miercuri, 23 martie 2016

Iftode și comitetul

Care vr'a să zică, erau tot felul de chestii care făceau lumea oamenilor să meargă, nu neapărat într-o parte oarecare, dar mergea. Sigur, chestiile astea erau valabile doar pentru mersul lumii oamenilor, fiindcă celelalte lumi mergeau și fără ele, asta cînd nu erau împiedicate sau chiar oprite de chestii. Chestii din astea, care făceau lumea oamenilor să meargă erau, de exemplu, șefii. Fără ei, nimic n-ar fi mișcat. Dacă ar dispărea șefii, lumea ar crăpa pe la toate cusăturile și s-ar afla împrăștia în toate zările. Din cîte băgase el de seamă, nimeni nu făcea nimic fără să aibă un șef care să-i spună ce și cum să facă. Văzuse, de multe ori, cum stăteau oamenii, mîngîind moțul de la bască și uitîndu-se la cîte-o groapă: să vină șeful să ne spună cum s-o astupăm. Venea șeful, mîngîia și el moțul de la bască și groapa se astupa singură. De frică. Cum ar veni, șeful e ca picul ăla care împroașcă paharul sau ca chiloții aruncați în pragul de la baie și de la care începe divorțul. Fără șef, lucrurile ar fi alandala, nu s-ar întîmpla nimic, cum nu se întîmplă cu un pahar care e doar plin sau cu niște chiloți murdari, dar puși unde trebuie să fie puși. Șeful e prea-multul ăla care contează. La o adică, cine bagă în seamă un pahar plin-buză cu vin negru? Nimeni! Ia pune-i șef și să vezi, atunci, cum toate capătă sens și importanță. Stricași fața de masă! O aveam de la mama, mi-o dăduse amintire și acu' o stricași! Mama moare mîine-poimînîine și rămîn fără amintire de la ea. Cînd vine picul ăla, ca șeful, nu mai contează că fața de masă fusese croită dintr-o față de pat de soacră și nici că nu fusese dată ca amintire ci ca să se facă cîrpe de șters geamurile. Nuu! Picul în plus dădea sens și semnificație pînzei, mamei, amintirii și chiar vinului, numai bun de blestemat și afurisit. Mai conta că groapa aia, de se astupa singură nu trebuie astupată, ci lărgită și adîncită? Nu mai conta! Venise șeful și lucrurile căpătaseră sens și orînduială.

Dar mai strașnice decît șefii erau niște cuvinte, venite dintr-o beznă roșie și rămase în lumea oamenilor, ca s-o învețe minte și să poarte frumos. Conducerea, comitetul, direcțiunea, administrația, toate astea erau niște cuvinte cumplit de puternice. Atunci cînd era pus un cuvînt din astea pe o bucată de hîrtie, afișată ca să o vadă lumea, era clar că nu se mai putea face nimic. Dacă așa a zis conducerea, înseamnă că nu voie să tușești. Dacă anunțul era semnat de "comitetul", nu mai încăpea putință de tăgată că nu se mai acceptă reclamații după orele de program. Atît de puternice erau cuvintele astea, că nici nu puteai să le înjuri. Direcțiunea sau administrația, de pildă, erau mai puternice decît însuși Dumnezeu. Un "COMITET",  care exista fără să aibă ființă Îl bătea la cur nu doar pe Christos. Cînd era scris pe hîrtie "COMITETUL", Dumnezu Tatăl, cel fără de ființă și întrupat în om, fugea să se ascundă, lipsit de puteri. Nici nu se putea altfel, cîtă vreme oamenii puteau nu doar să-I înjure pe Dumnezeu și pe Fiul său, oamenii erau în stare să-i și sodomizeze, chiar de mai multe ori. De cîte ori nu auzise el, cu părul zbîrlit de frică, spunîndu-se cu năduf și ură: "Futu-ți Cristoșii mă-tii,  să-ți fut!" sau "Futu-ți Dumnezeii mă-tii, de hăbăuc, Iftode!". Încercase și el să înjure așa și aproape reușise, în schimb nu reușise să înjure "Futu-ți direcțiunile mă-tii!" sau "Futu-ți comitetele mă-tii, astăzi și mîine!". Iar fi plăcut să facă așa ceva multor conduceri, comitete, direcțiuni sau administrații, dar astea se manifestau absolut inefabil, fiindcă, fără să existe, aveau o ființare teribilă. Cele 10 porunci mai putea fi încălcate, la o adică, te duceai la popă, băteai niște mătănii, băgai niște bani în cutia milei și primeai iertarea de păcate. Ia să fi încălcat poruncile venite și semnate de ADMINISTRAȚIA! Erai mîncat, digerat și defecat fără șansă să-ți mai revii. De vreo cîteva ori, când văzuse niște porunci în scara blocului, semnate COMITETUL, încercase să afle, de la Președintele asociației, cine era COMITETUL și i se răspunsese foarte lămuritor COMITETUL este organul asociației, băi, Iftode! Cine ești tu, să întrebi de COMITET?! După ce-i crescuse consumul la apă caldă mai dihai decît Făt-Frumos, pricepuse că COMITETUL chiar are mari puteri. De atunci, nu mai îndrăznise să întrebe ceva. Se închina cînd mai vedea vreo poruncă semnată COMITETUL și trecea, mai departe, cu capul plecat. Consumul la apă caldă încă nu scăzuse, nici măcar după ce pusese dopuri în țevi.

luni, 21 martie 2016

Se apucă să gîndească și adio, cugete!

Sfîrtecat între epifanii și revelații, incert asupra siguranței identificării cu sine însuși, ca și asupra autoadresabilității, Iftode devenise, dintr-o victimă sigură, doar o victimă certă a interiorului demers al cugetării. Intra-acțiunea cugetării tindea să-l pună pe Iftode pe masă, cîtă vreme cugetele își aveau locurile la masă. Cum, necum, în loc să se înfrupte el din cugete, acestea se înfruptau din el, consumîndu-l hulpave, dar cu o inefabilă gingășie. De zvîrcolit nu se zvîrcolea, nici țeapăn nu stătea, că nu era mort, pur și simplu era mîncat și băut de cugete. Norocul lui că nu era ca un cerc sau ca un pi, că dacă ar fi fost așa, infinit de lung sau fără de capăt, fiindcă ar fi însemnat că l-ar fi ronțăit cugetele într-un fel fără sfîrșit. În plus, mai era și problema faptului ca cugetele vorbeau cu gura plină. Stăteau pe lîngă, ciugulind sau sugînd cîte un pic din el și vorbeau de parcă n-ar fi fost acolo, să le audă.

Omu' ăsta, cleaf-cleaf, e un fel de tontă cleaf-cleaf lău...glîmk! unde-l pui, acolo stă, ca un tamburel de lemn. nici nu scîrție cleaf-cleaf-cleaf nici nu cleaf geme, stă
N-are cum! e un tip de șleooop treabă. fără el, noi nu ne-am mai cugeta pe noi în halul ăs șleoooop ta nici n-am exista dacă n-ar avea capul așa gol unde am avea șleoooop loc?
Șterge-te, mă, la gură și mai lasă clefăitu, mănîncă cu gura închisă
N-am gură, că nu-s om, eu sînt cuget, ca și tine.
Ești un bou, nu ești nimic! Domnu', nenea, neica, ăsta, ne primește, ne lasă să ne facem mendrele și meandrele în capu' lui și voi? Dacă tot îl mîncăm și-l sugem, măcar să o facem cuviincios, nu ca niște animale nesimțite.
Să știi că ai dreptate! De întrebat, nu-l întrebăm sau îl întreabă cugetele mai fraiere cînd să se cugete. Măcar atît am putea face și noi. Uite, chiar și acum, cînd simte cum e devorat, înghițit, digerat și chiar regurgitat, nu zice nimic BĂ, IFTODE! CE FACI, BĂ, TACI? N-AI NIMIC DE ZIS?
Uite că nu zice....ne-o face în ciudă, mai știi... el, de fapt, o avea multe de zis, dar își bate joc de noi, tăcînd.
Da' unde-o ține chestiile alea de le-o avea de zis? Unde le ascunde? Că-n capu' lui nu sîntem decît noi. Se mai vede ceva?
Nu. Doar noi și mult gol... Te pomenești că ce-o avea el de zis e în spațiile alea dintre axoni și neuroni.
N-are cum! Acolo e prea puțin spațiu. Ce să ascundă acolo?! Nici cel mai amărît cuget n-ar avea loc, dar toate tăcerile ăstuia.
Ia vezi, e viu? Mai trăiește?
Trăiește, dă-l dracu', da' așa stă el, ca lemnu'. Am prins o rămășiță de cuget rezidual care zicea că ăsta e în stare să stea nevorbit, negîndit și necugetat cu zilele.
Și, adică, ce face?
Stă!
Cum, stă?
Stă pur și simplu.
Mai lasă și mie, nu suge și tu, tot, hapsînule! Iftode, șefu', mai faci un pic de zeamă, că ești uscat de tot și nu mai avem ce suge?!
Numai, gata, e terminat! Hai să-l mai lăsăm o țîră, să-și revină, că altfel se apucă să gîndească și adio, cugete!


marți, 15 martie 2016

Căși cu camere

Cum ar fi dac-aș avea un căsoi cu multe camere? Ca casa regelui de la Sinaia, aia cu țuguie și statui în curte? Nu mi-am data seama la ce le trebuia unor căși așa mari, da' uite că încep să pricep. De unde rezultă, completă același cuget nașparlicos, că nu-s prost mereu. Mă mai și vindec. Așa, unde rămăsei?! Cășile astea mari, cu multe camere. Cică au fost căși pentru cîte o familie, cîți erau ei, acolo, 2, 3, 7 cîți or fi fost.... Fiecare avea camera lui, iar bărbatul și femeia mai aveau o cameră să să coțăie în ea. Mai erau și camerile slugilor, da' cre'că aștia stăteau și împreună, mai claie peste grămadă, ca să nu să coțăie într-una. Schița aia de casă mare, din vremea de azi, din revistă, mai avea camere și pentru activități, cîte o cameră pentru o activitate, ca să nu să încurce. Cameră pentru cărți și cameră pentru citit, cameră pentru scule și cameră pentru șurubărit, cameră pentru rufe și cameră pentru spălat rufe, cameră pentru pantofi, pentru haine, pentru pijamale și pentru ciorapi.

Dacă n-ar fi fost cășile astea, făcute de ai bogați, mai de demult, n-ar fi avut unde se face policlinici, biblioteci sau muzee și ar fi stat primăriile în drum, cu conțopiștii scriind pe genunchi. Mai era un avantaj cu camere multe că puteai să te plimbi să-ți iasă limba, fără să ieși din casă. Te duceai în camera cu mîncare, treceai prin aia cu frigider, apoi în aia cu tacîmuri, prin aia cu veselă, ajungeai în bucătărie, îți făceai niște senvișuri, luai și niște apă din camera cu apă și fructe din camera cu fructe și începeai să te plimbi prin casă. Ăia cu bani și deștepți aveau casă cu etaj, ca să nu să plictisească plimbîndu-se ca pe poiană. În așa casă, sigur aveai nevoie de slugi ca să-ți care mîncarea și alte trebuincioase. Mai o bătătură, mai o julitură, numai un nebun și-ar fi făcut casa cu camere de prim-ajutor la fiecare pas, așa că era nevoie să ai ce trebuie pentru așa probleme.

Să fi făcut eu așa casă, aș fi făcut un sistem etern de ștergere a prafului, că mă pricep la invenții. Orice sculer-matrițer se pricepe la invenții, iar unu' ca mine și mai și. Ce frumos și plin sună If-to-de IFTODE, inventator, pronunțat din plămîni, cu vocea groasă și măsurată IF-TO-DE, in-ven-tat-or.  O întreagă măreție! Adaos de sistemul etern de ștergere a prafului, care musai să meargă mai mult decît se așează praful, ar fi fost și niște camere infinite la casă. Adică, cum ar veni, camere care să nu se termine ca număr și nici ca mărime. Camerele astea ar trebui să fie acolo doar cînd aveai nevoie de ele. Că intrai sau nu în ele, camerele să fie acolo, pentru diferite nevoi. Dacă erau camere pentru coțăială, pentru somn sau pentru nevoile mici și mari, de ce să nu fie și camere pentru rîs, plîns, vomitat sau pentru orice ar avea omu' nevoie. Bunăoară, să fie o cameră pentru dezastre, în care intră omu', face un dezastru, iese de acolo și pleacă liniștit și ușurat, cu dezastrul făcut și rămas acolo. Sau o cameră pentru rîgîit. Intri în cameră, să zicem, dimineața și rîgîi tot rîgîitul unei zile. Asta ar trebui să fie cea mai extraordinară invenție din cîte s-au inventat: cășile cu camere infinite. Camera erorii, camera regretelor frumoase, camera regretelor rușinoase, camera succesului, camera eșecului. Faci ce e de făcut în camera respectivă, ieși și nu mai chinui pe aillalți cu rîgîitul, sughițul, succesul sau eșecul tău.

vineri, 11 martie 2016

Rustemul


De mînă ne luăm
din picioare să săltăm
Tu cu-n pas, eu cu-n pas
Și necazul l-am rămas

Și de stînga și de dreapta
într-o parte și în alta
Și în față și-ndărăt
cu spatele tot drept.

Stai acuș și stai colea
Du-te-n colo și nu pleca
Sus piciorul și în cruce
Urma să nu ți-o apuce

Nu am nici cel mai mic habar să joc Rustemul sau al joc mai complicat decît bîțîila de pe un picior pe altul, dar mor de dragul cîntecelor

marți, 8 martie 2016

Școala - un sistem mafiot

Nu mă interesează (nu acum) cum se face selecția cadrelor didactice, nici cum este gestionată cariera profesională a acestora, nici competențele profesionale ale acestora, nici calitatea educației. Nu mă interesează nici una dintre acestea. Mă interesează că școala a devenit un sistem mafiot, care, în relația cu elevii, funcționează întemeiată pe frică și teroare, prin șantaj care pune în discuție viitorul celor care încalcă "omerta".

Școala învață elevii că banii (și alte favoruri) cumpără note și impunitate. Dacă un părinte îndrăznește să facă o plîngere/ sesizare referitoare la procesul educațional, la disfuncționalitățile din unitatea de învățămînt, va face acest lucru cu riscul răzbunării școlii asupra copilului său. O să spuneți, cu ipocrizie, că nu este posibil ce scriu eu aici. Ba este, iar asta știu de la alte cadre didactice: vorbește cu conducerea școlii, nu face plîngere, că îi faci rău copilului tău.

Nimeni nu vorbește despre elevii care au un punct sau două mai mult la notare fiindcă fac meditații cu cadrele didactice pe care le au și la școală. Nimeni nu vorbește sau o face foarte rar, despre violența dintre elevi și a cadrelor didactice față de elevi. Sistemul mafiot aplică sancțiuni simbolice, atunci cînd un eveniment ajunge la presă, iar presa îi acordă spațiu de emisie la știrile de senzație. După aceea, totul revine la normalul unui sistem în care se tace de frică.

Astăzi, fiicei mele i s-a făcut rău fiindcă directoare școlii a intrat la sala de clasă și a țipat și amenințat, acuzînd toți elevii că sînt indisciplinați. Am fost la școală. 24 de elevi de 11 ani speriați. Profesoara de limba română speriată. Singurul sfat a fost să mă potolesc fiindcă, altfel, vor suferi și fiica din clasa a 5-a și băiatul din clasa a 8-a.

În clasa a 5-a, 3-4 elevi își lovesc colegii, le rup lucrurile, aruncă obiecte în timpul orelor, iar părinții lor, familii cu bani, cumpără indulgență din partea cadrelor didactice și conducerii școlii. Una dintre mamele de zurbagii spunea că băiatul ei nu suportă regulile și disciplina impuse în școală. Apoi a cumpărat impunitate pentru băiat, care a continuat să fie agresiv și cu colegii și în timpul orelor. Părinții unui elev care a căzut inconștient după ce a fost lovit cu o sticlă de unul dintre zurbagii nu a făcut plîngere fiindcă ar suferi copilul lor, iar plîngerea făcută aici l-ar urmări oriunde s-ar muta.

Cu astfel de șantaje și frici sunt educați oamenii că banii sînt singurii care contează și banii pot cumpăra orice, impunitate, note, respect. Școala, acest sistem mafiot, legitimează și justifică pe toți infractorii economici care își cumpără impunitatea.

PS nu mă bucur că acest articol a fost atît de accesat.
Mă abțin să răspund oricărui comentariu.
O să adaug trei lucruri:
1.Dacă Școala ar fi un sistem perfomant, atunci n-am avea dezastre sistemice la evaluările naționale.
2.Dacă violența în Școală ar fi o întîmplare rară, atunci nu s-ar cheltui bani (se cheltuie prost, dar asta este altceva) pentru preveniția violenței în mediul școlar.
3.Încă mă tem pentru parcursul școlar al copiilor mei pentru a face mai mult decît atît.

duminică, 6 martie 2016

Cu cămașa înflorată

Cu cămașa înflorată
Stă în poartă-mbujorată
Și așteaptă la-nserare
Să mă vadă de-a-călare.

Rezemată de ulucă
Mă zărește cum vin în fugă
Se înalță să mă prindă,
Pe obraji ca să m-atingă

O înalț și-o pun să șadă
Peste șaua de goană caldă
Suflarea-i vie mă învie
Și la dragosti mă îmbie.

Ochii verzi de primăvară
Mă descîntă și înfioară
Tare pieptu' îi tresaltă
Sufletu' de dor să-mi ardă

Să m-aprind și să mă stingă
Inima nu mă cuprindă
Cu oftaturi mă împresoară
Mîndra mea cea subțioară.

Frunzuliță dedițăl

Am zîs și iar am zîs,
Frunzuliță dedițăl
Te-am privit și tu m-ai prins
Cu priponu, ușurel.

M-ai prins și m-ai legat
Cu ochii și buzișoara
De nu mai scap din pat
Pînă vine primăvara.

Ș-am zăcut ș-am să mai zac
De doru' tău uscat,
Ca vreju' uitat pe-arac,
Și ca lemnu' bun, tăiat.

Spune tu, mîndruțo, spune,
Cînd mă blastămi și mă uiți,
Ce năcaz ai de la mine
De mă lași cu ochii fripți.

Să mă uit în colbu' drumului,
Toată ziua, ziulica
Să-ți ghicesc urma pasului,
Să nu-mi pese de nimica.

De mi-ai rîde, mîndro, iară
Aș fi viu și întremat,
Cum am fost alaltăseară
Cînd păru' ți-am sărutat.

joi, 3 martie 2016

Iftode și șpaglișmentul

Căutase de cîteva zeci de ori ce înseamnă istablișment sau eștablișment și nu aflase nimic. Că cuvintele astea existau, cugetul lui n-avea nici mai mică îndoială. De altfel, gingașul PÎC! pe interiorul zonei central-frontale și ultra-subtilul, TREZEȘTE-TE, BĂ!, susurat cu ecou dintr-o parte în alta a parietalului, nu lăsau putință de tăgadă că cugetul avea ceva important de împărtășit cu sinele, eul sau supraeul lui Iftode.

Într-un fel obscur, eventul opac ca sticla sablată, Iftode se temea că putea fi dus pe o cale oțioasă, care să tulbure stabilitatea relativă a cugetării și postura de momîie șezînd pe scan.  Negăsind explicații sau definiții pentru iștablișment sau eștablișment, încercase să priceapă, printr-o metodă deductiv-logică, la ce se referă oricare dintre cele două cuvinte. Pînă la urmă, 'ștablișmenturile astea se refereau la niște găști mai mari, de golani cu ștaif, care făceau legea, pe ici și colo. Cînd fusese copil și tînăr avusese și el cu niște 'ștablișmenturi din astea. Cele mai rele erau alea, ale copiilor cu mai multe curci în curte, care-și permiteau să facă și să desfacă tot felul de chestii pe islaz. Cel mai puțin îi plăcea cînd 'ștablișmenturile veneau și luau cartofii copți din gropile făcute de ailalți. De vreo două ori, se luase la bătaie cu niște băieți din 'ștablișmentu' de la deal și păpase o papară acasăăăă Boule! Tu știi cîte curci au ăia în curte? Și ce dacă ți-au mîncat cartoful?! Nu puteai să mai rabzi? Dacă vin părinții ălora la poartă, ce le spun?!

Mai tîrziu, cînd ajunsese la fabrică și abia se calificase ca sculer-matrițer avusese de-a face cu niște 'ștablișmenturi din astea. De cîte ori avea cîte-o idee de îmbunătățire a producției i se spunea Cine ești, tu? Sînt alții care se ocupă cu idei din astea. Uite așa, în loc să aibă în atelier un sistem automat de selectare a pilelor, le avea în lădițe fără fund. Ce era mai prost, era că 'ștablimenturile se răzbunau dacă avea idei de unul singur. Din cauza asta nu ajunsese maistru, fiindcă se apucase să facă instruirea unor ucenici fără să bage în seamă pe cei din 'ștablisment și îi luaseră și ucenicii și dreptul de a mai ajunge maistru. De scris, nu dădea nimeni scris că nu e bun de maistru, doar spuneau că e bun ca sculer-matrițer, muncitor calificat. Cu ceva timp pînă să plece în pensie, îi spusese un cunoscut că, dacă nu dă, o să primească ce nu vrea, fiindcă ăia se apără unii pe alții. Pînă cînd înțelesese ce trebuie să dea, fusese trecut pe lista de pensionari. Cînd se dusese pe la cadre, să afle ce și cum, îl trimiseseră la forțele de muncă Domnu' Iftode, dumneata ești un cadru de valoare. Du-te la forțele de muncă și vezi ce zic ei de ciocolata și de țuica asta. Se dusese și acolo dar ăia se supăraseră pe el Domnu' Zambilici, ne jigniți! Veniți dumneavoastră, pregătit cum se cuvine și vedem ce se poate face. Scosese din dulap cămașa a bună și costumul de coșciug și se dusese iar Domnu' Zambilici, știți, noi nu jucăm cu lucrurile astea, mai veniți, peste o lună și mai vedem. Se dusese, peste o lună, și îi spuseseră că nu putea avea pensie mai mare, că așa calculaseră, de la cadre, din fabrică, valoarea vechimii.

A povestit unui văr, șef de formație la un restaurant cum pățise el cu pensie și ăla rîsese, cu lacrimi, Mă, Iftode, pe ce lume ai fi trăit și tu! Tu n-ai învățat că, fără șpagă nu rezolvi nimic? Măcar să te fi făcut și tu, prieten, cu careva din iștablișment... altfel vorbeai cu ei! Rămăsese cu pensia mică și convins că toți vorbeau de șpaglișment, de găști care se înțelegeau pe șpagă. Mai era un cuvînt pe care nu-l înțelegea, dar cugetul, plictisit de atîtea explicații, îl lămuri dintr-una: șpagocrație, așa se spune. Îl lămuri și dispăru ca un duh .