miercuri, 8 aprilie 2015

Ursitoarele s-au înclinat

Grea a fost venirea, grea rău... Osteneală mare și sudoare, dureri și poticneli pe drum. Pîrvoanea, a bătrînă, păzise venirea, bătînd, mărunt din buze, nedormită, în genunchi, privind negurile adînci ale drumului dincolo și dincoace. Nemîncată și nebăută stătuse, două nopți și o zi, menind de bine și noroc pe cît mai rămăsese de venit. Cînd un pic mai rămăsese, a strigat, cu strigăt încet, bărbatul, să vină. I-a poruncit să vegheze și să nu lase zburătoarele negurii să se așeze pe casă.

Cînd a văzut că cețurile, curgînd fire mici, îi fac cărare, a ridicat capul, ciulind urechile. De jur împrejur, pe lîngă giurgiuvele, pe după prag, strecurîndu-se prin pereți și prin tavan, se zbăteau fuioare fără gură, murmurînd pe glasuri mari. Descîntînd, a ridicat mîinile și a aruncat grîu, pelin și usturoi, spărgînd în cioburi albastre, reci și lungi, fuioarele negurilor dintre lumi. Pe genunchi mergînd, în gînd, cuvinte grozave rostind, a așezat pe masa mică, rotundă și necuprinsă cele de trebuință.

Cu mîinile a netezit pe deasupra căii, cu lumină caldă, albă. Lucirea Pîrvoanei s-a întins, pătură peste ea, femeie și cel ce venea. Cînd e al ajuns în prag, Pîrvoanea, sclipind cît sorii lumilor, s-a ridicat. De jur împrejur urlau, mușcînd din aer, cu bale fioroase, neguri reci și fără trup. Pîrvoanea era dreaptă, înaltă și mare, părul lucea, negru și lung, peste sprîncene îi cădea sudoare și lucirea ei sărea, scîntei, împingînd gurile care mugeau, să-l muște și să se-ntrupe.

L-a primit în brațe și l-a ridicat, în strălucire, cu țipătul viguros, ieșindu-i din gură odată cu suflarea din această lume. L-a ogoit și l-a pus la pieptul de curcubee, să se hodine, privit de ochii umezi și gura caldă, așezată peste fruntea-i încruntată. Negurile au flutrat și s-au îndepărtat mîrîind făgăduială de înturnare și luptă mare. Pîrvoanea, cocoșată, tremurînd de vreme și osteneală, a curățat pragul și s-a-ntins pe culcușul pregătit pentru ea.

Cînd timpul sorocit s-a împlinit, l-a luat, dormind, l-a așezat în cămașa albă a bărbatului și l-a lăsat să doarmă. Ei i-a dat ceai, să doarmă liniștit, să se deșchidă către lumile toate, să poată primi și citi ce lumile i-or spune. Cînd miazănoaptea s-a așezat dreaptă în crugul cerului, Pîrvoanea a adormit. A adormit și femeia. A adormit și el, cu pumnii strînși și fruntea lină. Pîrvoanea a tras, în somn, un colț de curcubeu, rotunjit peste femeie și peste el și a acoperit mai bine patul. La fereastră, în lumina nopții, trei lumini, stele licărind, s-au așezat, clipind pe rînd. În partea asta, negurile iară au venit. Cătau să se înfrupte, să se sulemenească și împodobească cu lucrurile de pe masă. Femeia dormind, ascultînd spusele lumilor, vorbele stelelor, s-a ridicat, a privit cu ochii mari negurile slute și le-a pleznit: Copilul meu e ursit și e menit. În lume a venit. Cu trup întreg, cu suflet mare. Lumii și luminii să facă închinare. Înalt și viguros, cu dreptate de om voios.

Pîrvoanea dormea, bătrînă, căruntă și măruntă. Femeia dormea, cu mintea plină de vorbe și cuvinte. Copilul dormea, cu suflet întreg, venit să șadă în astă lume.Ursitoarele s-au înclinat și, fiecare, cîte un cuvînt, copilului au mai lăsat.

luni, 6 aprilie 2015

Călușul s-a spart

Cînd i-a bătut Măria în poartă, aranja niște știuleți, rămași de anul trecut, în pătul. Și-a scuturat mîinile pe poalele cămășii ș-a ieșit. Costele, poimîine noapte trebuie s-o faceți. Ailalți au zîs că nu să bagă, că e prea greu pentru ei. Păi, bine, Mărie, tocmai acu' vii?! Tu nu vezi că abia mai mișc?! Mă dor șalele, genunchii nu mă mai țîn.... Știu, Costele, știu, dar dacă nu veniți voi, nu știu ce ne facem... S-au văzut semnele, Costele! Și Pîrvoanea a bătrînă mi-a spus că nu să mai leagă laptele și că vine mai rău. Hai, Costele, fă ceva! Bine, Mărie, bine! Mă duc să-i adun și pe ailalți.

Pe Afrim l-a găsit cu ventuze, întins pe burtă în tindă. Muierea îl trăgea de răceală. L-a sculat și l-a pus să se îmbrace. Iancu jumulea o gîscă, Marin dădea la porci... Care, cum, i-a găsit, s-au îmbrăcat și-au plecat. Cînd s-au adunat, în capul satului, începuseră să se simtă niște pale reci prin aerul stătut. Pîrvoanea îi aștepta, i-a descîntat și a rămas uitîndu-se după ei, cum intră și se pierd în luncă. Au găsit un pom frumos, drept, subțire și înalt, i s-au închinat și l-au tăiat. Pe sus, prin coama pădurii, începuseră frunzele să se zvîrcolească, zbătîndu-se ca lovite cu boatele de copii nebuni. Au spus ce aveau de spus, au tăcut, cu gurile pline de amar, verde și iuțeală usturată, după taina cea puternică și, cînd au încrucișat bețele, au văzut luminile fulgerelor. Mitrică s-a uitat în sus și s-a uitat la ei: Mă, băieți! Unu' dintre noi o să plătească, așa să știți. Să vă hodiniți, să nu beți și să nu mîncați. Să stați liniștiți, că o să avem nevoie de toată puterea noastră.

Cînd, iar, s-au adunat, peste trupurile odihniților, așezaseră muierile lumînări, care ardeau drept, cu flacără cuminte. A ieșit ultima femeie și s-a așezat lîngă ailalte, dincolo de gard. Ei au intrat, s-au pus în cerc și au început încet. Luna, mare, se făcuse și mai mare, mai avea un pic și cădea peste ei și peste sat.  În lumina ei, bețele, mișcate prin aer, începuseră să lucească fierbinte. Dincolo de gard, femeile priveau, tăcute, cu ochii largi, la vîrtejele care să împuterniceau pe lîngă ei. Cînd Costel a făcut un semn, bătaia din picioare a început să bubuie, să bată în pămînt ca-ntr-o tobă. Tălpile străluceau galben, iar lumina se unea cu a bețelor. Din grămada de pămînt din mijlocul lor a sărit, cu negură și răceală, o pală care a dat să se înfigă în Marin. Costel a hăulit puternic și au lovit cu bețele în pămînt. Scînteile s-au ridicat și s-au așezat peste ei,  țest galben încins, aproape alb. Pe lîngă scîntei, pe-afară, vîntul bătea turbat, cu urlet, șuier și vaier. Cîte-o pală, alb-albăstruie, dădea să-i lovească și se întorcea, lovită de lumină, cu vîjuit rău și subțire.

Au sărit și s-au învîrtit. Steagul stătea drept, de parcă Afrim ar fi purtat cu el, cît juca și sărea, un pămînt al pămîntului. Femeile de dincolo de gard își acoperiseră ochii cu broboadele, orbite de sclipirile iscate cînd albastrul din cercul de furtună se izbea de focul cald și viu făcut de tălpile și bețele bărbaților. Cînd, din mijlocul bărbaților, a ieșit un vuiet mare și întunecat, femeile au căzut în genunchi, cu capetele sprijinite în pămînt. Bărbații hăuleau și chiuiau, întineriți, drepți și viguroși. În ochi le lucea nebunia vieții, rîdeau cu gurile pline și se învîrteau, înroșiți în flăcări care se urcau spre ceruri și lună. Negura din mijlocul lor a început să se facă transparentă, să dispară, cu urletul oftînd încet. Pînă la urmă, ostenită, negura s-a stins și luna s-a ridicat la locul ei. Iancu a dus o mînă la piept, a mai hăulit o dată și s-a lăsat în genunchi. Din spatele lui, o lumină rece se întindea în sus, chicotind, despletită.

De atunci, morții au dormit, liniștiți, în mormintele lor, iar femeile au povestit copiilor și nepoților de puterea grozavă a călușarilor. Călușul s-a spart.