? Fiindcă nu trăiesc într-o lume a eleganței superioare. Faptul că putem ignora cuvinte sau părți ale realității, nu înseamnă că acestea nu există. "Scopirea" sau "sterilizarea" vocabularului literar nu au forța necesară pentru a elimina răutatea, prostia sau vulgaritatea nu lumea mare în care trăim. Prin urmare, uneori îmi bag și-mi scot și în scris, așa cum o fac și vorbind. De altfel, mi se pare absolut ipocrit ca, la nivel social, să nu fie o problemă existența filmelor sau literaturii cu vîrcolaci care smulg capete sau sfîrtecă oameni, și în același timp, să fie cenzurate cuvinte cum sînt "căcat, coi sau cur".
În fine, scriu cu "î" și fără "sunt" fiindcă așa vreau. Pentru textele de specialitate sau cele oficiale folosesc normele academice în vigoare. Face bine creierului să gestioneze astfel de situații. Diversitatea face bine :)
La final, dacă e, careva, dornică/dornic să fie o sursă de inspirație pentru scrierile mele, atunci trebuie să se străduiască destul de mult.
Spor la lectură!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu