marți, 30 ianuarie 2018

Verde și viu

Pentru ieri, griji, nu-mi fac
Cum a fost și s-a așezat,
Cu azi încerc să mă împac,
Iar mîine e un vis îndepărtat.

Din ieri, liniștea am luat,
O țin, cu ea să mă îmbrac.
Mîine o să spună că e de furat
Îl ignor și, astăzi, tac.

Cotropit sub, rece, liniștea,
Mă întind, pentru un veac,
Să dorm ș-apoi, abia,
Sub soare să mă mai nasc.

Prin evuri, de uitare, alungat,
Alerg, sub cerul larg.
Totul e spus, este strigat
Cu șoapta de zîmbet drag.

Sub iarnă totul e cald
Și verde și viu ș-adevărat
Ca visul născut din alb,
Un mîine care s-a întrupat.

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Lacrimă de soare

Din cînd în cînd, în mine e prea tîrziu,
Prea apus și prea nu se mai poate.
Din cînd în cînd, totul e un pustiu
Și timpul doar la vale mai bate.

Iarna aceasta, doar viscolul se-aude,
În minte, în suflet, în venele reci.
Iarna aceasta, urechile-mi sînt surde
Doar ochiul mai caută poteci.

Pe culmea bătută în vremuri trecute
O lacrimă rară de soare se-abate.
Liniștea s-așterne, clipe să sărute
Să-nchidă vorbe pe buzele mute.

Peste ochi și trup, pacea împresură,
Cu ticneală caldă, din alte vremi
Lumină face din adînca negură,
Întreg să-ntrupe din fărîmi.

vineri, 26 ianuarie 2018

Apus printre tăceri

Cu drept n-a fost, așa că am furat,
Acestei lumi, câteva ceasuri și le-am
Întins, cît pentru altă lume, un veac.
Un fulg și un strop, agățate pe ram.

Aș fi privit focul, cum pîrîie în gura
Sobei, cu văpaia atîtor veri și-atîtor
Sori, dar altcum am simțit arsura.
Din acest tărîm, fumul către nor.

Rămas afară, m-am învelit, cumva,
Cu liniștea, rămasă mică, peste umeri
Ș-am privit cum se stinge, din zi, lumina.
Bucuria apusului printre tăceri.

miercuri, 24 ianuarie 2018

Liniștea care dispare

Se apleacă să mă sărute, cu buze abia deschise,
Ochii îi sînt închiși, răsuflarea fierbinte,
Dacă m-ar privi, aș vedea stelele aprinse
Și tăcerea-ascunsă în noaptea cuminte.

M-ar atinge cu toată dorința ce poate cuprinde
O iarnă, în fulgii rătăciți pe-acest tărîm,
Dar mîngîierea oprită e ținută să ia aminte
La pieirea ce-așteaptă la capăt de drum.

Inefabilă făptură, dintr-o lume abia închipuită
Să te-ating, să te simt, nu mi-e-ngăduit,
Cum florii să trăiască sub gheață-ncremenită.
Liniște, rămîi departe, doritul fruct oprit.

Bucura-m-aș de ea, ca un păgîn de o fecioară,
Cu gura, cu mintea, cu suflarea plină.
Dar se stinge și-n uitare o să dispară
Acoperită de tumult și de lumină.

Vînt sîlhui

Tăios și iute, printre ramuri se strecoară,
Cu trup subțire, suflare de nebun,
Rupe și aruncă ce-a mai rămas din vară,
Frunze-ndeasă-n colțuri și le duce de pe drum.

Peste munți sîlhui se ridică și se-aruncă,
Năprasnic, cu întunecimi adînci,
Din tot ce-i viu, vlagă și trăire-alungă.
Vestitor pe sub cer, peste brazi și peste stînci.

În urma lui, cu gheara ascuțită, lungă
Printre creste, peste văi, zgrepțănînd
Cu gheare reci, se agață și se-aruncă
Iarna, cu mirare-nceată fulguind.

marți, 23 ianuarie 2018

Tango de ucigaș

Atît de puternică, stăpînă fără îndurare,
Se așterne, măreața, noapte și zi.
Domnia-i, fără sfîrșit, se vede și pare,
Oamenii mari se-ntoarnă copii.

Un dans, tango de ucigaș, din înalturi
Se pogoară și învăluie pătimaș
Sub caldă răcoare, împletite alături,
Suflare și zvîcnet, sentimentul abraș.

Toate acestea, întinse, eternitate de par,
Se duc, în calmă și lină picurare
Cum stelele sub razele calde dispar,
Liniștea albă se trece-n uitare.

luni, 22 ianuarie 2018

Fierbinte, iarna

Ninge torid, cu sălbaticia unui veac de însetare.
Dacă n-aș ști că neaua-i rece, m-aș arde
Fluture nebun, călărind lumina pe înserare.
Așa, mă-ntorn și ma depun, fulgul care cade.

Prin iarnă mă strecor, alerg peste nămeți,
Acum, abia, curge lumea în matca ei,
Universul, tot, e larg, n-au mai ramas pereți
Măreție este, în tăcerea fulgilor grei.

Hujmite-au fost, zile, nopți, clipe infinite,
Cu-ntuneric, gri, alb-negru, nesfîrșite ploi.
Rîd, cu hohot mare, sub poalele albite
Viu mă aflu cînd, fierbinte, iarna e în toi.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Căile viitorului

Iarna, aceea, care ar fi trebuit să vină, m-a prins nepregătit. Uitat, cumva, prin toamnă. Am crezut că toamna, ca un martie prelung, se va întinde mai mult și pot să îmi adun gîndurile, să le aranjez, să le pun în linie, să aibă un înțeles. Dar n-a fost nici martie și nici toamnă. Era chiar iarnă, deghizată în alte straie, mai umede și mai vîntoase. M-a mințit, iarna, și atunci, învîrtejit în minciuna ei, m-am rătăcit. De obicei, știu căile, știu gesturile și știu cuvintele. Știu tot ceea ce trebuie spus și știu tot ceea ce trebuie făcut. De data asta, n-am știut nimic. Abia dacă am știut să te privesc, desprinsă din primăvară, iar privirea mea n-a făcut decît să o ia înaintea iernii care, încă, nu venea și a înghețat primăvara din tine. A rămas ceva care n-ar fi trebuit să fie: o lacrimă uscată a unei toamne prea mult prelungite.

Iarna, eu sînt tînăr, toată adolescența îmi saltă printre nămeți și arde năprasnic. De data asta n-a fost decît vîrsta toamnei, cu grijile și neliniștile ei. Știu că iarna care sînt, fierbinte și arzătoare, este acolo. Nimic nu mă poate împiedica să o știu acolo și nimic nu mă poate împiedica să o ridic. S-ar putea ca iarna care sînt să moară, îngropată în toamnă. Sau, dacă primăvara ta va permite, vei cunoaște căldura iernii mele. Deși, pînă la urmă, nu putem ști. Căile viitorului îmi sînt închise.