duminică, 20 decembrie 2015

Forța se trezește....

....își întinde oasele bătrîne și se culcă la loc, plictisită.

Star Wars 7, Trezirea Forței, are marele merit că reușește să dea de pămînt cu ideea de mit, urban sau nu. O face muci interstelari și pulbere transluminică. N-o să mă leg (prea mult) de lucrurile care nu mi-au plăcut la filmul ăsta jignitor. Mă mulțumesc să trec în revistă cîteva dintre chestiuni:
1.Ăla rău' e, sigur,  deranjat de bazaconia aia de cască. Probabil fiindcă e prea mică și îi strînge nasul și îi încurcă claia de păr. Altfel nu se explică de ce și-o dă, una-două, jos. Prin urmare, filmul face praf nu doar ideea de mit, ci și pe aia de mister.
2.Vocea ăluia rău' e ca curu'. La cîți bani s-au băgat în film, puteau găsi și ei ceva mai...mai rău, mai profund, mai puternic, nu o voce electronizată de scapete. Și nu doar vocea e ca curu', mai e și muianu'. Păi, aia e față de bad guy?! Cu coșurile alea pubere!?
3.Controlul prin voce pe care gagica (altfel, pare o bunăciune care abia așteaptă un costum de spandex în episoadele viitoare) îl exercită asupra soldățoiului e de tot rîsul. De fapt, toată scena e de tot rîsul și culminează cu lăsatul puștii din mînă, cu o atitudine de maximă lehamite: Bine, fă, hai, ca să nu plîngi, las pușca jos. Puah!
4.Chestia cu împușcatul planetelor. De unde mama zmeilor trăgea Death Planet!? Din alt sistem solar, probabil, fiindcă, altfel, n-ar fi avut atîta soare ca să-l sugă. Iar dacă trăgea din alt sistem solar, sigur razele alea aveau viteză transluminică. În plus, cum de-au iertat fix planeta pe care era baza rebelilor?! Știu! Ca să le dea ocazia piloților de navete X-wings să facă pe eroii și să arunce planeta în aer.
5.Faza cînd se scoală forța în bunăciunea de gagică: cu sabia la gîtlej și cu curul încins de lava din crăpătura planetară, reușește să închidă ochii, se face zen și după aia, cu forța sculată, îl căptușește pe aproximativul estropiat bad gay. După faza asta, călătoria inițiatică spre Luke (că de căutat nu e cazul, că știa adresa) e la sanchi, fiindcă ea n-are nevoie de maestru, la cîtă forțe colcăie în ea: pilotează ca un ultra-giga-tera-mare jmecher de pilot planetar și interstelar, le vede bine cu artele marțiale, controlează cu vocea, se pricepe foarte bine la telekinezie și, în plus, a avut, de mică, o grămadă de cohones ca să supraviețuiască, orfană, pe planeta aia dură, înconjurată de tot felul de personaje dubioase.
6.Moartea lui Han Solo... Faza asta m-a lăsat rece. Și ce dacă moare?! Oricum a trăit prea mult boșorogul ăla de contrabandist.

Ar mai fi și altele, dar ajunge, fiindcă n-are rost să întunec lumea cu bazaconii. Să revenim la demitizare... Mi se pare evident că filmul ar trebui să primească cel puțin un Oscar și un Nobel. Răul are conștiință și plînge, binele e abulic și nu prea știe ce i se întîmplă, în general lucrurile cît de cît decente pot fi făcute extrem de prost, mai ales cînd ai niște multe ferme de calculatoare pentru editare digitală. Mi-e clar că nu mai e nimic sfînt în cinematografie, iar dacă mă obișnuisem cu bazaconiile generate de Marvel (pînă la coadă, alea sînt benzi desenate, iar hîrtia suportă orice), cu stricarea lumii Star Wars parcă n-aș vrea să mă obișnuiesc.

Pe de altă parte, pentru un film trailer, prezintă destul de incitant următoarele filme:
-cum de a renăscut partea întunecată a forței, după ce Jedi au rămas singuri pe lume, lipsiți de Sith și alte provocări de magnitudine egală. Cu alt prilej, vom vedea cum a pierdut toate avantajele Senatul, măcinat de corupție, nepotism și pupincurism.
-cum a fost la nunta lui Han Solo cu Leia, cum au divorțat sau s-au despărțit și cît de negativ e efectul unei familii dezorganizate asupra dezvoltării copiilor minori
-unde și cînd au fost puse la rece (sau la păstrare, cumva) clonele și cît de ieftin e să ai un plan malefic de răpire a unor copii, pe care să-i speli pe creier, într-o manieră de tip SS, în locul clonării unui oarecare vînător de recompense.
-cum de s-ales ăla mare și rău (care stă pe scaun cu lumină din spate) cu cicatrici eroice. Eventual, o să aflăm și cum a fost turtită casca lui Darth Vader, de a ajuns să semene cu un cap de porc pocnit cu un stîlp (metalic).
-Han Solo o să revină ca fantomă, înțeleaptă și miștocară și se va dovedi că, de fapt, pe tot parcursul episoadelor 4, 5 și 6 (primele produse, da?!), el era un super-Forțos și îi manipula pe toți fraierii ăilalți (însuși Yoda fiindcă o umilă păpușă în mîinile Marelui Maestru al Forței, Han Solo, Stăpînul Echilibrului, însuși BineRăul/RăuBinele).
-Bunăciunea aia mică o să obosească cu mîna întinsă, sabia laser o să-i cadă din mînă, iar tot filmul respectiv vom afla, prin flash-back-uri, cum fata e fata naturală a lui Luke, făcută cu o extraterestră autistă, dar genială, cum negrul e, și el, tot băiatul lui Luke, făcut cu un soi de vierme spațial. La finalul filmului, Luke, cu oasele trosnind, o să se aplece, o să ridice sabia, o să se uite, critic la sabie și la fată și o să spună ceva înțelept gen: i-ai stricat butonul de pornit/oprit. Toanto!

Etc.

vineri, 27 noiembrie 2015

Prețul pentru fiecare kilometru

Că-i amorțiseră bucile, strivite între masa corporală a corpului personal și suprafața dură a scăunelului, era în regulă. Orice bucă normală ar fi făcut și simțit la fel. Chiar și el, dacă ar fi fost bucă, tot amorțit s-ar fi simțit la fel. Ce nu era în regulă era să-și simtă picioarele ca și nu le-ar fi simțit. Adică, știa că sînt acolo, le vedea, le și simțea mîncărimea dintre degete și pe unde era părul turtit de pantaloni, dar nu le simțea. Le simțea picioare, dar nu le simțea ca picioarele lui. Se ciupi de pulpa piciorului stîng, dar durerea ciupiturii parcă nu era a lui. Cugetul care observa cu mare atenție această fenomenologie în plină manifestare și exprimare nu putea fi decît nedumerit, ceea ce ajunse și la Iftode: o nedumerire.

Iftode! Omul cu picioarele sale care nu-s ale lui! Dedublare nu putea fi. Nu se dedublase vreodată, ca să știe cum e, dar sigur nu era asta. Nu era nici doi, nici doi și-un pic, nici unu fără ceva. Era el, întreg, cu toate cele...și zgîrciul din chiloți era acolo....și chelia era acolo și părul din urechi tot acolo era, adică în urechi. Ce-or fi avut ale picioare? Răzbunare nu putea fi, fiindcă avusese grijă de ele. Le mersese cum se cuvine, le spalase între degete, le tăiase unghiile. Una peste alta, avusese grijă de ele așa că n-ar fi avut motive de răzbunare.

AaaAAAhhhHHAAAA! Revelația aproape epifanică a cugetului răsună în capul lui Iftode ca un dăngănit de clopot într-o peșteră mare și goală. AaaHHHAAAA! Picioarele erau plictisite. Se pare că un impuls nervos, altfel calm, ajunsese pînă la picioare și le sugerase că el, adică Iftode, are de gînd să vîndă niște kilometri dintre cei pe care urma să îi meargă în următorii 60 de ani. Picioarele, neavînd cap și minte nu putea face altceva decît să dea în plictis la așa veste. Dacă ar fi avut cap și minte, cu siguranță s-ar fi speriat sau măcar s-ar fi supărat. Neavînd, picioarele fură izbite de plictiseală și de aia erau ca și cum n-ar fi fost. Mărturisirea făcută de cuget, despre vînzarea de kilometri încă nemerși, încă neconsumați îl făcut pe Iftode să spere, cu bruschețe, la o vajnică și irefutabilă carieră de afacerist: vînzător de kilometri. Pentru început ar fi vîndut kilometri neatinși, pe asfalt neted și pe gazon proaspăt. După aia, cînd ar fi crescut cererea, ar fi putut chiar să închirieze kilometru sau chiar să primeaască în amanet. Cu închiriatul ar fi făcut mai mulți bani, dar ar fi rămas cu kilometri folosiți Pentru asta ar fi mers niște termeni și condiții, ca să nu lase pe orice închiria să folosească kilometrii aiurea. Cu amanetul ar fi fost și mai bine, fiindcă la amanet ar fi putut primi chiar și kilometri de foarte bună calitate, eventual kilometrii de copil sau adolescent ori, și mai bine, kilometri ipotetici, care ar fi putut fi folosiți, la o adică, dar despre care nimeni nu putea spune nimic.

Plictiseala picioarelor avea potențialul de afacere mare, dar aveau o problemă reală: cum stabileau prețul pentru fiecare kilometru vîndut?

luni, 19 octombrie 2015

Iftode nu se putea împăca

Desigur, recurența unor idei părea ciudată celor din afară. Pentru el, fiecare iterație ideatică era ceva nou, fiindcă adăuga, întotdeauna, ceva care nu mai fusese în iterația anterioară. Desigur, putea zări plictisul sau ceața ignorării cum plutesc peste chipurile celor care îl auzeau, dar asta nu îl împiedica să împărtășească ideile care îl bîntuiau. Pînă la urmă, din cîte putuse el băga de seamă, ceilalți aveau mult mai puține idei care să îi caracterizeze și la care să țină. El avea mai multe idei fiindcă avea de-a face cu mai mulți oameni, mai mulți adică mai diferiți, nu mai numeroși.

Fără să poată folosi aceste cuvinte, pe care, de altfel, nici nu le-ar fi înțeles, Iftode, în cugetarea lui, construia adevărate turnuri monumentale de idei. În mintea lui, simplă și fără ocolișuri subtile, fiecare bucățică de idee care se adăuga bucăților deja așezate, era o cărămidă, îndelung cumpănită, măsurată și aleasă ca să se potrivească cu cele deja puse. Perfect conștient de inutilitatea pragmatică a cugetării, Iftode cugeta cu grijă și osîrdie, așa cum făcuse, pe vremuri, cu munca de sculer-matrițer.

Cît trăise pînă acum învățase că nu cugetele și nici gîndurile nu dau de mîncare, nu îmbracă sau nu țin de cald ori de răcoare. Cum spunea nevasta: Iftode, dacă gîndurile tale ar fi tari, ți-ar rupe picioarele căzîndu-ți din cap. Picioarele nu le avea rupte, dar nici altele nu se vedeau. Totuși, din an în paști, Iftode cugeta. Cugete profund inutile, mai străvezii decît aerul, pe care nu le știa nimeni și care aveau să dispară imediat ce va începe să gîndească. Într-un fel, cugetatul în felul ăsta era o dovadă de onestitate intimă față de el însuși. Recunoștea, și se împăca cu sine, că face lucruri inutile. Văzuse pe alții, mințind și mințindu-se că gîndesc. El avea puterea să admită că nu gîndește, ci cugetă. Că, după cum ziceau alții, stă fără să facă nimic.

Da, el, Iftode Zambilici, avea această putere de a recunoaște că STĂ. Că NU FACE nimic. Singurul lucru pe care îl putea primi în schimbul cugetării era împăcarea cu sine. După ce cugeta, Iftode era senin și liniștit, în fața nevestei, a vecinilor, a cunoscuților și, mai important în fața lui. Toată lumea voia să vadă acțiune, fapte acum și aici, lucruri care să se poată atinge. Toți obțineau așa ceva, dar, băgase el de seamă, toate astea durau mai puțin decît cugetele. Ei, cu asta, Iftode nu se putea împăca.

luni, 28 septembrie 2015

Prea tîrziu să mai întîrzie

Scărpinîndu-se cu unghia degetului mare de la palma dreaptă deasupra perciunului de pe partea dreaptă a feței, Iftode se nedumeri. Adică că cum ar veni, ce mare scofală să tragi ca un bou toată viața ta și la coadă să nu rămînă decît niște stive de cugetări, zgîrieturi adînci peste mutra superficială a realității?! Uite, bunăoară el: la război n-a fost, că n-au fost războaie și oricum nu l-au încorporat, din cauza degetelor mici de la tălpi strîmbe, rășchirate în afara, de nu-i ajungeau niciodată pantofii și îi făcea pe comandă, aproape pătrați; la muncă grea sau la pușcărie n-a fost, nici măcar în vizită, cînd a furat din secție niște șuruburi și piulițe nu l-a prins nimeni, chit că el n-a dormit vreo trei luni, tot așteptînd să-l întrebe miliția ce-a făcut cu șuruburile și cu piulițele și să fie nevoit să desfacă măsuța din hol, făcută din profile de trei și cu două straturi de geam între care pusese poze cu nevasta și copiii, uite că nu l-a întrebat nimeni și el a rămas cinstit, neprins fiind; prime n-a luat, cel mult niște bătăi tovărășești pe umărul stîng și niște BRAVO, Zambilici! Ține-o tot așa!

Să fi fost soldat din ăla, din trupele speciale, să vină acasă cu soldă mare și să moară de necaz nevestele ălora ținuți sub papuc și trăind din salariu. Sau să fi fost afacerist! Afacerist din ăla puternic, cu avion pe acoperișul vilei, trăind pe o insulă, cu nisipul ca zahărul tos de mărunt. La cîte idei avusese.....ce mai afacerist ar fi fost! Dar uite, că s-a nimerit să nu-i placă să întîrzie la program și n-a apucat să se ocupe de nici una din ideile alea. Uite, cum a fost ideea să-i ajute pe alții să aranjeze prin casă. Cu talentul lui la ordine și aranjare, dacă ar fi făcut din idee faptă ar fi fost primul care să aranjeze casele altora. Ailalți, despre care mai vedea la televizor că le merge bine, au apărut mai tîrziu și n-ar mai fi avut ce face, după ce ar fi aranjat el toate casele puturoșilor. Sau ideea ailaltă, cu făcutul de cumpărături pentru alții...Găsise și un sistem: se ducea la clienți acasă, deschidea frigiderul și făcea lista de cumpărături funcție de ce aveau sau n-aveau în frigider. După aia nu mai era nevoie să mai treacă pe la clienți, că le-ar fi trimis tot ce aveau nevoie fără să îi mai întrebe. Și cu plata făcuse un sistem: primea banii pentru doi-trei ani în avans și cheltuia pînă îi termina. Cînd îi termina, dădea lista cu toate cumpărăturile, ca să fie, la dosar și primea alți bani. În felul ăsta nu deranja clienții îndoit: o dată nu îi deranja să întrebe ce să cumpere, a doua oară nu îi deranja să ceară bani. Dar și ideea asta se ofilise, cît el se se tot ducea să semneze condica ca să nu întîrzie.

Se poate ca toată chestia asta să fie de la întîrzieri. El nu întîrziase niciodată și de aia nu putuse să se ocupe de ideile pe care le avusese. Ăilalți, care întîrziau într-una, întîrziau fiindcă se ocupau de ideile pe care le aveau și uite că le mergea bine. Dacă n-ar fi fost prea tîrziu, s-ar apuca și el de întîrziat, și ar întîrzia așa cum se cade, că furase meseria asta de la ăilalți și știa exact cum se face întîrziatul ăsta. De atîta venit la timp, era prea tîrziu să mai întîrzie.

luni, 27 iulie 2015

Cultură și turism

În ultima vreme am putut vizita mai multe orașe (mari și mici) care au reușit, folosind fonduri europene, să finalizeze proiecte de punere în valoare a patrimoniului cultural (în special patrimoniul construit). Rezultatele sînt, în linii mari, oneste: restaurări relativ decente, căi de acces, muzee reabilitate etc. Pe lîngă această constantă, am mai observat una. De fapt, o întrebare: avem patrimoniul, ce facem cu el?

Din discuțiile purtate cu persoane din administrațiile publice locale, întrebarea pare să nu aibă răspuns, atîta timp cît acele administrații nu au bani pentru viitorul acestui patrimoniu: întreținere, personal, organizarea de evenimente ș.a.m.d. La un moment dat, într-o discuție cu un city manager (managerul public al unui municipiu), am avut o mică revelație: oferta culturală de bază a unei comunități este susținută din fonduri publice, iar problema apare cînd comunitatea respectivă nu are acele fonduri.

Orașele care au, pe lîngă patrimoniul cultural, și o economie relativ solidă par a avea răspunsul la întrebarea de mai sus. La nivel macro, exemplul Greciei mi-a permis să remarc faptul că turismul de unul singur nu se poate susține. Taxarea și impozitarea turismului nu oferă suficiente mijloace financiare autorității publice pentru a susține resursa cultural-turistică.

Observ, de la o distanță confortabilă și printr-un vizor îngust, eforturile făcute de un număr de municipalități pentru a dobândi gloria de capitală culturală europeană. Nefiind implicat într-un astfel de demers, îmi permit să chibițez și să afirm că dreptul la această glorie ar trebui acordată acelui oraș care va putea să facă din accidentul nominalizării un firesc al continuității. Faptul că un oraș are sau nu patrimoniu cultural este mai puțin important. Mai important este dacă acel oraș are capacitatea economică pentru a plăti costurile viitoare, fie că este vorba de întreținere, fie că este vorba despre organizarea de evenimente care să însemne ceva.

Într-un alt context, cel al acuzelor directe sau voalate de ignorare a patrimoniului și de subfinanțare a domeniului, apreciez că România nu își permite nici măcar jumătate din patrimoniul cultural care mai stă, încă în picioare. Pariul cu turismul (fie el și cultural) nu poate fi cîștigat fără o economie puternică. O economie a producție și nu una a turismului. Același pariu făcut de municipalități sau județe va fi pierdut. Dacă ar fi după mine, nu aș finanța acele proiecte ale autorităților publice locale care nu dovedesc că reabilitarea patrimoniului cultural nu este dublată de o strategie clară de dezvoltare economică.

vineri, 22 mai 2015

Dădă Călina și Dădă Chița

Fă, tu-ț' aduci aminte de Dădă Călina? De Dădă Chița? Le mai știi?
Care, fă, care?
Dădă Călina și Chița .... pășteam caprele cu iele....
Nu-mi aduc aminte. Da' ce-ț' veni?
Io-te-așa...Mă uitai, așaaa, în drum și-mi adusăi aminte de iele. Tu cred că ierai mică și de-aia nu-ț' aduci aminte. Abia pusăsără piatra pe drum și alergam într-una peste pietrele albe. Nu era ca pămîntul de pînă atunci...și oamenii mari ... făceau ce făceau și ieșeau pe drum. Dădă Neta zîcea că ie ca la oraș doar că mai frumos, că la noi sînt pietre albe și la oraș sînt negre. Mă uitai pe drum și-mi adusăi aminte și de Moș Argintaru și dă Muica-a-bătrînă...Da' de Dădă Călina și de Dădă Chița mi-adusăi aminte cel mai bine. Parche le aud și acu'
Da' ce zîceau, fă, ce zîceau?!
Îmi vine să și rîd...scoteau caprele și le lăsau sîngure prin glădici. S'ara, veneau acasă, cu ugerele tîrîte pe jos și murdare de la noroiul făcut de praf muiat cu laptele de picura din țîțe. Cînd să speriau de vreun șarpe sau de ce să speriau prin mărăcini, ieșeau în fugă, sărind și iele strîgau tare la capre: PULĂ HĂh! PULĂ HĂh! Strîgau așa și să linișteau caprele. Nu știu de ce strîgau așa, ce însămna asta.
Eeee....stăi că-mi adusăi aminte....să pișau din picioare și nu să udau. Desfăceau picioarele și să pișau.
Aha, Aha! Noi încercam și nu reușeam.... cît stăteam de crăcănate, tot ne curgea pe picioare în jos. Le întrebam cum fac și ele numa' spuneau că uite-așa..Să pișe și gata.
Da, fă....Nu ne spuneau că ele născusără....că ... și de aia să pișau așa...
Ia să le dau eu mîine de pomană, că uite, vorbii de ele... nu le-o mai fi dat nimeni de mult...
Dă-le, fă, dă-le.... auz! PULĂ HĂh! PULĂ HĂh!

duminică, 10 mai 2015

La pescuință


Io-te și cugetul ăsta! Se găsi să-l ia la întors că s-a făcut moș, că are tabieturi ca moșii. Păi ce tabieturi are el? Ce, e tabiet să bați covoarele la fiecare trei luni, fie soare, ploaie sau viscol? Sau să plimbi aspiratorul în fiecare duminică dimineață, pînă să plece la piață? Sau plecatul la piață, cu tîrcolitul de două, trei ori ca să vadă care e prețul mai mic și să cumpere făr să țină musai cont de asta? Ce, astea-s tabieturi? Astea sînt trebuințe. Sau spălatul întîi pe mîna stîngă și tu aia pe dreapta? Ce, ăsta e tabiet? Ar fi tabiet dacă ar ieși la table sau dacă s-ar apuca să plimbe vreo pisică sau vreo potaie de cîine, mînca-le-ar cozile ăia de îi țin prin bloc să se umple el de rahați pe tălpi! Cugetul, sigur, era liber să creadă ce dorește, că de aia e cuget, dar el era sigur, SII-GUR că nu are tabieturi. Toate astea de le făcea, de fiecare dată la fel și cam în același moment, fiindcă, întîi, erau treburi care trebuia făcute și, al doilea, fiindcă treburile trebuie făcute în ordine. Lucrase, într-o vreme, într-o hală, la o turnătorie. Căldura era mare și vara și iarna. Era și gălăgie mare. De turnat, se turnau bine reperele, dar lucrurile nu erau cum trebuie. Dacă ar fi fost după el, ar fi făcut o ordine în hala aia.... ordine, nu așa, să știe oricine unde e un lucru și cum se lucrează cu el.

Matrițele într-o parte, nisipul în alta, sculele în ailaltă, așa cum era în atelierul lui. Pe el oricine îl putea găsi în același loc, la aceeași oră, asta dacă nu era chemat la vreo intervenție sau cine știe cine să se fi întîmplat. În atelier, dacă întindea mîna stînga găsea sculele de stînga, dacă întindea mîna dreaptă și găsea sculele de dreapta. Și drumul către serviciu îl făcea la fel de ordonat. Pleca la aceeași oră, mergea pe același traseu, plasa cu mîncare o ținea în aceeași mînă. În felul ăsta, fără surprize avea timp să se gîndească la ale lui. Era în stare să facă lucrurile și cu ochii închiși, bazat pe ordinea lui. De aia nici nu-i plăceau chestii din alea, care nu erau treburi musai de făcut și nici ordonate. Nu-i înțelegea pe ăia care avea tabieturi de dus la grătare, la plimbare prin parc sau la pescuit. Mai ales asta cu pescuitul nu înțelegea, chiar dacă, între urechile lui, cugetul încerca să-l convingă că pescuitul are rosturi importante pentru orice bărbat care se consideră bărbat. Mai să bușească în rîs văzîndu-se scormonind după rîme și chinuindu-se să le bage în cîrlig. Un coleg îl chemase de cîteva ori Hai, mă, Iftode, că nu costă nimic. Îți dau undiță, cîrlige, rîme și scăunel. Mergem vreo trei și o să ne distrăm toată ziua. Avem tehnică de prins și la prînz, cînd alții dorm, o nebunie! Nu se dusese fiindcă n-ar fi avut cine să dea cu aspiratorul și nici cine să facă piața. Muierea și copiii aveau nevoie de făcutul pieței, nu să aștepte să vină el sau să nu vină cu pește. De la piață venea sigur cu pește, așezat pe soiuri și mărimi, cum se cuvine. Cumpăra cît era de trebuință, de cele mai multe ori rechin mărunt, fiindcă nu le plăceau oasele de crap mare. Cu peștele de la piață era ușor, fiindcă avea de ales între două soiuri și putea lua exact cît îi trebuia.

Moșii nu fac din astea, moșii zic că sînt ordonați fiindcă le e rușine să spună că sînt uituci. El umbla în aceiași cipici, pe care îi ținea în același loc din hol, lîngă cuier, fiindcă nu-i plăcea să risipească. Și ce dacă îi ieșiseră degetele mari prin vîrful papucilor. Erau buni fiindcă îi țineau de cald și nu lipăiau pe linoleul din bucătărie. Era un rost, nu un moft în rînduielile astea. De cîte ori se întîmpla ca o rînduială să nu mai fie de trebuință, o dădea la o parte sau îi punea altceva în loc. Felul ăsta al lui o făcea pe muiere să se laude cu el că e ca o mașină și că nu se strică. Într-o zi a întrebat-o ce nu-i convine la el de zice că e ca o mașină și ea i-a spus că nu e de neconvenit, fiindcă nu e chiar mașină-mașină, că mașinile se mai strică, dar el nu, așa că nu e mașină, să stea liniștit că nu e mașină și e bine că nu e, că merge la relanti așa că e bine așa, încet. Și ea văzuse cît e de bine să faci lucrurile de trebuință în ordine și termina repede cînd avea ceva de făcut, că nu făcea prea multe și-i spunea că dacă-i trebuie să facă cum îi place. Cînd ieșeau în parc, muierea se supăra întotdeauna, semn că nici ei nu-i plăcea în parc. Așa că, să-i fie ei mai ușor, intrau în parc pe partea dreaptă, mergeau pe alei spre ieșirea din stînga, nu se opreau să se uite la flori, la pomi, la nimic, că doar ieșiseră la plimbare, nu să se uite la flori sau la ce mai era prin parc. La pescuit s-ar fi dus dacă ar fi fost de vreo trebuință, dacă ar fi fost o pescuință, nu, așa, ca să stea la noroc.


Felul ăsta al lui o făcea pe muiere să se laude cu el că e ca o mașină și că nu se strică. Într-o zi a întrebat-o ce nu-i convine la el de zice că e ca o mașină și ea i-a spus că nu e de neconvenit, fiindcă nu e chiar mașină-mașină, că mașinile se mai strică, dar el nu, așa că nu e mașină, să stea liniștit că nu e mașină și e bine că nu e, că merge la relanti așa că e bine așa, încet. Și ea văzuse cît e de bine să faci lucrurile de trebuință în ordine și termina repede cînd avea ceva de făcut, că nu făcea prea multe și-i spunea că dacă-i trebuie să facă cum îi place. Cînd ieșeau în parc, muierea se supăra întotdeauna, semn că nici ei nu-i plăcea în parc. Așa că, să-i fie ei mai ușor, intrau în parc pe partea dreaptă, mergeau pe alei spre ieșirea din stînga, nu se opreau să se uite la flori, la pomi, la nimic, că doar ieșiseră la plimbare, nu să se uite la flori sau la ce mai era prin parc. La pescuit s-ar fi dus dacă ar fi fost de vreo trebuință, dacă ar fi fost o pescuință, nu, așa, ca să stea la noroc.

sâmbătă, 9 mai 2015

Să bea și să uite

.........

Nu se apucase să-i explice ce-și aducea aminte, dar sigur nu-și spălase creierul. Mai degrabă, își ferise creierul să nu se murdărească cu gunoi din trecut. Amintirile lui erau praful care apucase să se așeze pe pantofii atîrnați pe după gît, că de scuturat, pantofii, nu îi scutura. Cînd se termina o bucată de drum, își încălța pantofii, aproape curați, și mergea mai departe. Creierul avea urme și cicatrici, cum ar fi avut și picioarele, dar astea nu se vedeau, ascunse de pantofi. Dacă unele cicatrici sau bube erau prea urîte, asta se vedea după călcătură. O fi avut el pantofii curați, dar călca șoldiu, ca să nu-l mai doară unde era lovit în tălpi.


..........


Uite-așa un cuget îl zăpăcea și-i făcea sete de-o țuică, de-un uischi, de-un coniac, ceva. Să bea și să uite

miercuri, 8 aprilie 2015

Ursitoarele s-au înclinat

Grea a fost venirea, grea rău... Osteneală mare și sudoare, dureri și poticneli pe drum. Pîrvoanea, a bătrînă, păzise venirea, bătînd, mărunt din buze, nedormită, în genunchi, privind negurile adînci ale drumului dincolo și dincoace. Nemîncată și nebăută stătuse, două nopți și o zi, menind de bine și noroc pe cît mai rămăsese de venit. Cînd un pic mai rămăsese, a strigat, cu strigăt încet, bărbatul, să vină. I-a poruncit să vegheze și să nu lase zburătoarele negurii să se așeze pe casă.

Cînd a văzut că cețurile, curgînd fire mici, îi fac cărare, a ridicat capul, ciulind urechile. De jur împrejur, pe lîngă giurgiuvele, pe după prag, strecurîndu-se prin pereți și prin tavan, se zbăteau fuioare fără gură, murmurînd pe glasuri mari. Descîntînd, a ridicat mîinile și a aruncat grîu, pelin și usturoi, spărgînd în cioburi albastre, reci și lungi, fuioarele negurilor dintre lumi. Pe genunchi mergînd, în gînd, cuvinte grozave rostind, a așezat pe masa mică, rotundă și necuprinsă cele de trebuință.

Cu mîinile a netezit pe deasupra căii, cu lumină caldă, albă. Lucirea Pîrvoanei s-a întins, pătură peste ea, femeie și cel ce venea. Cînd e al ajuns în prag, Pîrvoanea, sclipind cît sorii lumilor, s-a ridicat. De jur împrejur urlau, mușcînd din aer, cu bale fioroase, neguri reci și fără trup. Pîrvoanea era dreaptă, înaltă și mare, părul lucea, negru și lung, peste sprîncene îi cădea sudoare și lucirea ei sărea, scîntei, împingînd gurile care mugeau, să-l muște și să se-ntrupe.

L-a primit în brațe și l-a ridicat, în strălucire, cu țipătul viguros, ieșindu-i din gură odată cu suflarea din această lume. L-a ogoit și l-a pus la pieptul de curcubee, să se hodine, privit de ochii umezi și gura caldă, așezată peste fruntea-i încruntată. Negurile au flutrat și s-au îndepărtat mîrîind făgăduială de înturnare și luptă mare. Pîrvoanea, cocoșată, tremurînd de vreme și osteneală, a curățat pragul și s-a-ntins pe culcușul pregătit pentru ea.

Cînd timpul sorocit s-a împlinit, l-a luat, dormind, l-a așezat în cămașa albă a bărbatului și l-a lăsat să doarmă. Ei i-a dat ceai, să doarmă liniștit, să se deșchidă către lumile toate, să poată primi și citi ce lumile i-or spune. Cînd miazănoaptea s-a așezat dreaptă în crugul cerului, Pîrvoanea a adormit. A adormit și femeia. A adormit și el, cu pumnii strînși și fruntea lină. Pîrvoanea a tras, în somn, un colț de curcubeu, rotunjit peste femeie și peste el și a acoperit mai bine patul. La fereastră, în lumina nopții, trei lumini, stele licărind, s-au așezat, clipind pe rînd. În partea asta, negurile iară au venit. Cătau să se înfrupte, să se sulemenească și împodobească cu lucrurile de pe masă. Femeia dormind, ascultînd spusele lumilor, vorbele stelelor, s-a ridicat, a privit cu ochii mari negurile slute și le-a pleznit: Copilul meu e ursit și e menit. În lume a venit. Cu trup întreg, cu suflet mare. Lumii și luminii să facă închinare. Înalt și viguros, cu dreptate de om voios.

Pîrvoanea dormea, bătrînă, căruntă și măruntă. Femeia dormea, cu mintea plină de vorbe și cuvinte. Copilul dormea, cu suflet întreg, venit să șadă în astă lume.Ursitoarele s-au înclinat și, fiecare, cîte un cuvînt, copilului au mai lăsat.

luni, 6 aprilie 2015

Călușul s-a spart

Cînd i-a bătut Măria în poartă, aranja niște știuleți, rămași de anul trecut, în pătul. Și-a scuturat mîinile pe poalele cămășii ș-a ieșit. Costele, poimîine noapte trebuie s-o faceți. Ailalți au zîs că nu să bagă, că e prea greu pentru ei. Păi, bine, Mărie, tocmai acu' vii?! Tu nu vezi că abia mai mișc?! Mă dor șalele, genunchii nu mă mai țîn.... Știu, Costele, știu, dar dacă nu veniți voi, nu știu ce ne facem... S-au văzut semnele, Costele! Și Pîrvoanea a bătrînă mi-a spus că nu să mai leagă laptele și că vine mai rău. Hai, Costele, fă ceva! Bine, Mărie, bine! Mă duc să-i adun și pe ailalți.

Pe Afrim l-a găsit cu ventuze, întins pe burtă în tindă. Muierea îl trăgea de răceală. L-a sculat și l-a pus să se îmbrace. Iancu jumulea o gîscă, Marin dădea la porci... Care, cum, i-a găsit, s-au îmbrăcat și-au plecat. Cînd s-au adunat, în capul satului, începuseră să se simtă niște pale reci prin aerul stătut. Pîrvoanea îi aștepta, i-a descîntat și a rămas uitîndu-se după ei, cum intră și se pierd în luncă. Au găsit un pom frumos, drept, subțire și înalt, i s-au închinat și l-au tăiat. Pe sus, prin coama pădurii, începuseră frunzele să se zvîrcolească, zbătîndu-se ca lovite cu boatele de copii nebuni. Au spus ce aveau de spus, au tăcut, cu gurile pline de amar, verde și iuțeală usturată, după taina cea puternică și, cînd au încrucișat bețele, au văzut luminile fulgerelor. Mitrică s-a uitat în sus și s-a uitat la ei: Mă, băieți! Unu' dintre noi o să plătească, așa să știți. Să vă hodiniți, să nu beți și să nu mîncați. Să stați liniștiți, că o să avem nevoie de toată puterea noastră.

Cînd, iar, s-au adunat, peste trupurile odihniților, așezaseră muierile lumînări, care ardeau drept, cu flacără cuminte. A ieșit ultima femeie și s-a așezat lîngă ailalte, dincolo de gard. Ei au intrat, s-au pus în cerc și au început încet. Luna, mare, se făcuse și mai mare, mai avea un pic și cădea peste ei și peste sat.  În lumina ei, bețele, mișcate prin aer, începuseră să lucească fierbinte. Dincolo de gard, femeile priveau, tăcute, cu ochii largi, la vîrtejele care să împuterniceau pe lîngă ei. Cînd Costel a făcut un semn, bătaia din picioare a început să bubuie, să bată în pămînt ca-ntr-o tobă. Tălpile străluceau galben, iar lumina se unea cu a bețelor. Din grămada de pămînt din mijlocul lor a sărit, cu negură și răceală, o pală care a dat să se înfigă în Marin. Costel a hăulit puternic și au lovit cu bețele în pămînt. Scînteile s-au ridicat și s-au așezat peste ei,  țest galben încins, aproape alb. Pe lîngă scîntei, pe-afară, vîntul bătea turbat, cu urlet, șuier și vaier. Cîte-o pală, alb-albăstruie, dădea să-i lovească și se întorcea, lovită de lumină, cu vîjuit rău și subțire.

Au sărit și s-au învîrtit. Steagul stătea drept, de parcă Afrim ar fi purtat cu el, cît juca și sărea, un pămînt al pămîntului. Femeile de dincolo de gard își acoperiseră ochii cu broboadele, orbite de sclipirile iscate cînd albastrul din cercul de furtună se izbea de focul cald și viu făcut de tălpile și bețele bărbaților. Cînd, din mijlocul bărbaților, a ieșit un vuiet mare și întunecat, femeile au căzut în genunchi, cu capetele sprijinite în pămînt. Bărbații hăuleau și chiuiau, întineriți, drepți și viguroși. În ochi le lucea nebunia vieții, rîdeau cu gurile pline și se învîrteau, înroșiți în flăcări care se urcau spre ceruri și lună. Negura din mijlocul lor a început să se facă transparentă, să dispară, cu urletul oftînd încet. Pînă la urmă, ostenită, negura s-a stins și luna s-a ridicat la locul ei. Iancu a dus o mînă la piept, a mai hăulit o dată și s-a lăsat în genunchi. Din spatele lui, o lumină rece se întindea în sus, chicotind, despletită.

De atunci, morții au dormit, liniștiți, în mormintele lor, iar femeile au povestit copiilor și nepoților de puterea grozavă a călușarilor. Călușul s-a spart.

miercuri, 25 martie 2015

Renumerație mică.... și, ce?!

Subiectul subfinanțării domeniului cultural nu reușește să găsească drumul către interesul public și agenda publică. Foarte rar găsim știri relaționate cu domeniul culturii care să facă prima pagină, iar dacă le găsim acolo, știrile respetive sînt aproape programatic tabloidizate de jurnaliști chiar mai inculți decît cititorii de bilete la loto. O astfel de realitate, neplăcută pentru cei care își desfășoară activitatea în domeniul culturii, se datorează, în primul rînd, chiar lor. Recunoașterea socială (și corolarul economic al acesteia) se acordă, are un caracter unilateral, din partea celui care o conferă.

În ce mă privește, am convingerea intimă că publicul din România consumă mai multă cultură decît măsoară barometr cultural, pentru simplul motiv că acest consumator consumă cultura așa cum consumă orice: cît mai aproape de locul în care se află el. Aici ar fi cîteva lucruri mărunte de constatat: este absurd să măsori consumul de cinematograf cînd cinematografele sînt aglomerate în marile centre urbane. La fel, este ridicol să măsori consumul de teatru cînd teatrele au rămas puține la nivel național (în plus, mulți oameni sînt puțin conștienți că un spectacol de stand-up comedy văzut într-un club este un spectacol de teatru). În cazul muzeelor, situația este un pic diferită: a)puține muzee au reușit să se înnoiască și să recupereze vizitatorii pierduți în timpul reabilitării; b)multe muzee sînt în plin proces de reabilitare și de pierdere a vizitatorilor (în ultimii doi sigur că a scăzut numărul de vizitatori la nivel național cînd muzee județene încă nu apucă să termine lucrările de reabilitare realizate de firme în insolvență); c)multe muzee nu reușesc să ofere mai mult decît o veche expoziție permanentă și ceva evenimente punctuale dedicate copiilor (NB. copiii sînt din ce în ce mai puțini....); d); e);....

Consumul de carte.... E amuzantă întrebarea: Cîte cărți ați citit anul trecut? Două. (nimeni nu întreabă, clar și răspicat și nimeni nu răspunde cîtă literatură a fost citită pe kindle, tabletă ș.a.m.d.... O să spuneți că sînt pricinos. Cu certitudine. La fel și spun și copiii mei după ce le-am interzis utilizarea calculatorului și le-am restricționat utilizarea telefonului. Desigur, în două săptămîni au citit mai multe cărți fizice decît au citit într-un an de folosire a calculatorului și telefonului mobil :).

Totuși, sînt sau nu bani pentru cultură?! DA, sînt! Dar nu-i căutați în bugetele instituțiilor publice de cultură. Căutați în finanțările acordate de ordonatorii principali de credite din capitolul bugetar Cultură, sport, recreere și religie și s-ar putea să aveți o surpriză națională (fiindcă acesta este nivelul la care trebuie să privim lucrurile). Mai căutați în bugetele utilizate de marii agenți economici care au spații generoase pentru spectacole, expoziții ș.a.m.d. (mall-uri). Nu sînt bani pentru teatru?! Ba da! Dar căutați spectacolele în afara teatrelor. Nu sînt bani pentru expoziții?! Ba da! Dar căutați în afara muzeelor. Nu sînt bani pentru restaurări de monumente istorice?! Ba da! Dar căutați în reabilitarea și restaurarea unor clădiri care ar putea să fie monumente istorice, dar au norocul să nu fie. (Nu doar în București se întîmplă ca un monument istoric să se dărîme singur, în timp ce clădirea vecină, din aceeași epocă este restaurată cu cea mai mare grijă de către proprietar. În atare condiții, presiunea rechinilor imobiliari aproape că este foclor urban). Nu sînt bani pentru folclor?! Ba da! Mult prea mulți! Mult prea periculos de mulți!

Ce ne facem cu banii pentru salariații din cultură?! Nimic, ce să ne facem?! În cazul salariaților din cultura instituțională publică, trăim mai mult de un paradox. În primul rînd, slujbașii culturali au cel puțin trei voci relativ clare și cîteva mii sau zeci de mii care fac zgomot. Ce înseamnă asta?! Slujbașii din teatre (nu le spun artiști fiindcă libertatea artistului este incompatibilă cu constrîngerea programului fix) au cîteva sindicate care au reușit să impună un statut oarecum special. Slujbașii din biblioteci au cel puțin o organizație profesională puternică, suficient de credibilă în interiorul breslei și în afară pentru a promova și susține o lege relativ corectă. Slujbașii din așezămintele culturale au cel puțin o organizație care poate negocia coerent ceva reglementări. Slujbașii din patrimoniu....în cazul lor aș spune că ....., da' mulți! Toate aceste voci au făcut ca salarizarea în domeniul culturii să fie un mare haos, cu multe și variate anomalii, dar cu o constantă: salarii mai mici decît în educație, sănătate, ordine publică, conțopiști.

Al doilea paradox. Slujbașii din cultură sînt, în foarte multe cazuri persoane aflate într-o zonă profesională plată. Un absolvent de istorie fie găsește loc în învățămînt, fie într-un muzeu, fie ca agent comercial. Cam la fel cu un absolvent de științele comunicării, de filologie, etnografie ș.a.m.d. Un om care a ajuns să lucreze zece ani într-un muzeu sau într-o bibliotecă sau într-un așezămînt cultural e "terminat" profesional. Nu prea are unde pleca din actualul loc de muncă. Stă unde se află, se mulțumește cu un salariu mic și completează în fel și chip, pe timpul celor 8 ore din care muncește efectiv vreo 2-3. Din nou, afirmația mea trebuie privită la nivel național, fără particularizări în plus sau în minus (cunosc foarte multe astfel de situații particulare, care nu schimbă imaginea de ansamblu). Situația este diferită în cazul celor care sînt salariați pe posturi de interpretariat. Cei buni (și norocoși) sînt proprii lor salariați. Alți, la fel de buni și norocoși trăiesc foarte bine din interpretări realizate în alte locuri decît locul lor de muncă principal. În fine, rămîne o masă oarecare de interpreți care într-o lume a spectacolelor liberă și nesalarizată ar fi doar figurație sau interpretare de umplutură.

Legislația salarizării este imbecilă. Acesta este un truism. Este imbecilă fiindcă exprimă perfect incapacitatea autorităților (și angajatorilor de drept public) să creeze și să pună în aplicare un sistem de salarizare bazat pe performanța salariaților. Experiența de management pe care o am îmi permite să afirm că și în sistemul public este posibilă salarizarea diferențiată pentru salariații cu pregătiri, vechimi și poziții ierarhice identice.

Atunci cînd consiliam omologi din alte instituții publice de cultură îi preveneam că unu pînă la doi ani de la punerea în aplicare a unui sistem de salarizare bazat pe performanță în instituție se va revărsa iadul cu toți dracii lui. În unele cazuri, managerii nu au reușit să reziste nici primul an. În alte situații, managerii au mulțumit frumos pentru consiliere (au plătit, desigur, odată cu mulțumirile) dar au spus că preferă purgatoriul. În fine, au existat manageri care au înțeles și riscurile și avantajele unui astfel de sistem de salarizare și continuă să îl aplice și astăzi, după mulți ani.

De ce sînt salariile mici în domeniul culturii?! Fiindcă nu merită mai mult.

luni, 23 martie 2015

Uite legea, nu e patrimoniul

O să abordez problematica salarizării personalului din domeniul cultural, apăsătoare, actuală și fără o previzibilă soluționare pe termen scurt într-un articol viitor. Deocamdată, voi detalia cîteva idei pe care le susțin de ani de zile, mai ales fiindcă aceste idei abordează un subiect transversal: legislația.

În România avem, paradoxal sau nu, o legiferare a domeniului cultural care nu este, în linii mari, mai "slabă" sau "proastă" decît ceea ce putem întîlni în alte state, cu o vechime mai mare în "statul de drept". Dintr-un punct de vedere, legislația noastră este articulată într-un mod care să faciliteze aplicarea, respectiv pe domenii mari:
a) specifice: patrimoniu (muzee, patrimoniu mobil, imobil, arheologie, patrimoniu imaterial), cultură scrisă (biblioteci), artele spectacolului (teatre, așezăminte culturale), arte plastice (așezăminte culturale)
b)transversale: finanțare (timbrele culturale, AFCN, exclud sponsorizarea și mecenatul), management (includ aici și rămășițele din reglementările pentru programe și proiecte).
Nu includ aici salarizarea personalului, formare profesională și, repetînd, sponsorizarea și mecenatul.

O astfel de abordare, criticabilă și criticată oferă cîteva avantaje: flexibilitate, adaptabilitate și scalabilitate. Intenția realizării unui cod al patrimoniului (sau chiar ar culturii, cum doresc unii tributari ai centralismului) este o intenție pe care am dezavuat-o continuu. Motivul meu este unul simplu: experiența nefericită a codului fiscal, reglementare care pune atît de multe la un loc, încît totul devine un monstru extrem de dificil de gestionat. În cazul patrimoniului, lucrurile ar sta chiar mai rău, deoarece evoluția istorică și socială a componentelor patrimoniului nu este unitară. Doar un exemplu: pînă în urmă cu 10 ani, patrimoniul imaterial nu părea a fi un subiect de interes pentru reglementarea la nivel de lege. Astăzi, viteza cu care se mișcă interesele și reglementările internaționale și europene în domeniu pare a fi mai mare decît în celelalte domenii ale patrimoniului. Unul dintre argumentele în favoarea codificării este că un Cod are o putere mai mare decît o lege. Fals și irelevant. Din nou, Codul Fiscal este un excelent exemplu.

În opinia mea, exprimată frecvent și în tot felul de împrejurări, ceea ce ne lipsește nu sînt legile, ci aplicarea acestora. O lege nu poate fi perfectă, în schimb aplicarea ei poate "salva" textul deficitar. Legile patrimoniului, în vigoare, nici măcar nu știm cît de bune sau de rele sînt pentru simplul și banalul motiv că nu au fost sau nu au putut fi aplicate. Un exemplu minimal, dar cu efecte dramatice asupra a tot ceea înseamnă patrimoniu: nu sunt cunoscute criteriile și metodele de evaluare a bunurilor culturale mobile. Cea mai recentă modificare a normelor respective a lăsat destinatarii și fără posibilitatea utilizării criteriilor din normele internaționale de evaluare (care există și nu au fost aplicate sub imperiul vechii reglementări).

Cu cinci sau șase în urmă (nu mai știu exact), sub egida Administrației Prezidențiale a fost realizat un diagnostic exhaustiv al cadrul normativ în vigoare și astăzi, cu evidențiarea lipsurilor, suprareglementărilor și inadvertențelor. În acea perioadă, glumind, am afirmat că am realizat cel mai bun manual pentru distrugerea patrimoniului. S-a dovedit, în București și aiurea că am avut dreptate. Una dintre concluziile importante ale muncii din acea vreme a fost că lipsește aplicarea legii și nu legea, iar aici se remarcă absența autorității ministerului. S-a discutat foarte mult despre motivele lipsei de aplicare a legilor existente. Pe lîngă banala, deja, corupție ar trebui adăugată lipsa de interes. Aplicarea legii presupune, printre altele, părăsirea temporară a biroului pentru a vedea, în teren, ce și cum se întîmplă cu patrimoniul. La un moment dat, propusesem un moratoriu de un an pentru orice fel de intervenție asupra patrimoniuliu construit. Un an să fie interzise absolut orice fel de intervenții asupra oricărui monument istoric, sit arheologic ș.a.m.d. Oricum, și fără moratoriu, situația din teren este aceeași.... Ca experiență personală, atunci cînd interacționez cu diferite persoane care dovedesc interes față de anumite imobile le recomand cu toată tăria să NU solicite clasarea imobilelor cu pricina. Dacă dorești să condamni la moarte o clădire, claseaz-o și o să-i oferi o moarte lentă și dureroasă.

Mai adaug un motiv: legea X este proastă fiindcă a fost făcută de Y. Ergo, o să fac eu o lege nouă. ...de aici începe spirala eșecului sistemic (vezi legislația educației). Am redactat zeci și zeci de acte normative. Unele există în Monitorul Oficial în redactarea inițială. Altele au fost modificate atît de mult încît au ajuns texte diferite. În toate cazurile, se aplică o regulă de bază: legile (reglementările) nu au autor. Mi se pare infantil să afirm că ordonanța aia sau norma ailaltă sînt ale mele sau sînt făcute de mine. Dacă ar fi altfel, aș putea spune că cei care au scris despre acele reglementări, încă nu au scris la fel de mult cît am scris eu în ele (ca să nu mai zic că au scris și prost).

Prietenul Adrian Crăciunescu ricana, amar, asupra unei inițiative parlamentare (http://a-craciunescu.blogspot.ro/2015/03/nobili-dar-multi.html). Nu voi adăuga elemente de detaliu criticii sale. Voi spune, în schimb, că această inițiativă este o nouă dovadă de diletantism în actul de legiferare și o nouă dovadă de incapacitate de aplicare a legii.  Nu insist asupra diletantismului, fiindcă parlamentarii nu trebuie să cunoască legile, ei trebuie să le facă, nu?! Ceea ce este mai important este că incapacitatea de aplicare a unei legi conduce la o lege nouă, care să fie mai aplicabilă. Nu contează nici faptul că o lege "naște" categorii juridice noi, eventual inutile. Mai important este faptul că incapacitatea autorității de a aplica o lege provoacă la un act nou de legiferare. Un exemplu clar este legislația salarizării în sistemul public.

În cazul patrimoniului cultural, avem ceva definiții, avem ceva reguli, avem ceva sancțiuni pînă la nivel penal. Cîte sancțiuni au fost aplicate subiecților de drept privat și, mai ales, celor de drept public, primii chemați să vegheze la aplicarea legii?! Cîteva (potrivit un inventar, pînă în 10 la nivel național). Doar naivii pot crede că o lege nouă va conduce la aplicarea acesteia. Că vorbim de abuz prin inacțiune, că vorbim de lipsă de profesionalism (sancționabilă și ea), subliniez și insist asupra unei realități: avem legislație. Ea trebuie aplicată. Abia după aceea putem spune dacă e o legislație bună sau rea. Uneori, mă amuz: Nu putem aplica legea. De ce? E proastă? Ați încercat? Nu, dar știu eu că nu se poate aplica.


duminică, 22 martie 2015

Lipsa de importanță a culturii

În ultima vreme am putut observa dezvoltarea unei anumite atitudini combative a slujitorilor culturii, din majoritatea subdomeniilor acesteia. În unele cazuri combativitatea este generată de o clamată indiferență a autorităților publice în relația cu patrimoniul cultural. În alte cazuri, este vorba despre salarizarea apreciată ca fiind jignitoare și mult prea mică prin raportare la importanța socială a muncii salariaților din cultură.

Pentru a clarifica de la bun început poziția pe care o susțin: lipsa de grijă a autorităților față de patrimoniul cultural, creatorii și păstrătorii acestuia este, din punctul meu de vedere, încadrabilă în rândul infracțiunilor contra siguranței statului. Din păcate, nici Constituția și nici Codul Penal nu acordă o atît de mare importanță culturii.

Lipsa de importanță constituțională și legală a culturii și, în special, a patrimoniului cultural se reflectă și în acțiunile (sau inacțiunile) autorităților publice centrale și locale. Voi începe cu ministerul culturii (nu folosesc majuscule fiindcă abia este organizație, cu atît mai puțin o autoritate). Din puțina mea cunoaștere (directă, a ultimilor 16 ani și indirectă, a celor pînă în 1998), pot afirma că ministeriatul Caramitru a fost singura perioadă în care autoritatea publică a afirmat și pus în practică ceea ce se numește viziune. Desigur, au fost și atunci greșeli, dar cultura instituționalizată din România încă nu are un program normativ mai coerent decît cel dezvoltat atunci. După acea perioadă, la conducerea ministerului s-au perindat persoane care nu au mai dovedit capacitatea de afirma și urmări punerea în practică a unui demers de tip strategic. Ba chiar, în ultimii 8-9 ministerul a fost redus, treptat, la nivelul unei entități birocratice cu un orizont mult prea apropiat.

Comportamentul ministerului s-a reflectat, rapid, și în comportamentul autorităților publice locale, care, acoperite de pătura unei autonomii încă puțin înțelese, au contribuit din plin la pierderea semnificației sociale a culturii. Frecvent, mi s-a întîmplat să aud întrebarea pusă de slujitori ai culturii subordonați local: Ce face ministerul pentru noi? Semnificația acestei întrebări fiind: Care este direcția pe care o arată ministerul?! Acest fenomen mi se pare a descrie foarte bine starea domeniului: cultura din România nu are direcție.

Spuneam că în vremea ministeriatului Caramitru s-au făcut și greșeli. Una dintre aceste greșeli este o implicare redusă în elaborarea Legii 10/2001 (legea care reglementează retrocedările). Deși este o greșeală, totuși nu poate fi imputată nici ministrului și nici ministerului. Abordarea proprietăților confiscate/naționalizate în vremea socialismului este una unitară pentru toate domeniile vieții sociale, realitatea aplicării legii dovedind că retrocedarea în natură a fost o decizie de politică de stat proastă, cu numeroase lipsuri. O lipsă majoră a legii este că ignoră realitățile sociale născute în cei 60 de ani socialism. Așa cum au fost retrocedate clădiri pentru locuit, clădiri în care funcționau școli sau spitale, așa au fost retrocedate clădiri în care funcționau muzee, așezăminte culturale sau biblioteci.

Lupta împotriva retrocedărilor a fost pierdută înainte de a începe, odată cu Legea Lupu (retrocedările de terenuri), care a fundamentat principiul retrocedării în natură. În acest moment este prea tîrziu pentru a se cere modificarea legii, fiindcă o astfel de modificare ar fi nedreaptă pentru titularii dreptului de proprietate care nu și-au primit, încă, bunurile revendicate. De unde izvorăște, totuși, problema atît de gravă cu care se confruntă instituțiile publice de cultură?! Problema se numește pasivitate (aproape) totală, atît a statului, cît și a autorităților publice locale. În cazul statului, Guvernul solicită fiecărei instituții publice de cultură rapoarte periodice despre situația imobiliară a acestora (inclusiv litigii, sarcini și așa mai departe). Aceasta înseamnă că situația imobilelor era cunoscută de mai mult timp, dar nu s-a făcut absolut nimic (sau aproape nimic). Singurul demers centralizat care să ofere spații de funcționare pentru instituții publice a fost programul de reabilitare/construcție a unor case/cămine culturale în mediul rural (perioada 2005-2007, dacă îmi aduc bine aminte), în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu Banca Mondială. Un alt demers care ar merita bine criticat, este cel care a afectat Teatrul Național din București, Biblioteca Națională, Palatul Culturii din Iași și alte cîteva obiective mai mici. Au mai existat proiecte destinate reabilitării unor clădiri pentru muzee, teatre, biblioteci sau așezăminte culturale din mediul urban, dar acestea au vizat imobile cu o situația juridică lipsită de echivoc.

În unele cazuri, echivocul nu a împiedicat efectuarea de cheltuieli generoase pentru reabilitatea unor clădiri, în prezent retrocedate. Astfel de crime financiare care afectează negativ instituții publice de cultură vor rămîne crime, dacă magistrații nu vor decide, eventual, că au fost infracțiuni.  Prin urmare, situația dificilă și, treptat, dramatică, a instituțiilor publice de cultură era cunoscută de 5, 10 aau 15 ani. De ce totuși, nu s-a făcut nimic pentru rezolvarea acestei situații?! În opinia mea, deoarece creatorul și păstrătorul de cultură și-a pierdut respectul societății și, implicit, locul și rolul în societate. Instituția publică de cultură încearcă să ofere protecție socială, deși nu ar trebui să fie adăpost călduț pentru salariați. Instituția publică de cultură încearcă să ofere educație, deși nu ar trebui să fie un substitut pentru școală. Instituția publică de cultură încearcă să ofere voturi aleșilor locali, deși nu ar trebui să fie agent electoral.
Dramatismul situației se va agrava pentru cel puțin cîteva motive:
-pauperizarea reală a membrilor societății
-scăderea abruptă a nivelului de educație generală a membrilor societății
-migrația externă care afectează o populație activă, fost educată cu un anumit tip de comportament pro-cultural (din acest punct de vedere, centralismul ideologizat al perioadei socialiste a fost benefic pentru cultură în general)
-ignorarea periferiilor de către centre (cei care oferă cultură se concentrează în centre de județ sau de oraș și ignoră periferiile rurale sau rezidențiale)
-activitatea unor concurenți de nișă, mici, agresivi și foarte mobili, care practică un fel de gherilă culturală
-trecerea culturii în domeniul digital.

Există, oare, soluții?! Fără îndoială, dar aceste soluții impun un ministru care să poată negocia dur în interiorul Guvernului și care să facă ordine în minister, impun un secretat general care "să știe carte" și să cunoască toate domeniile culturii, precum și modul în care poate funcționa cultura unui stat care este membru UE. Opinez că în maximum patru ani (cel mult pînă la finalul actualului ciclu programatic al UE) instituțiile publice de cultură ar "locui" în casele lor.

luni, 9 martie 2015

Imaginile adevărului

Oamenii de azi sînt crescuți cu puține credințe. În ei cred puțin, în familie cred puțin, în țară și mai puțin. Despre Dumnezeu știu atît de puțin, încît orice credință e lipsită de sens. Chiar și despre maimuțe știu prea puțin, că să fie împiedicați de vreo credință. Lui, pînă crescuse bine, i se spusese că a ști te ajută, că e bine să cunoști, că asta te ajută să deschizi ochii asupra lumii și să o înțelegi. Cît fusese mic se războise cu ai lui, care îl puneau să citească, ba îl și bătuse ăl bătrîn, o dată: Iftode, 'tu-ți ceara mă-tii, învață, mă să fii curios! Belește, mă ochii, în jur ca să nu-ți rupi picioarele cînd mergi! Uite așa învățase el să fie curios. Nu se alesese cu prea multe din curiozitatea asta, dar era sigur că pricepe mai multe din lumea asta decît pricep ăștia tinerii, care n-au curiozitate și nici credință.

Dacă ești curios, cauți răspunsuri. Uneori, te oprești din curiozitate și începi să crezi. Alteori, rămîi pururea curios, iar credința devine mai slabă, acoperită de neliniștea aflării. Ăștia, tinerii, reușeau să nu creadă și să fie și lipsiți de curiozitate. Preferau să fie proști, să nu afle ce e în jurul lor. Cu toate drăcăriile alea de aparate în care stăteau cu ochii beliți și mințile arse, ai fi zis că pot afla cîte în lună și în stele, dar uite că nu era așa. Stătuse, de cîteva ori, de vorbă cu niște tineri și aflase de la ei că nu contează ce e aia familie, că familia e un cuvînt care dă bani pentru un aparat nou, care spală haine sau dă de mîncare. A aflat că țara sau a fi român nu înseamnă absolut nimic, că ar fi niște cuvinte fără înțeles, fără conținut. Nici despre Dumnezeu nu aflase vești mai bune. Îi fusese foarte greu să vorbească cu tinerii ăștia... era de parcă în cap ar fi avut numai un fel de imagini, fără cuvinte care să le poată descrie și explica.

Nu-și știau nici rolul și nici locul în lume. Pentru ei totul trece și se risipește, modă rapidă în lumea internetului și imaginii. N-aveau nici un fel de idee despre de unde și încotro, morții din războaie erau imagini ca alea din jocuri, istoriile dărîmate cu tancul și racheta nici măcar nu ajungeau imagini, fiindcă jocurile lor nu aveau imagini cu istorii și clădiri vechi. Încercase să scuture vreo doi, spunîndu-le c vorbesc o limbă stîlcită, care nu seamănă cu nimic, că ce fel de români sînt ei cu așa limbă, că oricine își poate bate joc de ei și ei se uitaseră la el cîteva clipe, ochi goi, cu rătăciri mari și goale în spatele lor și apoi se întorseseră să zîmbească și să chicotească, cu ochii în ecrane și urechile astupate de căști din alea de cauciuc moale, făcute să intre în ureche și să se scoată greu.

Lipsiți de credință, de orice fel de credință, îi vedea, cu ochii în ecrane și urechile astupate de căști, murind în războaiele altora, lipsiți de nume, de identitate, fără istorie și fără viitor, mulțumiți cu jocurile din ecrane și imaginile adevărului.

miercuri, 25 februarie 2015

Noaptea faci ce e de făcut

Nici nu i-ar fi trecut prin minte să ridice cuvinte, că doar stătea în casă ca omul. Avea prieteni care doar se lăudau că trăiesc omenește, dar văzuse el că arăta de parcă ar fi fost porci de rasă, coșoni sau cum le mai zice. Se luase cu muierea din drag, gospodăreala o primise la pachet - pește congelat vîndut obligatoriu cu o carte bună. Cît fuseseră în vorbe, aflase cum ar trebui să fie schimbate becurile, bătute covoarele, mutată și așezată mobila prin casă, cărate plasele de la piață. Dăduse și el înțeles cum ar fi bun ostropelul de pui, magiunul de prune brumării și frigănelele de pîine dată prin ou bătut cu lapte. În primul an simțea că îl ia cu leșin numai cînd se sprijineau unul de altul, din greșeală, coborînd vreo scară. Abia pe la sfîrșitul anului al doilea s-au potolit fierbințelile și bubuielile din urechi, care-l apucau cînd se țineau de mînă. Era chiar neplăcut să o audă strigînd la el Iftode, ești surd, vrei să mă audă lumea pe stradă?!

Au și dansat de cîteva ori, după defilările de 1 Mai și 23 August, la horele și jocurile pe care le făcea prim-secretarul într-un parc lîngă oraș. În sat n-apucaseră să joace că se întîmplase să nu se potrivească la nedei, dar își povestiseră cum ar fi jucat dacă s-ar fi potrivit să fie în același timp în sat. Îi povesteau alții cum și ce făceau cu fetele de erau în vorbe, dar nu-i plăcuse cum îi auzea vorbind. Nici azi nu înțelegea dacă ăia voiau să se însoare cu curve sau să trăiască cu femei așezate. Cum i se plîngea un prieten că nu pricepe cum vine asta, că el e băiat cuminte, așezat și îngrijit și curvele astea frumoase se duc numai cu îngălați și inculți. Nu i-a spus niciodată, ca să nu-l supere, dar i-ar fi spus că, după mintea lui, curvele frumoase n-au ce căuta cu băieți cuminți și îngrijiți. Băieții cuminți și îngrijiți stau de vorbă, admiră fluturi se minunează de brăbeți... din astea. Curvele n-au timp de astea și, oricum, n-au timp să vadă de-aproape frumusețea unui băiat așezat și cuminte.

Auzise că viața împreună cu o femeie, luată după cuviință, cu popă și primar, poate să fie și altfel decît munca în ture, dar nu înțelegea cum vine asta. Mai ales partea cu culcatul...adică să nu fie în pat, sub plapumă, cu lumina stinsă și jaluzele trase? Sau, Doamne ferește, să se audă țipete și alte zgomote?! Asta nu i se părea în regulă... omul se ia cu femeia ca să facă treabă, să ridice casă și familie, nu ca să trăiască într-un concediu perpetuu. Dac-ar fi fost pe-așa, cine s-ar mai ocupa de toate cîte sînt de făcut?! Toate cele între bărbat și muierea lui trebuie făcute cu rînduială: ziua muncești, faci mîncare, citești ziarul, faci ceva curățenie, mai cerți copiii, iar noaptea faci ce e de făcut, cu măsură și cumpătare, că să poți să o iei de la cap a doua zi.

joi, 29 ianuarie 2015

Crimă și pedeapsă

În ultimii...vreo ...13-14 ani am putut intra prin mai multe universități (și alte unități de învățămînt) din Europa. Franța, Marea Britanie, Belgia, Finlanda, Turcia, Italia .....  În unele locuri era evident că mă aflu în clădiri pentru vizitele de protocol. În altele și nu puține, în schimb erau săli de curs absolut obișnuite. Dacă în unitățile de învățămînt, altele decît universitățile, dotările, să spunem contemporane, erau sau nu, în universități n-am întîlnit săli de curs care să nu aibă cel puțin computer videoproiector și acces la internet. Desigur, nu mă voi referi la aspectul general al spațiilor universitare, care este oricum, dar nu decrepit. Chiar și în universitățile cu o vechime mai mare de 150 de ani, vechimea clădirii era, mai mult, o sugestie și nu o realitate de sărăcie cu lustru.

Vizitînd spații universitare de la noi, impresia generală este una de ... cum să spun... inadecvare?! Vetust?! Primitivism?! Nu găsesc exprimări academice suficient de dure și sugestive. Desigur, am văzut și spații universitare decente, care seamănă cu ce ar trebui să fie învățămîntul academic al secolului XX. Nu, nu XXI, fiindcă mai e un secol pînă atunci. Sînt curios ce-or face profesorii care vor să ofere o exemplificare cu o pagină de internet sau să facă o demonstrație oarecare, care, fie și numai pentru economie de timp, s-ar face mai bine pe un ecran decît cu creta pe tablă.

În urmă cu vreo ....11-12 ani, m-a rugat un amic să îl ajut cu o corectură a testelor intermediare rezolvate de studenții lui de la o facultate de umanioare. Omul mi-a spus răspicat că testele alea nu sînt relevante pentru nota studenților așa că el este interesat mai mult să afle o opinie suplimentară. Am trecut prin jumătate din teste și l-am întrebat dacă studenții cu pricina o să ajungă la licență. Omul mi-a spus, senin, că da. Am insistat și i-am spus că, dacă ar fi după mine, studenții respectivi ar trebui întorși la liceu pentru motiv de analfabetism funcțional. Tot senin mi-a spus că pe el îl interesează ideile studenților, nu ce și cum sînt scrise ideile astea. Peste cîțiva ani, conducînd interviuri de angajare, am constatat că nu pot ignora ce și cum sînt exprimate, inclusiv în scris, ideile foștilor studenți, acum în căutarea unui loc de muncă. Între timp, am aflat că nu este etic să beștelești studenții pentru analfabetism, că nu este etic să constați, în public, deficiențele mediului universitar, că studenții trebuie trecuți pentru a fi păstrată "norma" de licențiați care asigură continuitatea unei catedre.

Peste o altă bucată de vreme, m-am confruntat cu foști studenți (în majoritate de umanioarea), acum salariați în instituții publice de cultură, bolnavi de un analfabetism funcțional cronic. La acest analfabetism funcțional, să zicem, "clasic", se adaugă analfabetismul funcțional "informatic". Redactarea și paginarea unui text, realizarea unor minime calcule într-un fișier de tip "Excel", căutarea informației în internet, comunicare prin e-mail.... toate astea și altele, la fel de simple, sînt aventuri sălbatice ale cunoașterii. Ca formator și șef de instituție de formare profesională mi se reproșa că un istoric, un etnograf, restaurator sau conservator nu trebuie să fie utilizator avansat de calculator. Întrebam de ce au venit la curs. Mi se spunea că pentru a învăța. Și atunci întrebam, din nou, dacă un dosar de restaurare sau clasare, dacă un formular de DOCPAT sau un formular de proiect se completează scris de mînă, pe hîrtie. Se lăsa tăcere.

Întîlnești aceiași foști studenți în administrațiile financiare (aici sînt un pic evoluați, fiindcă pot apăsa pe niște taste, ca să completeze cu cifre niște cîmpuri predefinite într-un formular), în ministere și alte entități din administrația publică. Întîlnești aceiași foști studenți (sau liceeni) în infinita listă a celor care nu vor reuși vreodată să facă rost de bani acordați de bănci sau europeni pentru simplul și banalul motiv al analfabetismului.

Ce am scris mai sus e crima. Pedeapsa este halul în care trăim.

luni, 26 ianuarie 2015

Publicul / privatul față cu schimbarea

Înainte de a avansa în măruntaiele proceselor de schimbare (și ale managementului acestora) este necesar să înțelegem că există diferențe majore între sistemele instituționale de drept public și cele de drept privat. Aceste diferențe, mult prea frecvent ignorate de analiști și teoreticieni lipsesc de eficiență, în foarte mare parte, instrumentele, tehnicile și metodele utilizate de managementul schimbării și descrise în literatura de specialitate (frecvent străină, de origine americană mai ales și, la fel de frecvent, copiată și prost tradusă în literatura de limbă română).

O diferență majoră poate fi identificată în modul de manifestare al celor două sisteme. Sistemele de drept privat sînt adaptabile prin excelență (dacă nu sînt adaptabile, atunci dispar). Sistemele de drept privat sînt teribil de inerțiale, funcționînd ca și cum ar avea în adîncul lor giroscoape de mari dimensiuni. Cum un alt prilej, vom putea discuta și despre cauzele acestei realități, dar, aici, ne vom limita să enumerăm cîteva astfel de cauze. Una este existența și funcționarea organizațiilor de tip sindical. Lucrătorii, mai ales organizați în sindicate, au un apetit foarte scăzut pentru orice ar putea însemna pierderea unui anumit statut sau ieșirea din starea existentă (păstrează cît mai mult din status quo). O a doua cauză este mult clamata și legiferata stabilitate a personalului din administrația publică. Stabilitatea, în acest caz înseamnă imobilitate și osificare. Fie că este modelul francez, fie că este copia sa românească, stabilitatea în post/funcție/poziție anulează orice idee sau demers de punere în practică a meritocrației. A treia cauză este confunzia între profesionalizarea lucrătorului din entitățile de drept public și creșterea performanței profesionale a acestuia. Profesionalizarea lineară, fără o curbă ascendentă, nu oferă creștere. În rândul cauzelor se înscrie și fenomenele pe care le deservesc sistemele publice. Acestea sînt fenomene în primul rînd sociale, cu manifestare pe termen lung și foarte lung: crearea, creșterea și aferenta impozitare a averilor, viața de familie și viața socială în general, educația, securitatea și siguranța socială (inclusiv reflectarea în securitatea militară).

Față de sistemele de drept privat, sistemele de drept public sînt mult mai fragile în fața arbitrarului decizional alogen. O entitate de drept public se naște, se transformă sau moare ca urmare a unei decizii de putere din partea unei autorități superioare în ierarhia decizională, fără legătură reală cu viața social-economică din jur. Sistemele de drept privat, în schimb, au o viață și o durată a acestei vieți exprimate ca efecte ale unui complex cauzal multifactorial (manifestările pieței - concurenți, furnizori, clienți, tehnologie; conținutul legislației; viața sau moartea unei anume persoane etc.). Orice diagramă sau teorie găsiți în legătură cu viața organizațiilor, se poate observa ușor că exprimă viața organizațiilor de drept public.

Aceste două mari diferențe (pot fi și altele, dar în cele două enunțate se originează toate) impun diferențierea în abordarea schimbării organizaționale. Diferențierea este obligatorie fiindcă schimbarea se face în timp și prin interacțiunea mediului intern cu cel extern. Important este, totuși și critic, factorul timp.

Modificare, transformare, devenire, schimbare

Omida ajunge fluture și gata. Putem povesti despre biologia, chimia și fizica implicate pe durata acestui proces, dar cam atît. Analogiile puerile, altfel poetice și pline de lirism, dintre oamenii care pot să zboare, așa cum zboară omizile ajunse fluturi, sînt o modalitate vulgară de a ignora realitatea. Drumul de la omidă la fluture se întîmplă în mod natural. Nici omida și nici fluturele nu au habar despre ceea ce se petrece. Omida nu are habar că urmează să devină fluture, nici cît va dura și nici cîte și ce resurse va consuma. La o adică, omida nu are habar nici ce fel de fluture o să ajungă.

Oarecum asemănătoare este și confuzia între schimbarea hainelor cu schimbarea de la a fi o persoană bună la una rea (sau invers). Hainele sînt înlocuite unele cu altele, sînt diferite în mod esențial. Cînd o persoană devine din rea, bună (sau invers) trăsăturile de personalitate nu sînt înlocuite. De fapt, răutatea (sau bunătatea) sînt tot acolo, doar că în alte cantități și cu alte manifestări. În plus, ca să devii din bun, rău (sau invers), trebuie să îți dorești asta și să faci anumite eforturi, care afectează întregul comportament.

Auzim frecvent că s-a schimbat vremea, într-un mod asemănător cu schimbarea prin care trec organizațiile. Din nou, ne aflăm în fața unei erori de percepție datorată, în primul rînd, utilizării unui singur cuvînt. Vremea are stări, manifestări ale legilor fizicii, în principal, care se petrecîn lipsa oricărei dorințe din partea vremii înseși. La o adică, vremea s-ar simți foarte bine să fie sigură și nu probabilă.

Schimbarea, care a condus la apariția unui domeniu distinct al managementului, este cu totul altceva, atît în cazul oamenilor cît și, mai ales, în cazul organizațiilor. Schimbarea la om este extrem de dificil de realizat, în special ca demers endogen. În cazul organizațiilor, lucrurile sînt diferite, în principal datorită faptului că organizațiile sînt abstracțiuni juridico-sociale, fără o viață a lor, fără obiectivare și conștiință de sine.

Schimbarea, spre deosebire de alți termeni și în sensul utilizat de management este un proces controlat de trecere a unei entități dintr-o stare în alta. Cuvintul cheie în această definiție este "control". Al doilea cuvînt important este "proces". Orice altă modalitate de trecere a unei entități dintr-o stare în alta este întîmplare, eventual evoluționism stăpînit de hazard.

Se vorbește foarte frecvent despre schimbare în organizații, inclusiv în cele de drept public. Totuși, despre ce se vorbește?!

miercuri, 14 ianuarie 2015

Credință, religie, resurse și bani

9/11 nu este începutul luptei SUA și al lumii împotriva terorismului, Atacuri teroriste au mai fost și pînă atunci, în epoca de după al doilea război mondial. 9/11 a fost semnalul de începere al unui altfel de război economic, îmbrăcat în cele mai ciudate, banele, primitive și previzile veșminte. Ceea ce găsim în mass-media ca atacuri teroriste sau lupta împotriva terorismului sînt, doar lupte într-un război economic global. Toate nenorocirile puse în seama terorismului religios sînt forme "moi" care oferă o posibilitate întîrzierii sau evitării pe termen nedefinit al unui confruntări armate cu adevărat globale.

Fără a fi analist politic sau economic, fără pretenții de istoric cult și răs-informat, am senzația că, trecînd de lipsa de profesionalism a majorității gutufanilor din presă (gutufanul este cel mai tîmpit dintre porumbei. E crescut și hrănit pentru carne și nu-și dă seama nici după ce i se rupe gîtul), se evită recunoașterea sau evidențierea fundamentului pur economic al confruntării cu terorismul (care termen a primit noi, extinse sau diferite înțelesuri în ultimii 50-100 de ani). Teroriștii care afirmă și despre care se afirmă că acționează din impuls religios sînt soldați într-un război economic. Voalul religiei este doar o tentativă de ascundere a unei realități și, nu în ultimul rînd, un concept "vandabil" din punct de vedere mediatic. La o adică, cum ar "vinde" un guvern oarecare implicarea într-un război economic?! O astfel de idee nu atrage sprijinul direct sau tacit al populației. În schimb, lupta împotriva teroriștilor religioși este un text cîștigător. Nu trebuie uitat că populația care primește un astfel de mesaj este o populație care a devenit mai sensibilă și mai interesată de foamete, irosirea resurselor, reciclare ș.a.m.d. În același timp, iarăși nu trebuie să uităm că aceeași populație este una care nu a fost secularizată în întregime și în totalitate. Cuvîntul religie "vinde" mai bine decît cuvîntul economic.

Unde au fost semnalate cele mai recente (recent în sensul de 25 de ani) incidente cu autori declarat religoși?! În zone interesante economic pentru cel puțin o parte dintre marile puteri (SUA și Rusia). Fie că este vorba de Georgia, Cecenia, Afganistan, Siria, Liba, Irak sau Nigeria, toate aceste locuri conțin vector economic de rangul 1: resurse naturale relativ ușor exploatabile. Nu avem astfel de incidente cu coloratură religioasă în America de Sud, dar acolo lucrurile sînt un pic diferite datorită costurilor asociate distanței.

Ceea ce vedem în ultima perioadă nu are de-a face cu religia sau credința (așa ceva a fost în 1972, la Olimpiada de la Munchen). Astăzi trăim în confruntări pentru controlul resurselor și, implicit, al banilor. Aceste confruntări sînt între SUA și Rusia. UE nu mai are de mult capacitatea de implicare în orice fel de confruntare de anvergură, estropiată fiind sub apărarea și efectele pe termen lung ale planului Marshall. În context, UE nu (mai) are capacitate de luptă militară, nu (mai) are, dacă a avut vreodată, capacitate de luptă în mediul electronic/informatic. Singurele capacități relativ interesante, dar insuficiente, sunt cele din lupta informațională. UE este prost plasată și din punct de vedere economic, fiind un producător/furnizor supus amenințării cumpărătorilor. Pare că lipsește din peisaj China. Nu lipsește. Este prezentă de pe poziția privilegiată a cumpărătorului care poate dicta prețul în piața globală. Dacă încetarea cumpărării produselor europene de către Rusia ar reprezenta o mare problemă, încetarea cumpărătorilor de către China ar însemna un dezastru. China stă și așteaptă cel mai bun preț de vînzare. La o adică, de ce să se implice într-o luptă, cînd poate ridica prada de război de pe front?! Japonia? Care Japonia? America de Sud.... este cam scumpă distanța pentru europeni... E un fel de rezervă a SUA.

Bref. Trăim un război economic pentru obținerea controlului resurselor (încă) ieftine și rapid de obținut. Sau o fi cineva care crede că mișcările zis jihadiste (proastă denumire, dar e un "cîrlig" bun) au crescut, generație spontanee, direct cu multe arme, făcute din comerțul cu nisip și cămile. Destrămarea regimurilor zis dicatoriale din Irak, Libia, Liban, Siria și mare parte din țările africane cu resurse naturale la preț mic a arătat lumii, din nou, diferența între țările națiuni (chiar dacă nu în întregime națiuni) și statele organizate arbitrar, peste mulțimi cu organizare socială tribală.