Am mai scris despre Băile Herculane. Mai scriu, fiindcă fui, iar, pe acolo, fiindcă e un loc special și fiindcă îmi place acest loc. De această dată, timpul petrecut în stațiune fu un pic mai mult decît un strănut ș-o tuse.
Fiindcă prilejul de ocazie a impus, am vizitat proaspăt inauguratul Centru de Vizitare al Parcului Natural Domogled-Cerna, făcut cu banii UE pe motiv ca să adăpostească obiectele din Muzeul Nicolae Cernea, care a fost cazat în clădirea Cazinoului. Între timp, de piesele colecției Cernea (care formau și expunerea muzeului) s-a ales praful, fiind împrăștiate ca făina orbilor către patru zări și nenumite organizații. Cum ar veni, pînă să termine clădirea, rămaseră cu ea goală. Pînă la urmă, să fie primit și așa, că li s-a îmbogățit baza materială cu o clădire frumoasă (cum se lăuda o directoare de muzeu judeaț care are în grijă un muzeu din care s-a făcut și mai mult praf și nu mai are griji cu un grant european care nu s-a cheltuit). Ce-am văzut în această clădire? Păi, la parter am văzut poze, afișe și postere. Cam atît. La demisol, sala peșterilor, o machetă a Parcului Natural, poze și afișe și niște țevi de plastic, vopsite șmecherește într-un fel de căcăniu diareic. Țevile astea sugerau stalactitele și stalagmitele unei peșteri. Mărturisesc că încă n-am ieșit din uimirea în care m-a introvîrbăgat această simulare de peșteri. La etaj, în secțiunea comunităților, sînt niște vitrine cu artefacte din diferite perioade istorice, expuse manierist și, pe ici pe colo, eronat (bunăoară, silexurile nu-s făcute din ceramică zgrafitată. Silexul e o piatră, da?!) și cu niște costume populare oltenești, că tot e Herculanele mândria Banatului Montan.
Nu v-aș spune unde e plasată eroarea asta, dar nu vreau să pierdeți timpul în mod inutil. Clădirea asta este pe dreapta, peste Cerna, cum ieșiți din Băile Herculane pe drumul către Baia de Aramă. Ah, și încă ceva! Nu vă bazați pe hărțile turistice pe care le puteți primi/cumpăra în stațiune sau la centrul ăsta. Sînt făcute după ureche și cam ochiometric. În schimb, dacă vreți să-i cunoașteți pe cei de la Salvamont Mehedinți sau Caraș-Severin, atunci sînt bune. Mergeți folosind hărțile și o să-i chemați pe salvamontiști ca să vă scoată la drum.
Stațiunea... păi, e cum o știți, dacă o știți. Dacă sînteți foști sindicaliști, actuali pensionari, e la fel cum o știați și seamănă cu voi: îmbătrînită, chelită, cocoșată, cu negi noi (mă rog, ați priceput ideea)... ar avea și ea nevoie să meargă la băi, dacă ar fi băi pentru stațiunile balneare. Dacă sînteți mai dincoace, stațiunea n-a pățit mare lucru. Zona istorică e tot decrepită, plină de clădiri scorojite, știrbe și cu ochii scoși. În partea construită de comuniști, jumătate din hoteluri sînt închise, iar în cealaltă jumătate sînt cazați ăia de erau tineri la inaugurarea lor. Primăria se laudă cu un parc frumos iluminat noapte, numai bun pentru artritele și beteșugurile pensionarilor veniți să se dreagă (fac eu mișto, dar mai am un pic și ajung ca ei... viața-i tristă și trece repede).
Hotelul Apollo, ăla de lîngă biserica catolică. E bine și gol. Au căzut de pe el și cearșeafurile care mascau un șantier neterminat și niște bucăți de tencuială și niște decorațiuni. În schimb, au mai crescut, prin crăpături încă niște pomi. Asta e bine, fiindcă se transformă într-o clădire verde (verde viu, nuanță mucegai). Clădirea de peste drum de Apollo e la fel, dar fiind cu fațada la umbră n-o să vă uitați la ea, cum nu m-am uitat nici eu.
Hotelul Decebal. Ei, ăsta e o bijuterie. În interior este o perfectă demonstrație de curățare a pereților până la zidărie (zidurile sînt făcute frumos, între straturile de cărămizi fiind inserate straturi de zidărie din piatră). Nu a mai rămai nici un milimetru pătrat din decorațiunile originale.. ba nu, mint, în partea superioară a stîlpilor de fondă din holul mare au mai rămas niște urme de stuc. Altfel, este o clădire perfect distrusă. S-au făcut unele eforturi pentru a facilita contactul dintre apele meteorice și zidărie, dar sînt neconcludente. Clădirea rezistă.
Băile Imperiale. Prima concluzie e că proprietarii sînt tîmpiți. Ar putea să facă bani numai din vizitarea clădirii așa cum este. Vă rog să mă credeți că este o clădire absolut superbă: instalații de alimentare cu apă distruse, bazine de scaldă pline de resturi și mizerie, pereți scorojiți, ferestre sparte, partea dinspre nord invadată de vegetație, mucegai, licheni și ciuperci, praf și dezolare. Atmosfera postapocaliptică și post-război este de mare respirație artistică și poate impresiona și cel mai dur, abrutizat și needucat babuin uman. Pe de altă parte, este foarte posibil ca războiul de care zis să fie între oamenii prezentului și constructorii trecutului. Pînă acum, se pare că erau dați dracu' constructorii ăia, fiindcă nenorocita de clădire se încăpăținează să reziste.
Podul de fontă din fața Băilor Imperiale (Imperiale, bă! Acolo a stat în curul gol un împărat, ce-ști prost?!)... Așa, podul de fontă. Dă-l în mă-sa, că și așa e închis. Uită-l, că oricum cade cît de curînd și scapă de-o grijă primarul (ăla cu parcul iluminat frumos de niște corpuri de iluminat).
Cazinoul e gol. Cînd am trecut pe acolo, era înăuntru un dac gol peste care aruncase cineva o față de masă. Dacul, acoperit de toga aia improvizată se uita încolo. Am încercat să văd și eu ce vede el și n-am văzut decît nimicul din sălile albe ale cazinoului. Dar asta se întîmplă în aripa stîngă a clădirii. În aripa dreaptă e viață. Funcționează un fel de chestie pe care scrie Bar, dar e mai mult o bombă nenoricită, dugheană vomitată a alimentației publice din vremea comuniștilor în care zăceau niște drojdii care beau drojdie (basamac din cel mai ieftin, care netezește ficatul, creierul și drumul către moarte). Pasajul care definește fațada clădirii mai păstrează din pictura veche. Și asta o lucrătură diavolească, care nu se scorojește odată, să nu mai aibă motiv de bocet distruși ca mine, retrograzi care nu înțeleg frumusețea unui hotel de 15 etaje în stil fără stil.
Hotelul Traian. E învelit în cearșafuri ca o arăboaică cu bărbat gelos.Se lucra al acoperiș (cît am putut să văd, trăgeau tare să-i pună învelitoarea). Pe sub cearșaf se vedeau lumini puternice, de șantier și se ghiceau mișcări. N-am putut să-mi dau seama dacă din clădire va mai rămîne doar carcasa sau dacă va fi restaurată pentru a-i reda gloria și măreția. Clădirea asta mi-a părut a fi singura rază de speranță din toată stațiunea. Mi-aș dori să o restaureze atît de bine și să o transforme într-un hotel atît de scump și de exclusivist încît să nu-mi permite să plătesc venitul pe o lună pentru o noapte de cazare.
Ce-ar mai fi? Atît, că a trebuit să plec. Partea nouă a orașului e un delir, visul unui arhitect nebun, care a devenit nebun în timp ce era torturat. Clădiri încălecate, supraînălțate, ca să se poată lăuda proprietarii de pensiuni cu vederea la munte. Construcții începute și neterminate sau terminate dar neîncepute. Zona din apropierea marilor hoteluri sindicale este un furnicar jegos, cu cotețe în care se vînd universalele suveniruri pe care le poți găsi și în Turcia și în Grecia și în Bulgaria.
Știți ce e bine în toate astea? Că n-am puterea necesară pentru a-i executa pe cei care se fac vinovați de distrugerea deliberată a resurselor naturii și omului. Altfel, treceți prin Băile Herculane, doar treceți. Dacă vreți să rămîneti cîteva zile acolo, vă recomand să orbiți și să surziți în prealabil. Vă veți simți mai bine.
