miercuri, 30 august 2017

Scuipă! Poate ține

Vara asta, printre alte experiențe, am avut și una mai specială. Împreună cu un grup de tineri am lucrat la repararea unor case vechi, făcute din lemn și pămînt: bîrne, prinse unele de altele fără cuie, și acoperite cu pămînt. În principiu, ceea ce aveam de făcut era simplu: dăm jos de pe pereți ce nu e bun (mortar făcut cu ciment) și punem la loc pămînt cum fusese acu' vreo 100 de ani și ceva.

Ne apucăm de treabă. De dat jos a fost simplu (sau aproape simplu, fiindcă la tavane s-a lăsat cu sudoare). Cînd a fost să punem la loc, a început valsul. În primul rînd, materialul de bază: pămîntul. Ce fel de pămînt? Cît de lutos, cît de nisipos, cît de mult? Ajungem la un capăt și lucrăm cu pămînt lutos, folosit, cîndva pentru cărămidă și plăci de teracotă (un cîndva aproape istoric, că nimeni nu mai știa cine făcea teracote în sat). Punem pămîntul așa? Nu. Îl amestecăm cu cînepă. N-avem cînepă bună pentru asta, că ne trebuie puzderii, nu caier folosit de instalatori. Cînepa nu se mai cultivă de ..... foarte mulți ani pe acolo, de mai mult de o jumătate de secol (adică două generații). Punem lînă. De care lînă? Păi, din aia tunsă, nespălată, nescărmănată și nedărăcită. Avem? Din asta avem, că-i dau ciobanii foc sau o aruncă pe ogașe. Cîtă punem? Puneți și vă spun eu cînd să nu mai puneți. Ce mai punem? Pleavă.  N-avem, că la noi, pe munte, nu prea crește grîul. Nici secara. Nici ovăzul. Nici orzul. Punem fîn, că din ăsta avem. Da' tocătură rămasă după clăi aveți? N-avem. Dacă știam, adunam astă-primăvară, cînd am terminat clăile. Bine. Tocăm fîn. Cît tocăm, cît de mărunt? Tocați pînă vă spun eu să nu mai tocați. Nu mai mare de un deget. Mai punem ceva? Ne mai trebuie niște nisip, ca să lege. Și niște var pentru tavane, Păi, var nu ne trebuie doar pentru văruit? Nu, ne trebuie și să facm amestecul pentru tavane. Și nisipul? Ne trebuie ca să nu crape pămîntul. Cît nisip? Adu', să fie! De care? De la baltă, de pe undeva... niște nisip să n-aibă pietre mari în el. Și var? Cît, de care? Var pastă, din ăla din piatră arsă, nu praf de la sac, ar trebui vreo... cum îl aveți? La pungă de 5 kile. Cît aveți? Vreo...10 pungi. Mai primiți? Dac-o avea băiatul ăla, pe la Gorj.... Bine, luăm ce aveți. Ce mai punem? Am auzit că se puneam balegă. Mi-a spus bunica. Ți-a spus și de care? Păi.... Bine! Cîte balegi ai văzut de cînd sîntem în sat? Numai ieri vreo 5. Și azi?! Păiii....

La două treimi de fațadă de casă (nu prea mare, dar nici mică) au intrat vreo 5-6 căruțe de pămînt (la a doua casă, am schimbat transportatorul și ne-a adus două care (tot căruță era, pe pneuri, dar mare, trasă de doi cai)) și vreo două-trei căruțe de nisip. Ne-ar fi trebuit mai mult, dar nu mai era (nici nu prea era bun, că era sortat și spălat. Nici pentru mortar cu ciment nu cred că era prea bun. Timp n-am avut să cotelesc pe baltă să găsesc nisip mai bun). Lînă... nu mai știu, niște saci buni, vreo 3. Fîn? Ăsta nu l-am măsurat, dar am băgat cît ar fi mîncat un cal într-o săptămînă de iarnă.

Ne-am apucat de aruncat pămînt pe perete. Udă-l, că nu ține altfel! Cît? Să fie ud bine. Nu așa, că alunecă tot! Dă tare! Mai tare! Sare! Dă tare! Aruncă-l adunat, nu așa împrăștiat, că de aia sare! E prea moale! Mai pune pămînt, mai pune nisip, mai pune lînă, mai pune paie... Jucați-l bine în picioare! Hai, să se amestece! Nu stă pe tavan.... Scuipă! Poate ține!

Dacă ar fi să mă apuc, din nou, de treaba asta, aș pregăti din timp cele trebuincioase. În primul rînd, balega. Nu știu cum, dar ar trebui adunat cam un an prin sat balegile de cal. Merg și alea de vacă, dar proaspătă se adună greu, iar pînă se usucă o mănîncă goangele (niște scarabei, dar nu ca ăia din filmele cu mumii). După aia aș aduna ce rămîne după ce termină oamenii clăile. Pînă să mă apuc de treabă, aș aduce nisip de rîu, să nu fie prea curat, să mai aibă humă prin el. Pietricelele le-aș cerne.  Pămîntul l-aș ține la muiat măcar vreo două zile, ca să să sfărîme bolovanii mai tari. Cît aș aduna balega, aș tocmi un vărar din Podiș să-mi ardă o varniță de var și să-l las la stins peste iarnă. Poate să și degere un pic.

Cred că aș putea face toate astea, mai puțin partea cu balega. Nu mai sînt cai. Nu mai sînt nici vaci. Ar trebui să vorbesc pe la cîmp, pe unde au cirezi, să adune ăia balega uscată. Sau cu niște oameni care țin cai, dar și acolo, să mi-o adune curată, fără prea multă mizerie. Chiar și cu varul m-aș descurca. La o adică, aș ieși și mai ieftin dacă m-aș duce să ajut la ars varul (să spargi lemne, să le bagi în cuptor... nu-i ușor).

Mă gîndesc că dacă aș putea să fac toate astea vreo 4-5 ani la rînd, poate ar da drumu' la mai multe varnițe prin Podiș, că ar fi cerere. Poate nici n-ar mai tăia pădurea la ras, că ar folosi lemnul bun pentru case și pe ăla mai rău pentru ars var, pentru încălzit. Cred că ar fi bine și pentru ăia cu vite mari... ar mai cîștiga un ban din vîndut balega. Cine știe, poate s-ar apuca oamenii să pună iar cînepă.... Mai știi?

PS Am avut noroc că n-a trebuit să facem vreo reparație la lemne. Acolo trebuie știință, nu glumă! Nu merge nici la ghiceală, nici la știute din auzite.

marți, 29 august 2017

Legături primejdioase

Am mai scris și cu alte prilejuri despre corelațiile și interdependențele dintre diferitele părți ale societății și ale vieții sociale. Existența unor astfel de corelații este un loc comun pentru mulți oameni, inclusiv pentru marii planificatori strategici naționali și internaționali (nu intră în grupul acestor cunoscători imbecilii care ne conduc, puși acolo de o majoritate impotentă și o minoritate stupidă).

Nu mă gîndesc la teorii cum este "efectul fluturului" (întreabă Wikipedia, dacă nu știi ce e aia), ci la chestiuni mult mai simple și mult mai banale. O să înșir cîteva dintre ele, fără a urmări o ordine anume.

Gem arhivele scrise sau audio-video de cîntece și jocuri cunoscute în România până acu' vreo 20 până la 70 de ani. Nu mai sînt cunoscute. Gata! S-au uitat! Puneți tineri de până în 25 de ani să vă cînte ceva și o să aflați că nu știu s-o facă fără ajutorul telefonului mobil (sau al altei surse de informare on-line). Sau puneți-le muzică și îndemnați-i să joace/danseze (probabibilitatea să fie, toți, autiști e mică, dar așa se vor mișca)...... Cîteva legături primejdioase care au dus la asta: implicarea uniformizator-ideologizantă a culturii în vremea Cîntării României; inovarea continuă (dublată de trecerea într-un fel de ridicol) a tot ceea ce înseamnă vechi/ tradițional/ etc; sprijinirea acordată cabliștilor în anii '90; impotența unor autorități cum este CNA; prostituția intelectuală și financiară a lucrătorilor din educație.

Românii sînt o populație educată și bine pregătită. Asta-i, deja, un mit urban. De fapt, populația României devine cam le fel de lipsită de educație cum era pe la 1900 (pînă la venirea comuniștilor. Nu-s nostalgic, dar ar fi bine să nu ignorăm alfabetizarea realizată, chiar forțat, pînă spre 1980).... Și mai prost pregătită decît în orice altă epocă istorică. Nu sînt cunoscute nici îndeletniciri manuale (muncitorii care au format mitul fie au murit, fie s-au cărat pe alte plaiuri) și nici îndeletniciri intelectuale (folosirea creierului pentru altceva decît funcțiile vegetative este chiar rară). Cîteva legături primejdioase: privatizarea "pe un leu"; o politică de stat împotriva profesioniștilor din orice domeniu (de la declarațiile unui fost președinte hăhăitor, pînă la experimentele infinite din educație); legislația imbecilă care obligă la autorizare și certificare pentru cam orice (îi depășim la scor de bambilici pe toți europenii).

România este o țară curată și frumoasă. Draci! Plimbă-te mai mult decît Valea Prahovei și Litoral și o să te uimească cantitatea uriașă de gunoaie din aproape orice loc. Ori că ești, la mama dracilor, în vîrf de munte sau bănănăi pe dealuri și cîmpii, îți promit că nu poți merge 2 ore (pe jos. Da, picioarele sînt pentru mers, nu pentru pedale sau banda de alergare) fără să întîlnești un hoit de plastic sau un stîrv ruginit. Nu mai zic de cadavrele fostele glorii are industriei comuniste. Cîteva legături primejdioase: futem banii pe seminarii despre orice și dăm peste labele celor care vor să facă (acțiuni cu finalizare în mediul fizic); tăiem păduri; secăm rîuri; copiem fragmente de modele din alte țări.

Mă plictisii și mă enervai.

joi, 24 august 2017

Vizită în Karaburun

După o lungă perioadă în care plimbările mele s-au săvârșit în colivia națională, s-a întîmplat să ajung prin Turcia, la Karaburun. Localitatea se află la vreo 100 km de Izmir, spre vest, pe malul Mării Egee. Cum municipalitățile turcești sînt chestii care se întind pe spații largi și cuprind mai multe localități, și Karaburun e la fel. Reședința municipalității (cu vreo 9500 de locuitori) e la vreo 30 de minute de mers pe jos de mare, dar cîteva localități (cartiere? cătune) se întind chiar pe mal.

Dacă ar fi să privesc doar din experiența puținelor mele vizite pe malurile marine ale Turciei, aș zice că Turcia n-are plaje cum avem noi, la Marea Neagră (de fapt, cred că și la noi ar fi tot mal muntos, în lipsa Dunării și a Deltei),  ci locuri strâmte, prin golfuri, unde înălțimea muntelui e de 0 metri. Locul unde am zăcut (că hodină n-a fost) e un astfel de golf, cu malul jos. O plajă cu pietricele și fără nisip, cu apă mică și bleagă până la vreo 100 m în larg (după aia, adâncimea crește brusc către 40-50 metri și mai mult). Un loc pitoresc, neamenajat, o fîșie de plajă între zidul pensiunii și mare. Apa caldă și foarte limpede e numai bună pentru snorkeling, așa că am pierdut și eu niște ore pîndind pești și ale lighioane marine. Stelele de mare, de un portocaliu intens, se rigidizează dacă le desprinzi din locul în care stau. Aricii de mare se lipsesc foarte puternic de pietre, iar unii pești vin să se strecoare pe lîngă degete (după aia am aflat că cei puternic și strident colorați au prostul obicei să poarte niște țepi cu care nu vrei să intri în contact). Am văzut și castraveți de mare: sînt maro, cu un fel de bube netede pe ei, iar dacă îi înțepi și îi străpungi își varsă mațele pe loc (n-am încercat, dar zice că-s foarte gustoși, dacă știi cum să-i prepari)

Cartierul ăsta (ca și alte cartiere ale localității, așezate pe maluri) e un fel de enclavă flower-power, în care intelectuali retrași din activitate au cumpărat sau au construit case de vacanță. Foarte, foarte rar vezi cîte o femeie îmbrăcată de sus până jos și acoperită de hijab (un batic mare cît o față de masă). Altfel, atmosfera este una europeană, cu oameni care se plimbă îmbrăcați lejer (femei și bărbați, deopotrivă, purtînd pantaloni scurți, tricouri, la bustul gol ori doar sutien, după caz). Mi s-a spus că, pînă în urmă cu vreun an, pe aici, locatarii organizau tot felul de activități sau tabere dedicate cunoașterii (astronomie, fizică, filosofie, matematică, istorie etc), la care participau și copii și adulți. Regimul Erdogan le-a interzis rînd pe rînd, pe motiv că nu au autorizație pentru activități educaționale. (De altfel, se pare că într-o anumită parte a societății turce este o așteptare febrilă a morții președintelui țării.)

După primele 10 minute în zonă am avut sentimentul unui loc bătrîn, în care oamenii trăiesc de foarte mult timp și modificat de oameni. Am căutat dovezi ale acestei bătrîneți, dar occidentalizarea abruptă și-a făcut datoria: clădirile vechi sînt dărîmate și înlocuite de construcții fără personalitate, fără formă.... doar individualități care nu se întîlnesc unele cu altele. Am putut să mă plimb, puțin, din păcate, prin vreo 2-3 cătune și n-am putut vedea urme ale vechimii pe care o simțeam. Totuși, după un prînz, am evadat și am dat o raită prin centrul orășelului. Am descoperit mărturia pe care o așteptam: o geamie construită în 1316 și aflată, încă, în cult. Altfel, amestecul între decrepitudinea unor construcții lăsate să se descompună sub soare și noutatea depersonalizantă a altor construcții nu m-a prea îndemnat să pozez.

Ca în multe alte locuri din Turcia, sărăcia și opulența sînt despărțite de un gard sau de un zid. Aici vezi 7 sau mai multe suflete înghesuite sub un acoperiș de 20-30 de metri pătrați, imediat lîngă - o familie cu 2 oameni și un cățel, într-o construcție de cîteva sute de metri pătrați, cu o grădină de alte sute de metri unde crește gazon. Pentru un european (chiar și pentru unul din România), o astfel de priveliște nu este ceva foarte obișnuit. Peste tot, în casă sau în curte, curățenia este (aproape) maniacală. Curățenia, nu ordinea. În afara curții, nu mai este treaba turcului, iar municipalitățile se pare că au altă treabă decît să adune gunoiul.

Legumele și fructele din piață sînt intens chimizate, cu un pregnant gust de cauciuc și, oarecum, inodore. Pe margini, retrași și pregătiți să adune marfa și să fugă, poți întîlni femei și bărbați care vînd produse diferite: mai colorate, cu miros și gust. Nu am înțeles foarte bine de ce nu au loc în piață și nici de ce mușteriii le erau rari (ceva cu autorizații de producător și sancțiuni aplicate atît vînzătorului, cît și cumpărătorului). Totuși, pregătite, vegetalele devin preparate foarte bune, sub asaltul mirodeniilor de toate felurile și al ardeiului iute. Față de vecinii de peste baltă (grecii, adică), turcii au un meniu surprinzător de sărac în pește. De pescuit se pescuiește, dar nu știu nici de ce și nici pentru cine, fiindcă la restaurante are un loc marginal în meniu, iar la restaurantele lor (adică nu cele pentru turiști) nu îl găsești deloc în ofertă. În același timp, atunci cînd e pus în ofertă, vei mînca, mai degrabă, pește marin de crescătorie și nu pește sălbatic. Dacă vrei să mănînci mai natural, e mai bine să ceri o porție de inele de calamar (chiar dacă nu e proaspăt, nu e crescut artificial). Eu am încercat și peștele de crescătorie și pe cel sălbatic și, foarte serios, e o mare diferență de gust și consitență a cărnii (în paranteza asta: dorada pe care o cumpărați de la super-market e crescută în cuști, în vreo fermă marină).

Apropos de restaurante.... Ca în multe alte locuri (și țări) pe unde am umblat, aspectul și lustrul nu garantează o mîncare bună. Am mîncat și în restaurante "spălate" și în locante obișnuite, frecventate de localnici. Deloc surprinzător, locantele, curate, dar nu lustruite, ofereau o mîncare mai bună și mai ieftină decît restaurantele cu aspect "stil" căutat și găsit de vreun designer. Aceleași experiențe le-am avut și în Spania și în Grecia și în Finlanda și în România. Regula e simplă: chiar dacă arată primitor și "fancy", dacă are mușterii mulți (și localnici), înseamnă că mîncarea e bună și ieftină. Regula asta se aplică chiar și pe litoralul românesc: mai bine mănînci la un împinge-tava, unde mănîncă și muncitori sau localnici, decît la un restaurant gol, cu toate autorizațiile pe perete. Aaa și mai e o chestie: cu cît un meniu e mai bogat, cu atît șansele ca mîncarea să fie proastă sînt mai mari. Locanta din centrul Karaburunului, unde am mîncat cel mai des, avea două feluri de ciorbă (de linte și de cap de capră) și vreo 4 feluri de pida (un fel de pizza, dar lungă și servită felii). Desigur, salata din partea casei, pe care, la restaurantul de pe faleză, o plăteai.

În perioada în care am fost eu în vizită (final de iulie), căldura a fost năucitoare, cu o medie de 43 de grade ziua. În apropierea mării nu era atît de dramatic, datorită apei și umidității din aer. Depărtîndu-mă, ca să văd și altceva decît o mare bleagă ca un lac, am simțit, pe propria piele, ce înseamnă căldura aia. Spun căldura aia fiindcă este diferită, de exemplu, de cea din București. Transpirația se produce instantaneu dacă nu ești acoperit. Dacă pielea îți stă la umbra hainelor, asta înseamnă cu cîteva grade mai puțin (adică acele 43 de grade la umbră). Fără acea umbră, te expui la aproape 50 de grade, iar asta arde. Eu m-am simțit ca în anii în care am lucrat la forjă și stăteam în fața cuptorului industrial încins. Am ieșit de pe drum, unde nu era umbră și am umblat la umbra măslinilor. Este o umbră specială, deosebită de cea a smochinilor ori a sicomorilor. Nu e o umbră deasă, dar te protejează de căldură și de razele soarelui și o face bine, cumva mințindu-te, dar oferindu-ți răcoarea de care ai nevoie.

Totuși, mai rău decît căldura a fost sunetul cicadelor. Insectele astea (înrudite cu lăcustele), abia cît degetul mic, fac o hărmălaie absolut cumplită. Uneori, dacă se așeza o nenorocire din aia la un metru distanță, într-un pom, nu puteam să aud pe cel cu care vorbeam. Pur și simplu, cumplit! Iar ferocitatea zgomotului înceta, uneori, abia pe la 12 în noapte. Am zis că a doua oară nu mă mai duc unde sînt și cicadele astea.

M-am vîrît, doar un pic, și prin tufărișurile care formează vegetația predominantă în zona respectivă. Am reușit să fac cîteva poze interesante, dar am aflat și că fiecare fir de buruiană taie sau înțeapă. Turcii îi zic machis (cam ca spaniolescul maquis) (nu știu cum îl scriu turcii). Este vegetația mediteraneeană specifică, veșnic verde și capabilă să trăiască pe uscăciunea aia. Purtînd sandale, am constatat că plimbarea .... doare.

Multe dintre orășelele turcești au un "ceva" numai al lor. Karaburun are caprele. Prin urmare, la intrarea în oraș, există un monument cu o capră, un țap și un ied (sau iadă, că n-am văzut bine). Prin cătune și pe lîngă ele vezi turme (nu prea mari, de pînă în 100 de capete) de capre, care seamănă cu alea rerezentate în monument: coarne generoase, mărime măricică și foarte pletoase. Am reușit să gust niște brînză de la caprele lor (nu, nu găsești de cumpărat în piață sau la magazin) și e bună. Este foarte grasă și are o aromă specială.

Desigur, dacă vreți să vedeți poze, vizitați blogul ălălalt, cel cu ochiuldrept.