duminică, 18 noiembrie 2018

Privind doar înainte

Dădă Mița stătea, destul de mult, agățată
Cu mîinile și cu barba
Pe gard.
Ținea capul între două scînduri,
De ziceai că are urechi
De pisică lemnoasă.
Nici nu putea să se întoarcă
Încoace
Sau
Încolo,
Cum stătea, între uluci.
Se uita pe uliță numai
Înainte.
Așa vedea ce se întîmplă
În sat.
Fără să știe de unde vin și încotro
Se duc
Întîmplările și
Oamenii.
Cîteodată cred că nu știi dacă
Am venit sau am plecat
Din viața ta.
Mi-ar plăcea să știu că m-ai văzut
venind
Sau, măcar, că vei privi
În urma mea.

vineri, 16 noiembrie 2018

Un răgaz de nebunie

Între început și sfîrșit se află
Drumul
Nu știm cum ne va duce
Acolo.
Uneori, drumul trece prin soare
Și rîde
Cu lacrimi, adunate sub barbă,
Ca un prost.
Uneori, pe drum, găsim, bucăți,
Bucuria.
Aruncată, aiurea, de risipitorul
Timp.
Cu bucățile alea, construim, cam șui,
Un palat,
Să ședem, îl el, copii care se joacă
Înainte de iarnă.

miercuri, 24 octombrie 2018

Ploi și gusturi

Plouă, printre miresmele de soc,
Pe lîngă adieri blînde de sînziene,
Un fel de lacrimi, calde, de noroc,
Și se-aude tăcerea-naltă de pricesne.

Liniștea dintre furtuni, albă binecuvîntare,
Învăluie trupul într-o pătură de gînd
Și-l adastă ca pe luna ce răsare
Să nască, iară, lumea, dintr-un cuvînt.

Dealurile mici respiră-ncet, înfiorate,
Peste vinele fierbinți, cu icnetul mut,
Așteaptă boarea care vine și străbate,
Hăul dintre ce va fi și ce încă n-a trecut.

Într-o lume atît de plină de nebuni,
Să simți viața e-o nebunie atît de mare...
Este doar o minciună între minciuni
Și un gust sec între-atîtea prea amare.

luni, 22 octombrie 2018

Șoapte tactile

Hoinăresc la marginea coșmarelor. Cumva, reușesc să nu cad în vreunul. Ochii se mișcă, într-un fel de panică. Simt că dor, obosiți de atîta mișcare, de adrenalina fricii, dar capcana cleioasă a somnului nu mă lasă să-i deschid. Știu că sînt închiși, însă aripa unui vis urît mă atinge, iar demonul orbirii mă face să gem. Un geamăt mut, care răsună cu ecouri infinite în interiorul conștiinței.
Aș putea să-ți spun, vreau să-ți spun, dar îți va păsa pentru prea puțin timp. Coșmarele mele vor colcăi în continuare, iar tu te vei obișnui cu ele și, curînd, sunetele vorbelor mele vor ajunge un zgomot de fond perfect ignorabil.
Tac, exorcizarea demonilor, a coșmarelor, rămîne pe altădată. Te țin în brațe și tac. Din cînd în cînd, te strîng, cum aș strînge o sabie fermecată, dar nu te pot folosi să răpun demonii, să sfîșii coșmarele. Tac și șoaptele îmi urlă, înfundate în gît, mă sufocă nespunerea lor. Șoaptele de dragoste, de mîngîiere s-ar prăbuși sub urletele coșmarelor și le las să trăiască, nespuse, un vîrtej infinit de neputință. Unele se strecoară către degetele care te mîngîie pe ochi, pe frunte, pe buze, peste scoica măruntă a urechii, peste sfîrcuri și peste pîntec. Sînt șoaptele vorbelor mele. Îți vorbesc ca un mut, permanent bucurîndu-mă de prezența trupului tău, descoperindu-l mereu, pavăză împotriva coșmarelor mele.
Într-o zi vei pleca, cu mintea și trupul adăpîndu-se la vorbe spuse și la gesturi - gesturi. Iar coșmarelor mele li se va adăuga încă o durere.

vineri, 27 aprilie 2018

Un maestru cofetar

Dulce și un pic acrișor,
Cu o aromă numai a sa,
Aspru-pufos și onctuos,
O savarină mare și bună.

Amărui ascuns în dulce,
Cu miros subțire de cafea,
O moliciune solidă, cumva
Cum ar fi o amandină.

Acru-pișcător, jucăuș,
Printr-o mare de dulceață
Neted ca buza, înăuntru,
Un tort diplomat s-ar desena.

Zilele n-ar mai avea
Nume, ore sau culori
Ar fi doar gusturi și texturi
De la un maestru cofetar.

marți, 24 aprilie 2018

Un tablou, o minunare

Aș desena un tablou, să mă pierd
În rama acelei lumi, pe drumul
Dintre anotimpuri, într-o primăvară
Care să ningă printre fluturi.

N-ar fi o lume măiastră, cum nici
Talentul meu nu e măiastru
Doar toamna ar fi cu scaldă
Și cireșe și curcubee peste zare.

Aș umple tabloul cu cîntări,
Cu sunetul stelelor și lunii,
Îngemănată peste strălucirea
Unui soare adînc și molcom.

N-am un penel atît de izbutit
Și rămîne să jupoi această
Realitate fără îndurare, să caut,
Sub pojghiță, o altă minunare.

luni, 16 aprilie 2018

Promisiuni și dorințe

Am ajuns la curcubeu, la puterea lui,
Așa cum am promis, cîndva, demult.
Mi-am înmuiat degetele în tăria cerului
Și urechea am plecat, tăcerea să-i ascult.

Din miresmele de haos, flori am decupat,
Spre dans domol, am trecut furtunile.
Iadul l-aș fi stins, de m-ai fi-ndemnat,
Dar nu pot să fur, din curcubeu, culorile.

Acelea, ca orice vis frumos din lumea asta,
Rămîn un loc plăcut în care să adaști.
Și-n toate viețile pe care le-am putea imagina
Culorile se-aștern s-ascundă, ca niște măști.

miercuri, 28 martie 2018

Experiență inițiatică

În urmă cu cîțiva ani veneam de la Bruxelles, cred... Nu mai știu. Oricum, era o cursă Tarom. Însoțitoarea de zbor care avea grijă de șirul de scaune pe care eram și eu era o tînără doamnă brunetă, nici prea, nici foarte. Un chip plăcut care, așa cum, se întîmplă la multe persoane brunete nu arată prea multe pînă nu e aproape să pice. Așa și atunci: tînăra doamnă avea niște cearcăne uriașe, abia mascate de un strat gros de rimel și mișcări pe care doar exercițiul îndelungat le mai face posibile. Am văzut că e strivită de oboseală și am întrebat-o: La al cîtălea sînteți? S-a uitat, foarte scurt, la mine: Al patrulea. Mai am un Iași. Și a trecut la rîndul din spatele meu. Nu știu cît habar aveți despre ce poate însemna să ai cinci zboruri la rînd, dar, pentru cei care mai călătoriți cu avionul, imaginați-vă să toot decolați și aterizați și să aveți de-a face cu cete întregi de călători cu tot felul de probleme, nevoi sau pitici pe creier timp de 5 ori la rînd.

Mai înainte cu niște ani de momentul ăsta, am stat la vorbe, o noapte întreagă de iarnă cu un naș de tren, într-un personal București-Timișoara. M-am mai conversat și cu mulți alți nași. Și cu șoferi singuratici de autobuz, pe curse mai lungi sau mai scurte (mai alea repetate pînă la refuz). De la o vreme am început să privesc călătoritul în România ca pe un fel de experiență inițiatică.

Călătoresc mult și cu prea puțină plăcere. Îmi plăcea să călătoresc cînd o făceam din plăcere sau din plictiseală. De cînd o fac de nevoie, adică de vreo 20 de ani, călătoritul e un fel de corvoadă. Ca să fie mai ușoară, am căutat soluții pemntru așa ceva, dacă mai plăcut nu poate fi. Astfel de soluții au devenit o necesitate absolută cînd, din lipsa somnului, a gîndurilor la sarcini ale muncii sau greutăți ale vieții, călătoriile deveneau o luptă cu fobii pe care nu le știam (fobia de zbor, fobia de tren, fobia de autocar, fobia de necunoscuți și așa mai departe).

La un moment dat, am început să mă amuz și să mă bucur de tot felul de chestiuțe care, pe majoritatea călătorilor, îi deranjează sau îi înfurie. Uite o listă, incompletă, cu situații amuzante, dacă nu vesele.
-mersul încet sau foarte încet al trenului. E plăcut. Am timp să privesc cum crește iarba și trec anotimpurile în lumea de afară.
-vorbitul tare al altor călători în vagoanele fără compartimente. Este cel puțin instructiv. Aflu foarte multe lucruri imposibile si paradoxale. De exemplu, toată lumea înjură PSD-ul, dar majoritatea îl votează
-distanța mică dintre scaunele din autocar/microbuz. Mă bucură să aflu că am, încă, încheieturi flexibile, iar zgomotul ca de surcele rupte pe care îl scot cînd mă depliez este, cel puțin, reconfortant
-întîrzierea unui mijloc de transport. Implacabila multiplicare a întîrzierii pentru călătoriile din bucăți este un prilej de filozofică deșteptare. Nimic nu poate fi mai instructiv decît să vezi alți călători cum se frămîntă, inutil, în fața implacabilului.
-toaletele jegoase din trenuri sau autogări (astea din urmă, devin rare). Echilibristica pe care o fac pentru un amărît de pișulică mă îndeamnă la cugetări automotivaționale. De multe ori, îmi demonstrez că am mușchii sfincterelor încă puternici.

Una peste alta, m-aș bucura să am aceeași atitudine stoică și față de multe alte întîmplări din viața mea. Sînt atît de multe lucruri pe care nu le pot controla sau influența, încît bine ar fi să mă amuz sau, măcar, să fiu mai liniștit, atunci cînd se întîmplă. Multe din aceste lucruri sînt ca întîrzierea trenului. Indiferent ce aș face, trenul întîrzie, legătura nu o mai prind și nu-mi rămîne decît să mă bucur de autogara sau gara împuțită în care petrec următoarele ore. Eventual să fiu extrem de bucuros dacă găsesc un scaun sau un loc în care să pot ațipi cu capul pe rucsac. Poate să fiu chiar mulțumit să mai găsesc ceva de mîncare în același rucsac sau cîțiva lei prin buzunare pentru ceva ieftin, care să-mi dea cîteva calorii în plus.

Recomand călătoritul în România ca pe o experiență inițiatică. Poate altora le va folosi mai mult decît mie.

joi, 15 martie 2018

Himeră oarbă

Cînd ajungi cu trupul plin de zile,
Iar acestea se vor scurge în neant,
Cît de multe, în răbojul vieții tale,
Bune ai avut, te apuci de numărat.

Munca zilelor și odihna dintre ele,
Se-întîmplă, uneori, într-o furtună.
O singură întrebare din toate cele
Cîte ar putea, o viață, ca să pună.

Piatră, frunză ori goangă dac-ai fi
Din acest eres n-ai fi ajuns să suferi.
Viața și timpul-ar fi trecut fără ca să știi
Fără bine, rău, făr-a lua, făr-a oferi.

Ș-atunci alergi, plîngi, chiar omori,
Cătînd să ai, să fii sub această vorbă.
Făr-a știi că-ntr-ale vieții rare comori
Fericirea-i o nebună, himeră orbă.

miercuri, 7 martie 2018

Improbabilă certitudine

Atunci cînd ne naștem, lumii arătăm
Haina pe care am primit-o și o numim
Viață. Un veșmînt pe care-l căpătăm
Și, prea rar, pentru asta, ne uimim.

Probabil, asta ni se întîmplă fiindcă
O cerem să fie, încă înainte de a fi.
E dar sau blestem, zar pe care-l aruncă,
Hazardul ori Dumnezeu? Nu putem ști.

Nu știm nici măcar ce să facem cu ea,
Doar este, o avem fără ghid de utilizare.
Cînd aflăm, ne-a dat tot ce putea să dea,
Iar neantul ne soarbe ultima suflare.

Nașterea e improbabilă spre infinit,
Certă absolut, dintre toate, moartea
Rămîne. Între ele, totul este împărțit:
Respirația, sexul, întreagă zbaterea.

miercuri, 28 februarie 2018

Imposibila bucurie

Liniștea poate să fie apă, o pală de vînt,
O culoare universală, poate albastru.
Să vie, să mă cuprindă, fără un cuvînt,
Ca haina de lumină peste un astru.

Îmbracat așa, prin viață să mă strecor,
Cu straiul de calm peste oase și vene.
Lumea din jur ar fi doar simplu decor
Pentr-un vals cu pas și ritmul alene.

Dac-aș purta-o înc-o suflare de timp,
Mi-ar intra în sînge și-ar fi și-n minte,
Desenînd o viață cu-n singur anotimp,
Poveste scrisă-n clar, din necuvinte.

O himer-această liniște. Fata Morgana
Într-un deșert de voci și murmure.
În gol, pe sine cu sine știe a se-ngîna,
Ș-atunci, nimic nu mai poate bucura.

duminică, 25 februarie 2018

Trecut și uitare

Cenușa amintirilor... aduceri aminte
Așternute în urma pîrjolurilor mocnite,
Strat care sufocă gînduri și cuvinte.
Cioturi mai răsar, de porniri țicnite.

De-ar fi fost surcele, sub cenușă,
Ar fi rămas jar și-ar fi fost cărbuni,
Dar nu-i decît o stare care-năbușă
Vise, dorințe și-aprige pasiuni.

Fumul cenușii, în forme acvatice,
Așterne, tăcut, mincinoasă părere
Peste ceasul de piatră, ore hieratice,
Din viitor, căzute, calpe litere.

În tăcere, cimitirul acesta va muri,
Cu toate neuitările prinse într-însul.
Viața trecută din alte vremuri
Carte, din care se uită și cuprinsul.


vineri, 16 februarie 2018

Cînd răsare noaptea

Soarele plutește peste albastru,
Un fel de intruziune sălbatică,
A vieții din galbenul astru,
Peste lumea netedă, acvatică.

Uneori, cam o dată într-un an,
Soarele tace, cu capul plecat,
Iar luna lucește, chemare în van.
Cerul e gol, de culoare secat.

În capcana stearpă și netedă
Stelele lucesc și tremură calm
Sub sticlire, iarba e veștedă,
Iarna tăcută, cîntă un psalm.

Cromatica, în lume, e mută,
Un fel de neant de nesunet,
Iar noaptea, din lacuri, căzută
Răsare-n sclipire și zîmbet.

luni, 12 februarie 2018

Neant și infinit

Sîmbătă poate fi și joi, ba chiar și marți.
Duminică nu. Rămîne pentru alte bucurii.
Luni și vineri, numai dacă-s de harți,
Altfel, ar fi oprite, aidoma miercurii.

De fapt, sîmbătă poate fi cînd vreau,
Chiar și noaptea, dacă ziua nu-i destul,
Cînd dorm, rîd, chiar și cînd beau.
Celelalte zile nu și-ar mai avea rostul.

În acest fel, lumea ar rămîne o singură zi.
Și timpul s-ar mulțumi cu un singur loc,
Un fel simplu pentru același fel de a greși
Ori pentru a trăi totul ca într-un joc.

Gîndul nu-mi este la actul demiurgic,
Nici la puteri mai înalte de banal.
Profan, ar fi mai mult un act liturgic,
Înțelegere a ce rămîne pînă la final.

Unica zi și unicul loc, neantul nedefinit,
Pentru toată trăirea și toată simțirea.
Atît ar trebui, pentru-ntregul infinit,
Pentru răspunsul la toată uimirea.





duminică, 11 februarie 2018

Singur, Dumnezeu

Dumnezeu, dac-ar avea o lume, doar pentru sine,
Rîndunicile ar fi albe. Și toate tămîioarele.
Fulgi adunați, să zboare și să miroasă bine,
Căci ninsul ninge numai cînd rîde soarele.

Canon de liniște aș îndura și netîrguită iubire,
Nimic mai mult n-aș vrea să mai cerșesc,
Să viu, de m-ar lăsa, întreaga dumnezeire
În marginea lumii, să stau și să privesc.

Am, prea mici, virtuțile, pentr-o lume atît de-naltă,
Cu atâta pace, adăpat, de viață, m-aș îmbăta.
Îngerii înalți nu mă lasă, nici să stau la poartă
Cîtă vreme lumea mea este, toată, sîmbăta.

Zgîrcit cumplit e Dumnezeu, cu lumea-ceast-a lui.
Cu toate-a făcut la fel, cînd omului le-a dat.
Ș-acum, fiindcă nu dă din taina infinitului
Dumnezeu o să trăiască singur, cu ce-a păstrat.



vineri, 9 februarie 2018

Visele nu sînt realitate

Dacă n-aș avea îndoieli, tăcerea ar fi plină
Cu răspunsuri, adevăruri și locuri stabile.
Așa, găsesc întrebări și un pic de uimire,
O strălucire înaltă, peste lumea de lumină.

Între văile-acestea e o culme-atît de-ngustă,
Respirație iute, între două șoapte mirate.
O sorb, apă vie, în visele pastel, colorate,
Desene efemere peste lumea cea vetustă.

Sclipirile se sfarmă și cad, peste privirea
Caldă și-mbietoare, promisiune interzisă.
Sigură, rămîne clipa, în amintire scrisă
Dintre toate, uitată, fi-va, singură, simțirea.

Îngrop zîmbet și dramul palid de bucurie,
Mă plec, sub reguli, a dori și nu se poate,
Trăiesc fărîme vagi din trăirile toate
Din ce n-a fost, nimic n-ar putea să fie

marți, 6 februarie 2018

Cîinile dinaintea păcii

Cîinele acela, negrul însuși, s-a coborît,
S-amușine, amarnic, lumea aceasta.
Din ce lumin-a venit, cu botul urît,
Să-ntunece, cu umbra-i, fereastra?

Urlă, pereții, cu mugetul fiarei avane,
Ecoul se zbate, moartea ultimei idei,
Rătăcită în camere fără tavane,
Sufletul rămîne în trupul fără odăi.

Negura e seacă, nici cît ceața n-are viață.
Umbra cîinelui curge ca o smoală,
Tăcută, în liniște mută, cu dinții se agață
De privirea caldă, care se-nfioară.

O altă liniște-ar trebui să se nască,
O pace fără condiții, cu iz de bucurie,
Să se-aștearnă și să vrăjească,
Azur să facă din groaza care sperie.

joi, 1 februarie 2018

Între viscol și libertate

E-o revoluție în mine, în suflet și minte
Se luptă iarna, viscolul și teroarea
Cu viața, cu viul, cu gîndul necuminte.
Se luptă privirea seacă și mirarea.

Pe cealaltă parte a nopții, rătăcit,
Ace de gheață îmi urlă în vene,
Întunericul, peste ochi, taie ascuțit.
Zile mai sînt, nu mai este vreme.

Trandafirul, acela, cu obrazul fin,
M-a mîngîiat, cu petala în cădere,
Și sînge a păstrat, în vîrf de spin.
Dintr-un suspin rămîne o amintire

O fiară urlă, geme, mușcă și se zbate,
În cușcă de dorințe se zdrobește,
Lovită cu mîngîieri și cu șoapte.
Universul rămîne o mare de liniște.


marți, 30 ianuarie 2018

Verde și viu

Pentru ieri, griji, nu-mi fac
Cum a fost și s-a așezat,
Cu azi încerc să mă împac,
Iar mîine e un vis îndepărtat.

Din ieri, liniștea am luat,
O țin, cu ea să mă îmbrac.
Mîine o să spună că e de furat
Îl ignor și, astăzi, tac.

Cotropit sub, rece, liniștea,
Mă întind, pentru un veac,
Să dorm ș-apoi, abia,
Sub soare să mă mai nasc.

Prin evuri, de uitare, alungat,
Alerg, sub cerul larg.
Totul e spus, este strigat
Cu șoapta de zîmbet drag.

Sub iarnă totul e cald
Și verde și viu ș-adevărat
Ca visul născut din alb,
Un mîine care s-a întrupat.

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Lacrimă de soare

Din cînd în cînd, în mine e prea tîrziu,
Prea apus și prea nu se mai poate.
Din cînd în cînd, totul e un pustiu
Și timpul doar la vale mai bate.

Iarna aceasta, doar viscolul se-aude,
În minte, în suflet, în venele reci.
Iarna aceasta, urechile-mi sînt surde
Doar ochiul mai caută poteci.

Pe culmea bătută în vremuri trecute
O lacrimă rară de soare se-abate.
Liniștea s-așterne, clipe să sărute
Să-nchidă vorbe pe buzele mute.

Peste ochi și trup, pacea împresură,
Cu ticneală caldă, din alte vremi
Lumină face din adînca negură,
Întreg să-ntrupe din fărîmi.

vineri, 26 ianuarie 2018

Apus printre tăceri

Cu drept n-a fost, așa că am furat,
Acestei lumi, câteva ceasuri și le-am
Întins, cît pentru altă lume, un veac.
Un fulg și un strop, agățate pe ram.

Aș fi privit focul, cum pîrîie în gura
Sobei, cu văpaia atîtor veri și-atîtor
Sori, dar altcum am simțit arsura.
Din acest tărîm, fumul către nor.

Rămas afară, m-am învelit, cumva,
Cu liniștea, rămasă mică, peste umeri
Ș-am privit cum se stinge, din zi, lumina.
Bucuria apusului printre tăceri.

miercuri, 24 ianuarie 2018

Liniștea care dispare

Se apleacă să mă sărute, cu buze abia deschise,
Ochii îi sînt închiși, răsuflarea fierbinte,
Dacă m-ar privi, aș vedea stelele aprinse
Și tăcerea-ascunsă în noaptea cuminte.

M-ar atinge cu toată dorința ce poate cuprinde
O iarnă, în fulgii rătăciți pe-acest tărîm,
Dar mîngîierea oprită e ținută să ia aminte
La pieirea ce-așteaptă la capăt de drum.

Inefabilă făptură, dintr-o lume abia închipuită
Să te-ating, să te simt, nu mi-e-ngăduit,
Cum florii să trăiască sub gheață-ncremenită.
Liniște, rămîi departe, doritul fruct oprit.

Bucura-m-aș de ea, ca un păgîn de o fecioară,
Cu gura, cu mintea, cu suflarea plină.
Dar se stinge și-n uitare o să dispară
Acoperită de tumult și de lumină.

Vînt sîlhui

Tăios și iute, printre ramuri se strecoară,
Cu trup subțire, suflare de nebun,
Rupe și aruncă ce-a mai rămas din vară,
Frunze-ndeasă-n colțuri și le duce de pe drum.

Peste munți sîlhui se ridică și se-aruncă,
Năprasnic, cu întunecimi adînci,
Din tot ce-i viu, vlagă și trăire-alungă.
Vestitor pe sub cer, peste brazi și peste stînci.

În urma lui, cu gheara ascuțită, lungă
Printre creste, peste văi, zgrepțănînd
Cu gheare reci, se agață și se-aruncă
Iarna, cu mirare-nceată fulguind.

marți, 23 ianuarie 2018

Tango de ucigaș

Atît de puternică, stăpînă fără îndurare,
Se așterne, măreața, noapte și zi.
Domnia-i, fără sfîrșit, se vede și pare,
Oamenii mari se-ntoarnă copii.

Un dans, tango de ucigaș, din înalturi
Se pogoară și învăluie pătimaș
Sub caldă răcoare, împletite alături,
Suflare și zvîcnet, sentimentul abraș.

Toate acestea, întinse, eternitate de par,
Se duc, în calmă și lină picurare
Cum stelele sub razele calde dispar,
Liniștea albă se trece-n uitare.

luni, 22 ianuarie 2018

Fierbinte, iarna

Ninge torid, cu sălbaticia unui veac de însetare.
Dacă n-aș ști că neaua-i rece, m-aș arde
Fluture nebun, călărind lumina pe înserare.
Așa, mă-ntorn și ma depun, fulgul care cade.

Prin iarnă mă strecor, alerg peste nămeți,
Acum, abia, curge lumea în matca ei,
Universul, tot, e larg, n-au mai ramas pereți
Măreție este, în tăcerea fulgilor grei.

Hujmite-au fost, zile, nopți, clipe infinite,
Cu-ntuneric, gri, alb-negru, nesfîrșite ploi.
Rîd, cu hohot mare, sub poalele albite
Viu mă aflu cînd, fierbinte, iarna e în toi.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Căile viitorului

Iarna, aceea, care ar fi trebuit să vină, m-a prins nepregătit. Uitat, cumva, prin toamnă. Am crezut că toamna, ca un martie prelung, se va întinde mai mult și pot să îmi adun gîndurile, să le aranjez, să le pun în linie, să aibă un înțeles. Dar n-a fost nici martie și nici toamnă. Era chiar iarnă, deghizată în alte straie, mai umede și mai vîntoase. M-a mințit, iarna, și atunci, învîrtejit în minciuna ei, m-am rătăcit. De obicei, știu căile, știu gesturile și știu cuvintele. Știu tot ceea ce trebuie spus și știu tot ceea ce trebuie făcut. De data asta, n-am știut nimic. Abia dacă am știut să te privesc, desprinsă din primăvară, iar privirea mea n-a făcut decît să o ia înaintea iernii care, încă, nu venea și a înghețat primăvara din tine. A rămas ceva care n-ar fi trebuit să fie: o lacrimă uscată a unei toamne prea mult prelungite.

Iarna, eu sînt tînăr, toată adolescența îmi saltă printre nămeți și arde năprasnic. De data asta n-a fost decît vîrsta toamnei, cu grijile și neliniștile ei. Știu că iarna care sînt, fierbinte și arzătoare, este acolo. Nimic nu mă poate împiedica să o știu acolo și nimic nu mă poate împiedica să o ridic. S-ar putea ca iarna care sînt să moară, îngropată în toamnă. Sau, dacă primăvara ta va permite, vei cunoaște căldura iernii mele. Deși, pînă la urmă, nu putem ști. Căile viitorului îmi sînt închise.