sâmbătă, 18 iunie 2016

Cît de sus ne poate ridica inovarea culturală?

Mă apucasem să scriu niște literatură, din aia plicticoasă, cum știți că scriu, dar săriră ideile în altă parte.

Dincolo de nemulțumirile și frustrările foarte personale, legate de insuccesul uneia sau mai multor cereri de finanțare, simt o nemulțumire mai impersonală și mult mai puternică, legată de modul în care sunt dezvoltate politicile publice culturale în România. Ca să nu întind vorba prea mult, aceste politici, cel puțin de nivel central, există și se exprimă prin stabilirea priorităților de finanțare pentru programele de finanțări nerambursabile. Aceste politici se mai exprimă și prin prezența sau absența Ministerului Culturii în discuțiile care privesc, cel puțin tangent, domeniul cultural.

După cum pot observa, de cel puțin 3-4 ani, politicile publice culturale de la noi dacă nu sunt, declarat împotriva valorilor culturale tradiționale (patrimoniul cultural imaterial sub toate formele sale de exprimare), atunci acordă un interes nul acestora. Desigur, ar trebui să fiu ipocrit sau cu o gîndire lipsită de perspectivă pentru a afirma că actualele politici culturale sînt greșite. Ele sunt corecte așa cum le observăm sau, cel puțin, la fel de corecte sub orice alt conțin ar avea. Pînă la urmă, corectitudinea unei politici publice trebuie apreciată pe un orizont temporal mai larg decît cel, deja, trecut.

Totuși, chiar dacă apreciez corectitudinea actualelor priorități ale administrației centrale, nu mă pot opri să nu pun sub îndoială adecvarea acestor priorități la realitățile specifice României și la contextul unei lumi globale, bazată, din ce în ce mai mult, pe interdependență. Principala critică pe care o aduc prezentei abordări a politicilor culturale este caracterul ei epigonic, foarte asemănător cu cel din perioada începută după mica Unire și dusă pînă în interbelic, în care România și multe orașe ale acesteia, deveniseră "micul" sau "mica' ceva (Paris, Vienă, Uagadugu etc.). În acea epocă, intelectualitatea de la noi se definea pe sine prin capacitatea de a adopta și pastișa un anumit model, sub imperiul unui profund sentiment de inferioritate culturală și de civilizație. Dacă în cazul culturii materiale (civilitatea de tip urban-occindental) realitatea acelor vremi confirmă un semnificativ retard, în cazul culturii spirituale, inferioritatea nu a fost, nicicînd, întemeiată deoarece nu există culturi inferioare altora, ci culturi diferite de altele.

Ei bine, în prezent am senzația că trăiesc într-o societate care, prin intelectualitatea sa, se consideră inferioară și face eforturi uriașe pentru a fi acceptată la masa celor mari. În paralel, această societate este puternic schizoidă, profund depresivă și nu recunoaște, de exemplu, că cele mai recente succesuri ale culturii românești (mă refer la cinematografie) se datorează reprezentării culturii și societății românești, așa cum este ea, folosind un discurs cinematografic pe care îndrăznesc să-l calific ca fiind foarte românesc.

În egală măsură, deși expresiile culturale contemporane (ca origine și formă de realizare) primesc aprecieri internaționale (în literatură și arta plastică, desigur prin exponenți de vîrf (cum sînt Cărtărescu sau Ghinea), valorile culturale apreciate și căutate de străinătatea considerată superioară sunt cele tradiționale: portul tradițional, obiceiuri și ritualuri, bucătărie tradițonală, peisajul cultural rural-tradițional etc.

Am încercat să-mi dau seama de unde vine acest interes al străinilor din occidentul superior și civilizat pentru cultura tradițională de la noi (plus bulgari, basarabeni și ucrainieni). Explicațiile pe care le-am găsit (poate greșite și incomplete) au două circumstanțieri. Prima ar fi că, în acest spațiu geografic, istoria europeană este încă vie, chiar dacă, aparent, primitivă. Meșteșugarii sînt vii și nu sîtn nevoiți să învețe din cărți, viața de tip tradițional este vie și naturală, nu trebuie să fie reînviată (încă nu trebuie, dar moare foarte repede), peisajul cultural este puțin atacat și viciat de ofensiva modernității (asfalt, arhitectură modernă etc.). O a doua circumstanțiere este, să spunem, geopolitică și global-economică. În contextul unei economii globale și a unei Europe unite, cultura tradițională din România completează cultura globală și economia-cultura europeană. Este un fel de distribuire europeană a resurselor și valorilor, o optimizare a utilizării acestora.

Prin urmare, apreciez că politicile culturale centrale, deși corecte, sînt lipsite de adecvare. Ne dorim ca România să fie o destinație turistică importantă, inclusiv pentru resursa culturală, dar facem totul pentru a o distruge, pentru a o uniformiza cu mediul steril și supra-ordonat al occidentului superior.

Pentru mine, constructul social și cultural durabil trebuie să fie fundamentat pe maximizarea și optimizarea resurselor existente și nu pe ignorarea acestora. În caz contrar, găsim inox în satele tradiționale, termopan la monumentul istoric, distrugerea prin neglijare sau agresiune directă a patrimoniului cultural și natural. Nu sunt adeptul confortului reprezentat de toaleta din fundul curții și de baia săptămînală în postava în care s-a scăldat toată familia, dar apreciez că este obligatoriu să existe un echilibru real între ceea ce avem și ceea ce ne dorim. Atîta timp cît Ministerul Culturii susține pe toate căile inovarea și noutatea în acțiunea culturală, cred că este o dovadă de ipocrizie să deplîngă distrugerea monumentelor istorice și a patrimoniului cultural tradițional.

Se vorbește foarte mult despre industriile creative și despre importanța acestora pentru viitorul cultural și economic al țării, dar se ignoră un mic detaliu. Aceste industrii includ (ca demers de dată foarte recentă) și cultura tradițională (inclusiv meșteșugurile artistice tradiționale, ca formă de exprimare a cunoștințelor tradiționale). Cultura tradițională este ignorată sau considerată neimportantă de către decidenții de la noi, deși pentru occidentul superior includerea este un demers cu caracter limită, de recuperare a istoriei.

Capacitatea mea de a influența conținutul politicilor culturale este nulă, dar sper că cei care definesc aceste politici să-și aducă amintă că gigantica creație brîncușiană este gigantică fiindcă a respectat moștenirea tradițională și s-a ridicat pe aceasta, demonstrîndu-i uriașa valoare culturală.

miercuri, 8 iunie 2016

Vizită în Arad

Pentru a doua oară în Arad, în mai puțin de un an. Și de această dată, tot ca turist de afaceri, cu timp puțin pentru plimbări, vizite și așa mai departe. Impresia generală este de oraș așa și așa, care a trecut prin spasmele și crampele pregătirii unui dosar pentru titlul de Capitală Culturală Europeană și a rămas doar cu un pic de febră musculară.

Nu sînt foarte sigur cu ce s-a înscris în competiție, or fi fost și alte lucruri decît clădirile vechi, frumoase, dar frumoase ca niște babe de pe care se scorojește fardul. N-am văzut bordeluri cu femei trecute, dar cred că arată ca zonele din oraș în care rezistă clădirile vechi. Am văzut cîteva clădiri care mi-au plăcut foarte, foarte mult, dar plăcuțele de monument istoric (acolo unde sînt) se limitează să anunțe că este vorba despre casă din anul cutare. În vreo trei locuri scria și numele primului proprietar. Am aflat că există și o citadelă, o fortăreață asemănătoare cu cea din Alba-Iulia, dar pasiunea și curiozitatea s-au ofilit imediat, uitîndu-mă pe un fel de hartă, care nu m-a lămurit nici cum pot ajunge la obiectiv și nici dacă se poate vizita. Sigur, aș fi putut întreba, dar, ca orice turist respectabil, am descoperit că nu mă descurc în limba localnicilor, așa că am simțit lipsa unor locuri din care să pot împrumuta pliante sau a unor hărți pentru orientare.

Revenind la arhitectură, una dintre clădirile mele preferate este cea de pe strada Cloșca, colț cu Gheorghe Popa de Teiuș. Mai este una, mai aproape de centru, pe bulevardul Decebal, în zona Bou Roșu. Desigur, mai sînt și superbele construcții din piața aflată în spatele Teatrului Ioan Slavici. Din păcate, toate aceste construcții se află într-o gravă stare de degradare, iar fără intervenții urgente, o să fie construcții fără față. M-a și amuzat, trist, existența unor tăblițe prinse pe clădiri: ATENȚIE CAD DECORAȚIUNI! Am apreciat că avertismentul este o evoluție a avertismentelor care se referă la banala tencuială.

M-am plimbat și pe malul Mureșului, amenajat ca parc. Liniște și cam atît, deși, pentru o faleză, așa cum e botezat malul, liniștea ar fi putut fi mult mai ... liniște. La o adică, falezele sînt niște mai ... înalte, nu?! N-am avut timp să intru în muzee sau lăcașe de cult, fiindcă afacerile se termină cam o dată cu programul acestora. În centru, în apropiere de hotel Continental, există niște cîrciumi cu terase și cam atît. De altfel, m-a surprins lipsa totală a unei zone pietonale, care să-ți permită să zaci la o terasă și să sugi o zeamă, ceva.

Știu că orașul are o industrie care funcționează, dar cred că banii municipalității se transformă în vuvuzele pentru echipa de fotbal și ce sport mai au acolo. Respingerea candidaturii mi se pare perfect întemeiată, deoarece indiferent cu ce s-o fi lăudat că vor să facă, toate chestiile scrise nu putea fi decît scrise, fără legătură cu realitatea.

Pe de altă parte, orașul creează o impresie plăcută de liniște, poate și datorită înfățișării relaxate a oamenilor, lipsite de crisparea și întunecarea pe care o vezi în București sau în alte orașe din sud și est. Cît m-am plimbat, am apucat să mă întreb, de cîteva ori, dacă orașul ăsta n-o fi ca satul din poveștile cu Păcală, în care nu sînt decît femei și majoritatea frumoase. O dată în plus, se simte lipsa unor terase, care să permită statul la priveală, pentru vitaminizat retina.

Una peste alta, un oraș plăcut, nu excepțional, dar pe care oamenii nu și-l asumă. Doar îl populează.