miercuri, 28 februarie 2018

Imposibila bucurie

Liniștea poate să fie apă, o pală de vînt,
O culoare universală, poate albastru.
Să vie, să mă cuprindă, fără un cuvînt,
Ca haina de lumină peste un astru.

Îmbracat așa, prin viață să mă strecor,
Cu straiul de calm peste oase și vene.
Lumea din jur ar fi doar simplu decor
Pentr-un vals cu pas și ritmul alene.

Dac-aș purta-o înc-o suflare de timp,
Mi-ar intra în sînge și-ar fi și-n minte,
Desenînd o viață cu-n singur anotimp,
Poveste scrisă-n clar, din necuvinte.

O himer-această liniște. Fata Morgana
Într-un deșert de voci și murmure.
În gol, pe sine cu sine știe a se-ngîna,
Ș-atunci, nimic nu mai poate bucura.

duminică, 25 februarie 2018

Trecut și uitare

Cenușa amintirilor... aduceri aminte
Așternute în urma pîrjolurilor mocnite,
Strat care sufocă gînduri și cuvinte.
Cioturi mai răsar, de porniri țicnite.

De-ar fi fost surcele, sub cenușă,
Ar fi rămas jar și-ar fi fost cărbuni,
Dar nu-i decît o stare care-năbușă
Vise, dorințe și-aprige pasiuni.

Fumul cenușii, în forme acvatice,
Așterne, tăcut, mincinoasă părere
Peste ceasul de piatră, ore hieratice,
Din viitor, căzute, calpe litere.

În tăcere, cimitirul acesta va muri,
Cu toate neuitările prinse într-însul.
Viața trecută din alte vremuri
Carte, din care se uită și cuprinsul.


vineri, 16 februarie 2018

Cînd răsare noaptea

Soarele plutește peste albastru,
Un fel de intruziune sălbatică,
A vieții din galbenul astru,
Peste lumea netedă, acvatică.

Uneori, cam o dată într-un an,
Soarele tace, cu capul plecat,
Iar luna lucește, chemare în van.
Cerul e gol, de culoare secat.

În capcana stearpă și netedă
Stelele lucesc și tremură calm
Sub sticlire, iarba e veștedă,
Iarna tăcută, cîntă un psalm.

Cromatica, în lume, e mută,
Un fel de neant de nesunet,
Iar noaptea, din lacuri, căzută
Răsare-n sclipire și zîmbet.

luni, 12 februarie 2018

Neant și infinit

Sîmbătă poate fi și joi, ba chiar și marți.
Duminică nu. Rămîne pentru alte bucurii.
Luni și vineri, numai dacă-s de harți,
Altfel, ar fi oprite, aidoma miercurii.

De fapt, sîmbătă poate fi cînd vreau,
Chiar și noaptea, dacă ziua nu-i destul,
Cînd dorm, rîd, chiar și cînd beau.
Celelalte zile nu și-ar mai avea rostul.

În acest fel, lumea ar rămîne o singură zi.
Și timpul s-ar mulțumi cu un singur loc,
Un fel simplu pentru același fel de a greși
Ori pentru a trăi totul ca într-un joc.

Gîndul nu-mi este la actul demiurgic,
Nici la puteri mai înalte de banal.
Profan, ar fi mai mult un act liturgic,
Înțelegere a ce rămîne pînă la final.

Unica zi și unicul loc, neantul nedefinit,
Pentru toată trăirea și toată simțirea.
Atît ar trebui, pentru-ntregul infinit,
Pentru răspunsul la toată uimirea.





duminică, 11 februarie 2018

Singur, Dumnezeu

Dumnezeu, dac-ar avea o lume, doar pentru sine,
Rîndunicile ar fi albe. Și toate tămîioarele.
Fulgi adunați, să zboare și să miroasă bine,
Căci ninsul ninge numai cînd rîde soarele.

Canon de liniște aș îndura și netîrguită iubire,
Nimic mai mult n-aș vrea să mai cerșesc,
Să viu, de m-ar lăsa, întreaga dumnezeire
În marginea lumii, să stau și să privesc.

Am, prea mici, virtuțile, pentr-o lume atît de-naltă,
Cu atâta pace, adăpat, de viață, m-aș îmbăta.
Îngerii înalți nu mă lasă, nici să stau la poartă
Cîtă vreme lumea mea este, toată, sîmbăta.

Zgîrcit cumplit e Dumnezeu, cu lumea-ceast-a lui.
Cu toate-a făcut la fel, cînd omului le-a dat.
Ș-acum, fiindcă nu dă din taina infinitului
Dumnezeu o să trăiască singur, cu ce-a păstrat.



vineri, 9 februarie 2018

Visele nu sînt realitate

Dacă n-aș avea îndoieli, tăcerea ar fi plină
Cu răspunsuri, adevăruri și locuri stabile.
Așa, găsesc întrebări și un pic de uimire,
O strălucire înaltă, peste lumea de lumină.

Între văile-acestea e o culme-atît de-ngustă,
Respirație iute, între două șoapte mirate.
O sorb, apă vie, în visele pastel, colorate,
Desene efemere peste lumea cea vetustă.

Sclipirile se sfarmă și cad, peste privirea
Caldă și-mbietoare, promisiune interzisă.
Sigură, rămîne clipa, în amintire scrisă
Dintre toate, uitată, fi-va, singură, simțirea.

Îngrop zîmbet și dramul palid de bucurie,
Mă plec, sub reguli, a dori și nu se poate,
Trăiesc fărîme vagi din trăirile toate
Din ce n-a fost, nimic n-ar putea să fie

marți, 6 februarie 2018

Cîinile dinaintea păcii

Cîinele acela, negrul însuși, s-a coborît,
S-amușine, amarnic, lumea aceasta.
Din ce lumin-a venit, cu botul urît,
Să-ntunece, cu umbra-i, fereastra?

Urlă, pereții, cu mugetul fiarei avane,
Ecoul se zbate, moartea ultimei idei,
Rătăcită în camere fără tavane,
Sufletul rămîne în trupul fără odăi.

Negura e seacă, nici cît ceața n-are viață.
Umbra cîinelui curge ca o smoală,
Tăcută, în liniște mută, cu dinții se agață
De privirea caldă, care se-nfioară.

O altă liniște-ar trebui să se nască,
O pace fără condiții, cu iz de bucurie,
Să se-aștearnă și să vrăjească,
Azur să facă din groaza care sperie.

joi, 1 februarie 2018

Între viscol și libertate

E-o revoluție în mine, în suflet și minte
Se luptă iarna, viscolul și teroarea
Cu viața, cu viul, cu gîndul necuminte.
Se luptă privirea seacă și mirarea.

Pe cealaltă parte a nopții, rătăcit,
Ace de gheață îmi urlă în vene,
Întunericul, peste ochi, taie ascuțit.
Zile mai sînt, nu mai este vreme.

Trandafirul, acela, cu obrazul fin,
M-a mîngîiat, cu petala în cădere,
Și sînge a păstrat, în vîrf de spin.
Dintr-un suspin rămîne o amintire

O fiară urlă, geme, mușcă și se zbate,
În cușcă de dorințe se zdrobește,
Lovită cu mîngîieri și cu șoapte.
Universul rămîne o mare de liniște.