luni, 18 decembrie 2017

Teamă mută

E teamă, în ochii tăi, ascunsă
Sub sclipiri tandre de smarald.
Mă-nfioară, deși mi-e cald,
Dorință e acolo, abia aprinsă.

Nu te-ndepărta de mîngîiere
Lasă tristețea să se scurgă.
Iscă-mă din greaua umbră
Cu lumină nouă de înviere.

E teamă, în ochii tăi, întinsă,
Peste valuri mici de bucurie.
Mă lasă să deschid o feerie,
Cînd de geamăt mut ești cuprinsă


sâmbătă, 16 decembrie 2017

Cioburi de neant

Buzele tale nu vor mai săruta acest pahar,
nici căldura sînului nu mă va-mbia.
Vinul, de-acum, ca blestemul de amar,
bucuria de-a mai rîde va-neca

Oglinzile uita-vor amintirea chipului tău
nici ochii tăi nu mă vor mai veseli.
Un ciob, rămîne, amintire peste hău,
să-ngroape bucuria de a fi.

Urma pașilor tăi, pierdută în suflare de  vînt
mă cheamă, spre larg s-o urmez.
M-apropii, dar marea o-ascunde urlînd,
în neant rămîne să mai crez.

vineri, 15 decembrie 2017

Eternitate stelară

Zece zări se află, peste-acest Pămînt,
Zece, cîte degete chipul îți cuprind.
Zece, într-o clipă, bătăile de inimă sînt,
Tot zece, chipuri îți desenez în gînd.

Cînd mă înalț, pe prima o număr,
Cu tine, într-un univers de flori.
Mînă în mînă și umăr lîngă umăr,
S-ascundem tremuri și fiori.

Zarea a doua, frunțile le scaldă,
În rouă și taine, sub aripe de nor.
Suflare fierbinte și inimă caldă,
Se-ngeamănă din același dor.

Pe-o cale improbabilă, să pășim
Cu tălpile goale, în cerul al treilea.
Tăceri primitoare să găsim,
Unde nici visele nu vin adesea.

Pînă la șapte, cerurile sînt trepte.
Le urcăm, fără să privim îndărăt
Rămîn, în urmă, urlete și șoapte
De la pizmașii cu negru cuget

Zarea a opta, dacă o privim întors,
Eternitatea-ncepe să se deschidă.
Tot ce-am trăit e departe, jos.
O altă viață-ncepe să se aprindă.

Cu zările care ne-au mai rămas,
Ne-nvelim. De stele încălziți,
Cu veșnicia sta-vom la taifas,
Împreună, pururea, hărăziți.




joi, 14 decembrie 2017

Privind înainte

Cărarea șerpuiește printre maluri înalte,
Un ogaș de nedumerire între certitudini
Improbabile. Un pariu pe monede calpe,
Cursă între vorbe și nesigure gînduri.

De obicei, ghicesc zarea de dincolo de tufe
De nehotărîri, ochii și fruntea pot feri.
De-această dată, credința, în sînge, se rupe,
Întrebările doar mucedă tăcere pot primi.

O zeamă se scurge peste ochi și peste buze,
Toate regretele popasurilor, din goană, zărite.
Suflete, pentru-acestea nu sînt aplauze!
Ura și iubirea, se numără, de-au fost trăite.

Cărarea se-nfundă, spre final se-ntinde.
Nimic nu poate-aduce altfel de succes.
Nici visul, nici dorința de-al cuprinde.
Opri-mă-voi, dară, sub floarea de cireș.

miercuri, 13 decembrie 2017

Manageri, salarii și alte finețuri culturale

Urmăresc, de ceva vreme, frămîntările și discuțiile despre salarizarea amploaiaților din instituțiile culturale, despre inechități și egalitarisme. În aceste discuții, un loc important îl ocupă pozițiile nefericite pe care le ocupă, în ierarhia salarială, managerii și slujbașii care se ocupă cu patrimoniul cultural. Întîi, cîteva idei despre manageri. Mai la urmă, despre cei care șterg de praf gioarsele istoriei.

Managerii.... Care manageri?!?! În cultura instituționalizată?!?! Ca să plătești manageri, prima dată, ei trebuie să existe. La noi nu există manageri. Cel mult niște administratori ai unor bani publici, un pic peste contabili. Ză manager e ocupație cu caracter transversal, care presupune competențe și cunoștințe reale din multe domenii. Nu e cazul la noi. Cel puțin în zona generică a muzeelor, majoritatea covîrșitoare a reprezentanților acestora au de-a face cu managementul cît am eu de-a face cu arheologia neolitică, cultura Vinca. Dacă ar fi manageri, nu s-ar mai văita, din toți rărunchii, despre viața grea de după ce n-or mai fi manageri. Dar fiindcă sînt absolut (sau aproape absolut, ca să nu fiu chiar atît de rău) incompetenți ca manageri, cine mama zmeilor să-i bage în seamă după mazilire?!? Incompetența lor fundamentală diminuează semnificativ șansele celor cu adevărat buni de a fi manageri în alt domeniu. Pentru știința tuturor, managementul este același indiferent de domeniu.  Nenorocitele de reguli și principii ale managementului sînt aceleași. Doar la noi sînt isteriile cretine referitoare la necunoașterea unui domeniu oarecare de către un manager. În lumea mare, aia în care nu trăim, un manager bun va fi bun și la CAP și la muzeu și la o firmă de absorbante intime (dacă nu mă credeți, citiți despre managerii Vestului).

Reprezentații noștri acceptă puzderie de sinecuriști în subordine, nu știu diferența dintre management și gestiune financiară, de dragul scaunului fac achiziții stupide, ca să întoarcă favorul de a fi directori ori ca parte a unui uriaș mecanism de transformare a banilor în praf. Toată lumea știe, dar nimeni nu vorbește despre achiziții de hîrtie igienică cît pentru un regiment, la un muzeu cu 10 salariați (achiziție lunară, eventual), despre achiziția de mașină pentru curul unui funcționar de la ordonatorul principal de credite sau despre pixuri, brichete și magneți -capac pentru suveniruri din campaniile electorale.

Am o veste proastă: astfel de compromisuri au prostul obicei de a escalada, pînă la punctul în care totul să prăbușește sub un control de fond al Curții de Conturi. Întotdeauna, cineva, va plăti mai mult. Managerii de la noi, veșnic pomanagii, subvenționați de bugete meschine, prinși în circuitul sinecurilor și parandărăturilor sînt fundamental incapabili să înțeleagă mecanisme banale cum este cel al concurenței, al pieței concurențiale și altele similare. Nici măcar să nu aveți îndrăzneala să mă contraziceți! După ce vă veți lupta, în piața concurențială, pentru contracte care să vă acopere propriul salariu și pe cele ale subordonaților, pînă atunci.... îmi pare rău, dar.... vă depășește subiectul.

Pentru ce să primească un manager salariu nu știu cît de mare?!?! Pentru obediența față de ordonatorul principal de credite? Pentru supușenia în fața contabilului șef?! Apropos, uite o învățătură gratis: contabilul, cît o fi el de șef, face ce spune managerul. NICIODATĂ invers! Cînd aud manageri care se vaită că nu știu ce nu le-a dat voie contabilul, îmi vine să-i iau la palme. Pentru marii noștri manageri, sinecuriști care-și folosesc poziția pentru a publica cărți, participare la conferințe și alte asemenea treburi, fără legătură cu ocupația de manager, ar trebui impus un stagiu de practică într-o ONG sau într-o firmă cu activitate în domeniul culturii. Să vadă cum e cînd nimeni nu-și dă bani pentru salarii, curent electric sau benzină.

Fiindcă între voi s-ar putea să fie și vreun manager cultural din privat, apoi să știți că nu e cazul să vi-o luați în cap. Și vouă v-ar trebui un stagiu de un an la conducerea unei instituții publice, ca să vedeți cum e să nu poți strănuta dacă nu respecți nu-știu-ce reglementare cretină, creată de idioți care nu-s capabili decît să producă hîrtii. Mai e o dileală în materia managementului, promovată de diverși guru: managerul tip. Managementul - panaceu. Asta mi se pare o prostie nemărginită. Dacă ar fi să existe un adevăr în management, atunci e că sînt mai multe adevăruri, tot atîtea cîte situații concrete există. Nu poți să aplici rețeta dintr-un teatru într-un muzeu decît dacă ești bătut în cap sau dacă citești doar dunga cărții de management. Nici să faci într-o biliotecă ce faci la un centru cultural. Cei care promovează astfel de stupizenii ar trebui tăvăliți prin catran și dați prin fulgi. După aia să fie puși cu curul întîi pe un mușuroi de furnici și după aia peste un lighean cu șobolani înfometați. Pentru apărare, să primească doar un ziar. Să vedem, le e de folos aceeași uneală pentru situații diferite?

De ce's așa de obraznic și cu aere de superioritate?! Fiindcă am mîncat pîinea culturii și în privat și în public. E adevărat, șef de instituție subvenționată n-am fost. Dacă nu mă dădeau niște stupizi afară, plecam singur pentru că, pur și simplu, nu-mi place să stau cu mîna întinsă după pomeni bugetare. Prefer să muncesc pentru pîine mea.

Desigur, există și manageri în cultura publică de la noi. Știți cum îi identificați? Nu se vaită. Ei n-au nevoie de pomeni. Ba chiar își permit luxul să dea pomeni altora.

Una peste alta, managerii din cultura publică de la noi sînt doar reprezentanți de instituții. Cu pretenții, e adevărat, dar atît. Înainte de a mă contrazice (din nou) găsiți dovezi și prezentați-le. Aceste dovezi se numesc rezultatele managerilor, traduse în vivacitatea culturală.

Acum despre amploaiații din domeniul patrimoniului. Situația este aiurea, indiferent cum o dai și cum o pui. In primul și în primul rînd, fiindcă salarizarea unitară în sectorul cultură este o utopie. Cele trei mari domenii ale culturii (patrimoniu, cultură scrisă și artele spectacolului) sînt, prin natura lor, de necomparat. (arta vizuală intră la patrimoniu, așezămintele culturale sînt un fel de marmeladă din toate celelalte domenii, iar arhivele sînt pe altă tarla). Nefiind comparabile, nu ai cum stabili, în mod obiectiv, un cel mai mic numitor comun al salarizării. Într-un caz extrem, am putea asemui muzeele cu bibliotecile, fiindcă ambele tipuri de instituții lucrează tot cu patrimoniul cultural. Inechitatea, perenă și imposibilă din domeniul larg al culturii, nu poate fi soluționată decît în mod arbitrar, așa cum este soluționată comparabilitatea dintre cultură și educație sau paza panseluțelor. Nu cred să existe sau se poate inventa balanța cu care să măsori egalitatea dintre interpretarea lui Hamlet, cu a unui solo la drîmbă, cu documentarea pentru FEA, cu săpătura după potcoave de libelulă, cu restaurarea mirosului de la ciorapii lui Terente sau cu aranjarea informațiilor din bibliografia locală.

Totuși, aș mai reduce dileala scoțînd din ecuație artiștii (actori, muzicanți, guriști). Pe ăștia, chiar am boală. Pe de o parte, behăie că sînt prost plătiți, pe de altă parte, sînt singurii, dintre toți, care pot valsa, ușor, și în public și în privat. Sînt niște nașpa artiștii ăștia. De aia nu-i suport. Adică și..... și cu sufletu-n rai! Așa cum am toooooot spus-o. Pentru domeniul artele spectacolului n-ar trebui să existe contractul de muncă decît ca excepție și sub jurămînt de sărăcie. Este o contradicție în termeni între libertatea creației și constrîngerea raportului juridic de muncă.

Pentru ce rămîne după excluderea artiștilor, aș organiza lupte în arenă. Care supraviețuiește mai mult, adună potul. Altfel..... De ce arată lucrurile atît de rău pentru plebeii din domeniul patrimoniului cultural? Fiindcă cel puțin 20 de ani au fost fraieri (ca să nu zic tîmpiți). Artiștii și-au tras sindicate foarte repede. Bibliotecarii și-au făcut, cam la fel de repede, o puternică și vocală organizație profesională. Doar cei din patrimoniu s-au certat care o are mai mare. E greu să recuperezi într-un an sau doi de dialog social o lipsă de două decenii. Îmi aduc aminte cînd s-a discutat primul contract colectiv de muncă la nivel național - ramura cultură. A fost simpatic! Ia ghiciți pentru care domeniu nu aveam partener de discuție! Hai, ghici din trei! Tot e bine că, în ultimul an, de cînd a scuturat PSD-ul raiul pe pămînt, s-au trezit și cei din ograda patrimoniului cultural. O să mai fie frecușuri, o să se mai muște unii pe alții, din diferite organizații sindicale, dar important este că există un reprezentant al salariților din muzee. NB. Cînd se duc niște sindicaliști la negocieri, negociază pentru TOT sectorul, nu pentru ei sau pentru muzeul lor.

Salarizarea unitară mai are o problemă în mirobolanta cultură. Existența unor premise căzute de sus. Una dintre ele e că un salariat de muzeu "național" e mai cu moț decît unul de la un muzeu orășenesc. Dacă ne uităm strîmb și judecăm drept, a înfăptui cultură într-un oraș de provincie este un gest de eroism, prin comparație cu ce se întîmplă într-un mare muzeu dintr-un mare oraș, unde e suficient să exiști și să tai bilete la intrare (nici măcar nu exagerez). Astfel de diferențieri ar trebui să nu existe. Restauratorul tot atîta mucegai inspiră, indiferent cît e de mare clădirea în care lucrează. Cu muzeograful e la fel. Asta cu muzeul "național" e ca și un ai primi un premiu fiindcă te-ai născut cu lingurița de argint în gură. Pentru diferențieri între profesiile/ocupațiile dintr-un subdomeniu cultural.... Ei, aici putem să dăm în bobi. Măcar e rezultatul hazardului.

Îndoiala

Cînd voi zîmbi, ființa ta va fi cuprinsă
De toate sclipirile pe care roua
Le poate imagina, de sete, nestinsă.
Iar asta va fi doar lumea a noua.


Rîsul meu, ploaie de vară lăsată
Peste aripile întinse să preia
Bucuria de primăvară curată.
Cu aceasta, a noastră e lumea a treia.

Dezlănțuită, viața mea sălbatică
Se-așterne cald și moale căpătîi,
Infinită, iubire magmatică
Și-atunci, vom ocupa lumea di-ntîi.


Umbra

Să-mi umpli umbra cu orice,
Poți s-o faci, după vrere cum îți e.
Prea goală e să nu cuprindă,
Cu suflet să se-aprindă.

Din mine atît a mai rămas,
O umbră rătăcită, de pripas.
Nu mă supăr, poți s-o iei
Și s-o faci așa cum vrei.

Probabil, acolo, undeva,
Bucăți din mine, or mai fi ea.
Nu merită găsite, nici căutate
Bucățile din mine sînt sparte.

Asta este tot ce mai poți avea,
Atît, lîngă tine ar putea să stea.
Să nu cauți, să nu iscodești
N-o să-ți cînd pe sub ferești.

Nici amintire nu mai sînt,
Doar o umbră, pe pămînt.
Restul...restul a murit
Și nu mai este de găsit.


Pămînt

Cerul este închis.
Strivit între ziduri înalte
Beton și fier.
Rămîne pămîntul
Îl privesc intens
Cînd voi putea privi cerul
Voi fi pămînt

marți, 12 decembrie 2017

Dream on

Vaporașul plutește, în derivă, pe Bega în sus. Puntea are umbrar din pînză cu dungi late, în două tonuri de galben-maroniu. Pentru o clipă regret că nu am aparatul foto cu mine, dar mă gîndesc că unele imagini sau amintiri trebuie doar să fie ținute minte. Regretul dispare. Pe maluri este o vreme de primăvară-toamnă-vară, foarte colorată, vine un miros de iasomie, iar norii groși și negri, care plutesc ici și colo, ning frumos.

În primul port, Auraș-Cici e tevatură mare. Se străduiau să aranjeze portul fiindcă arheologii tocmai descoperiseră ceva extraordinar. O civilizație importantă, un scris special. Mă gîndesc să cobor, dar nu-mi place toată tevatura aia. Cît vaporașul își continuă drumul, văd sus, pe cer, două lucruri. Unul strălucitor, cumva argintiu și metalic, celălalt, un punct întunecat. Pe măsură ce mă apropii de portul Valea Cibinului cele două puncte se măresc. Unul este un aparat de zbor, sidefiu, solid dar și gingaș. Celălalt este un cal cu aripi, care se joacă, în zbor.

Mă apropii de poarta curții, iar calul se așează în curte, fără zgomot și fără să ridice un fir de praf. Aripile sînt o combinație între aripile de pasăre și cele de liliac. Mă sperii un pic, fiindcă e mare, cam de patru ori mai mare decît un cal obișnuit. Se apropie de poartă și întind mîna să-l mîngăi pe bot. Are o culoare maro profundă, extraordinar de frumoasă, cu irizații de bronz. În timp ce îi mîngîi puful de pe bot, vorbesc cu baba de la curtea vecină, din stînga mea. Are un animal uriaș, negru strălucitor. Îl îngrijește. De pe cap pînă spre vîrful botului are o fantă roșie, ca o rană, dar nu e rană. Nu e prea frumos.

Nu ți-e frică de el, să-l îngrijești? Nu mi-e frică, că nu-i rău. E un trișplirci. Numai pe ăsta l-am mai găsit la capul satului, de unde le-am luat pe toate. Calul ăsta a venit singur în curtea asta. Calul scoate capul peste poartă și îl pune pe umărul meu. Îmi suflă în ureche și părul fin de pe crupă mă gîdilă pe gît. E o bucurie atît de mare și de calmă.... Zîmbesc.

În toate astea, un singur lucru e ciudat: faptul că vaporașul este în derivă la deal.

luni, 11 decembrie 2017

Luna cu halo

Aripi de îngeri, fulgi din aripile lor,
Cad plutind ușor, peste-acest Pămînt,
Ne-acoperă, cu dezvelirea trupurilor,
Cu șoapte ca mîngîierea unui gînd.

E iarnă, iubito, e iarnă și-i cald,
Un foc năpraznic arde în noi,
Cu flacără moale ca un fald,
Sîntem unul, împletit din doi.

Cu aripi de înger ne-nvelim,
În noaptea asta ne-ntîmplată.
Ne stingem, murim și-nviem
Într-o viață cum n-a fost vreodată.

Nimic nu tulbură căderea lină
A lumii cerurilor de dincolo.
Nici gheața nu poate să ne țină
Să fugim spre luna cu halo.

N-am fost, să fim nu e modru,
Doar îngerii cu moartea lor
Ne-ngroapă în moale cadru,
Dincolo de valea suspinelor.





duminică, 10 decembrie 2017

Îngeri și idei

Îngerii cad, cu aripi, cu tot,
Se-aștern, ca să moară,
Peste ochii care-abia mai pot
Să-ndure minunea rară.

Pustiu va rămîne cerul, gol,
Fără îngerii mărunți din el,
Cu toții, ca nevolnic stol,
Răpuși de gîndul cel mișel.

Iluzia realității să dărîme,
Ce i-a-ndemnat să-ncerce,
Cînd așa gest nu rămîne
Decît un strop care se șterge?

Furați de privirea dulce,
Ca de-o dreaptă erezie,
S-au grăbit să se arunce
Parte din ea să se știe.

Cerul, tot, e gol, de-acum
Curățat de îngeri și idei.
Să ne-nălțăm, îți spun,
Trecînd prin ochii tăi.




joi, 7 decembrie 2017

Acea zi

În ziua-n care zăpada va cădea,
Peste suflete și pe miresme,
Va fi ziua-n care ne-om înălța,
Liberi și fără a ne teme.

Ziua-n care numai alb va stăpîni,
Așternut pe-ntreaga fire,
Va fi ziua-n care vom primi
Adevărul în privire.

Îndoielile toate, prinse în gheață,
De-ntrebări ne vor păzi
Și din tot ce avem în viață
Va rămîne doar o zi.

Eu

Uneori, nu mai cred în nimic, nici în vise, nici în ce am avut. Dintre toate, doar timpul, cel netrăit, cel ce a fost, îmi pare că s-a pierdut. A fost o vreme în care totul era un drum, curat, înainte așternut. A murit, cumva, privirea aceea, a dispărut.

Mă sperie orbirea asta. Ca un orb mă simt. Văd în jurul meu. Și ce e mic, și ce e mare. Dar nu mai zăresc nimic. Pentru ceilalți o astfel de orbire e ceva firesc. Mi-e necaz că nu am putut să văd mai departe. Am ajuns la acel capăt, iar acum nu mai știu ce urmează. Cînd vedeam capătul bucății de drum, nu mă speria nimic. Absolut nimic. Știam unde trebuie să ajung. Acum, nu mai știu. Nici măcar ca o ceață nu e jurul meu. E pur și simplu necunoscut. Cît am mers pe drumul cunoscut nu a reușit nimeni și nimic să mă împiedice să înaintez. Oamenii au făcut ce am dorit eu. Ar trebui să le cer iertare pentru că i-am siluit. Cineva, aproape de mine, simte lucrurile astea și nu mi le iartă. Alții nu au cel mai mic habar. Pentru mulți nici nu poate fi imaginabil că doar voința mea, de a merge înainte, pe un drum cunoscut, i-a schimbat pe ei și le-a schimbat și drumul.

Am trăit mai mult decît voi mai trăi. Asta este o certitudine. Dorințele pe care le am sînt vagi, impalpabile. Aveam răspunsuri, fiindcă aveam altfel de certitudini. Acum, caut răspunsuri. Întreb în stînga și în dreapta. Ventilez anxietatea în toată părțile. Nu mă ajută nimic din tot ceea ce știu. Toată cunoașterea pe care o am, inteligența mea peste medie au ajuns să mă împiedice. Mi-aș dori să fiu prost. Să am o minte simplă. Să îmi pun mai puține întrebări și să am mai puține îndoieli. Mi-aș dori să pot iubi într-un singur fel, nu în mai multe, egale pentru mine. Felurile în care iubesc îi supără pe cei pe care-i iubesc. Fiecare vrea ca iubirea mea să fie unică. Nu au habar că pe fiecare îl iubesc mai mult decît își poate imagina și la fel îi iubesc și pe ceilalți, fără ca asta să împuțineze vreuna dintre iubiri.

Curînd, se face un an de cînd nu am mai citit nici o carte. Mi se par searbede toate cărțile. Litere înșirate fără rost. Nu îmi mai spun nimic. Tristețile din ele le-am trăit. Bucuriile din ele le-am trăit. Ura din ele am trăit-o. Dintre toate păcatele și binecuvîntările din cărți nu am săvîrșit moartea de om și violul. Deși, primul copil, pe care nu l-am cunoscut, este o moarte pe care am făcut-o. Altfel, am mințit, am furat, am înșelat, am întors oameni din moarte, am privit prin ochii altora, am învățat pe alții, am pus pomi, am făcut copii, am scris cărți. Cărțile nu îmi oferă nici răspunsuri: ce este viața? ce este gîndirea? ce este moartea? de ce există rău și bine?

Nu mi-a fost rușine cu mine însumi. Sau, dacă mi-a fost, a fost atunci cînd am fost ridicol. Îmi este rușine pentru gesturile sau acțiunile ridicole. Pentru altele, nu mi-a fost rușine. Nu mi-e rușine nici acum, cînd scriu toate astea. Cei din jurul meu nu pot să facă așa ceva. Să vorbească despre ei. Nici tu, cea sau cel care citești, nu poți face asta. Poate că asta mă face puternic, deși este o slăbiciune (nu?) Faptul că prima instanță care să mă judece sînt eu. Și sînt o instanță dură. Dar asta îmi dă voie să nu mă supăr dacă îmi demonstrezi că sînt prost. Tot asta face să nu cad pe spate dacă sînt lăudat.

Totuși, nimic din toate astea nu mă ajută să găsesc o țintă pe măsura puterilor mele. De mai multă vreme, mare parte din timp stau. Dacă nu privesc în gol, răsfoiesc aceleași 4-5 saituri web și nu observ ce e în el. Puținele lucruri pe care le mai fac sînt banale. Le fac în trecere. Nu înseamnă mare lucru. Într-o vreme am dorit să impresionez. Am făcut-o de suficiente ori ca să mai prezinte o miză pentru mine. De fapt, de multe ori am senzația acută că este suficient să vorbesc 10 minute pentru a produce "impresie". Nici măcar nu mă simt superior. N-am senzația că aș avea manifestări de superioritate. Da, sînt vanitos. Mult mai vanitos decît alții. Dar nu mă simt superior. Am dorit să impresionez, am reușit. Bleah! E banal.

Aș putea să mai fac multe lucruri. ȘTIU că am capacitatea de a realiza lucruri mari. Dar mă simt legat. Oprit. Împiedicat să fac ce știu că pot. Mă împiedică convențiile sociale, reguli cretine ale societății. Mă opresc mulții proști din jurul meu. Mă incapacitează starea de vinovăție permanentă a societății în care trăiesc, plină de reguli cretine, create de idioți. Bănuiala continuă din societate, de parcă toată lumea ar dori să fure, să mintă și să înșele tot timpul. Regulile create pentru a preveni furtul sau înșelăciunea care nu fac decît să împiedice orice acțiune. Mlaștina societății în care trăiesc mă face să simt că nu am aer. Orașul în care trăiesc mă omoară. E un loc fără orizont sau cu un orizont îngust. Umblu prin el și prin societatea asta cu capul plecat, cu umerii ridicați. Mi-e frică să nu mă lovesc de micimea pereților. Mă simt gheboșat.

Cîteodată mi-e silă de mine însumi. De lașitatea mea. De incapacitatea mea de a spune sau face una sau alta, vorbe sau lucruri care putrezesc în mine și mă otrăvesc din interior. Nu mai știu să mă bucur. Parcă e cenușă peste tot. Sexul e un gest, o acțiune care îmi ridică, temporar, pulsul și cam atît. Să mîngîi copiii sau nevasta sînt gesturi necesare. Intră în fișa postului de tată și soț. Îi iubesc. Ei sînt viața mea. Dar nu mă pot bucura de viața asta. M-am gîndit, de cîteva ori, să mă las să cad peste o fereastră sau peste un balcon sau la cît ar putea dura durerea dacă mă lovește o mașină sau metroul. Dar e o stupizenie, un tip de gîndire care nu rezolvă nimic. Nu în cele din urmă, le-ar face rău copiilor și nevestei. Nici lor și nici altora nu pot face rău în mod deliberat. Nu sînt capabil să fac rău altora, chiar dacă asta îmi face rău mie. Mi se pare că nu e corect. Nici răzbunarea, răul ca pedeapsă, nu o pot face. De fiecare dată cînd am pedepsit am simțit un rău fizic: amețeli, stare de vomă. Și atunci cînd ridic vocea simt că mi se face rău. Cred că dacă aș dori să fac rău cuiva aș face-o total. Pur și simplu l-aș distruge. Mai bine n-o fac. Mulți mă cred tîmpit sau fraier sau naiv. S-ar putea să fiu. Sînt, de fapt. Dar e mai bine așa, decît să trăiesc cu satisfacția răzbunării.

Unul dintre lucrurile care mă sperie cel mai mult este puterea pe care o am. Am învins moartea. Am adus viață în oameni pe care medicii îi credeau morți. Am adus viață în copii mei, deși ar fi trebuit să moară, așa cum a murit primul. Am făcut astfel încît oameni să facă ce doresc eu. Cred că astfel de putere nu este permisă nimănui. Mi-e frică de toate aceste lucruri pe care le-am făcut. Acum, în timp ce scriu, simt cum se ridică panica în mine. Mi-e frică de plata care mi se va cere pentru lucrurile pe care le-am făcut. Pentru unele, mici, am plătit. De cîțiva ani, de exemplu, plătesc cu umilință. Am avut suficientă putere ca să conving zeci, sute de oameni, că este posibilă normalitatea, că este posibilă predictibilitatea, că este posibilă corectitudinea și verticalitatea. În cele din urmă, am obosit, iar acum plătesc prețul acelei puteri. Nu mai vreau să-mi mai impun voința asupra celor din jur. Să facă ce vor. Asist. Stau pur și simplu.

Nu am reușit să cîștig suficienți bani pentru a satisface nevoile familiei. Am copii extraordinari, cu abilități diferite, între ei, dar peste medie față de alții. Simt că i-am condamnat la mediocritate fiindcă nu am avut și nu am suficienți bani ca să le cultiv și să le hrănesc posibilitățile. Privesc în jurul meu și mă sufocă această incapacitate a mea de a cîștiga suficienți bani pentru a le asigura o viață care să le permită un viitor pe măsura capacităților lor. Dacă aș avea mai mulți bani, aș putea să le ofer alternativă pentru timpul petrecut în fața calculatorului sau telefonului. Nu am ce să le ofer, mai mult decît strictul necesar. Mă sufocă sărăcia în care trăim, cu toții, faptul că drămuim fiecare ban sau că, de multe ori, este o victorie cina ori pachetul pentru școală. Mă termină să-mi văd nevasta, cocîrjată, zile și nopți, peste tastatură, traducînd pentru firfirei, lucruri pe care colege ale ei le refuză fiindcă sînt prea dificile sau prea prost plătite. După 20 de ani de muncă, nevasta și-a îngropat propriile vise, propriile dorințe. Privesc și nu știu cum să fac ca să schimb asta. Facultate, doctorat, lucrat în minister, parlament, director, recepții și întrevederi cu președinți, ambasadori, chiar cu regele (care tocmai a murit). Căăăăcat!!! Valoare zero!

Nu știu ce este în fața mea, în viața care mi-a mai rămas, iar asta mă sperie.

miercuri, 6 decembrie 2017

Liniștea

Cumva, pe lîngă tine, în jurul tău, se află liniștea. Este suficient să te înconjur, poate să ne și împletim, puțin, pentru a mă îndestula cu liniște. Cu acea liniște pe care mi-o pot aminti pentru mai multă vreme. M-am întrebat dacă o faci în mod special, dacă o vrajă cu care să conjuri liniștea și pacea, dar mi-am dat seama că era ceva firesc, pentru tine, să fii aidoma cu liniștea. Poate fiindcă nu ceri nimic, deși nu m-ar deranja să-ți ofer. Poate nu are legătură cu a da sau a primi, ci cu felul de a fi al ființei tale.

Este ciudat, fiindcă, în jurul nostru, este haos, lumea trăiește cu tumult, ar trebui să mergi foarte mult pentru a găsi un loc în care tulburările lumii să fie depărtate. Totuși, eventual, în cîteva ore de har, ai reușit să aduci liniștea, liniștea aceea pe care nu o mai găsesc în mine și pentru care nu mai am putere să alerg pentru a o trăi. Nu știu dacă asta se va mai întîmpla vreodată, dar atunci s-a întîmplat. Ți-aș mulțumi pentru asta, dar nu știu cum. Poate cu tăcere. Poate cu un zîmbet. Poate nefăcînd ceva anume. Nici nu știu dacă pentru astfel de dar se poate mulțumi, în vreun fel. Este posibil ca asta să fie vraja ta: să doresc să fiu lîngă tine pentru liniște. În cele din urmă, o să fac așa cum fac de obicei: voi căuta liniștea din jurul tău și n-o să-ți spun. În schimb, mîinile și suflarea mea vor vorbi trupului tău despre dorința de a fi împreună.

marți, 5 decembrie 2017

De trei ori șapte

Pașii, șapte, i-aș număra,
de două ori în vals
și unul în fața ta,
Să te invit la dans.

Îmbrățișări, trei, aș strînge
Două cu trupul tău
și una s-ar scurge
Cu sufletul meu.

Săruturi, toate, aș supune
Judecății ochilor tăi
și unul ar rămîne
s-alunge pe cei răi

În șoapte cînd ne-om împleti,
de șapte ori, cîte trei
Timpul se va opri
în infinitul clipei.

Mîinile mele

Mîna mea cea dreaptă viscol poartă
Și crivăț se strecoară din cea stîngă.
Din ambele s-a scris în soartă
Mîngîiere să nu curgă.

De simți căldură din mîna dreaptă,
Din cea stîngă iubirea c-ar vrea să plîngă,
Primește-această umilă faptă
Ce frica vrea să-nfrîngă.

Gerul ce arde, cu-arsură adîncă,
Cum arde retina lumina din stele,
Mă-ndeamnă, cu aspră poruncă,
Să te cuprind. Cu mîinile mele.

luni, 4 decembrie 2017

Răcori înstelate

Dacă zăpezile mele s-ar topi,
Răcoarea îți va înfiora vara toată,
Cînd doar soarele, în tării, se arată,
Și primăvara, cînd te bucuri de Florii.

Nu am culori, nici miresme-nfiorate,
Nici gusturi, în Rai, cîte găsești,
Dar cum ai putea să nu iubești
Gerurile, pe ferestre, înflorate?

Ghețuri dacă n-ar fi în lume,
Să țină starea-n echilibru,
N-ar rămîne doar un marș funebru
Cînd marea se va-ntinde-n spume?

Cu mine, de tot ce-i cald, îndepărtat,
N-ai putea s-aduci odă, bucuriei.
Rămîne-n schimb, bătaia aripei
De fulg, pe geană-mpiedicat.





duminică, 3 decembrie 2017

Iarna ce sînt

Sînt iarnă, iubito, mi-e sufletul aspru
Și-n mine trăiește-un sihastru.
Florile mele, cu gheață-nfloresc,
Cînd totul se stinge, doar ele mai cresc.

De unde ardoare și trăire fierbinte,
Cînd geruri îmi freamătă-n minte?
De unde mirosuri de reavăn
Cînd viscolul strașnic mi-e reazem?

Turbată furtună și lupii cei mari
Îmi urlă în țeastă cu urlete tari.
Tandrețe, gingașă plăcere
Se pierd în amorțita durere.

Toți fluturii primăverii s-aduni
Nu poți s-acoperi recile genuni.
Nici să fii mai mult de-un gînd,
Viața ce ești, în iarna ce sînt




Despre iarnă

Iarna este un sentiment,
Aproximativ și decadent.
Se poate învăța, așa cum
Înveți să mergi pe drum.

Uneori, ca să o deslușești,
Să știi cum să o aștepți,
Îți trebuie un manual,
Un ghid sentimental.

Iarna e ridicol de curată,
Murdăria o ascunde, toată,
Acoperă cu sufletul ei
Păcate, iarbă și stei.

Desigur, poți să refuzi
În iarnă să te afunzi,
Poți, chiar, s-o ucizi
Cu ură și mormane de griji.




sâmbătă, 2 decembrie 2017

Vis imposibil

De tine apropii, în noaptea cea albă,
Suflare fierbinte și palma cea caldă.
Aproape și-atît de departe,
Doar o vorbă ne desparte.

Primind, cît se poate da, fără a cere,
Un zîmbet, ori o clipă de plăcere,
Nu e pricină mai mare
Decît o dulce sărutare.


Mîndruliță, trestioară

Mîndruliță, trestioară,
Ți-am bătut în ușă iară,
Tu mă ții tot pe afară,
Cum ai făcut și astă seară.

Cum să fac, un' să mă duc,
Pe la tine să nu mai apuc?
Nici de una nu ți-am spus,
Fără stare am ajuns.

Din picioare mă usuc,
Ca trifoiu' pe sub nuc.
Tu, mîndruță nu mă vezi
Și nici dorul nu mi-l crezi.

De-aș ajunge să te țiu
Aș ajunge iară viu,
Să trăiesc măcar o dată,
Ce n-am trăit în altă viață.




Pentru o lectură priincioasă, vă recomand să ascultați, în același timp, și cîntecul "Rădița, neichii, Rădină", interpretarea lui Tudor Gheorghe. https://www.youtube.com/watch?v=EpRRkeJh43o

Muntele dintre noi

Un munte între noi, anii ar putea să îl tocească,
Dar, în loc să-l scadă, o să îl crească.
Am putea să-l spargem, o scurtătură, să bortelim
Chiar și trecătoarea, am putea să folosim.

Privind spre cer, muntele se-ntoarnă și devine vale
Prin care norii se scurg, în loc să i se-agațe-n spinare.
Chiar și-așa ar fi prea greu, să cățărăm atîta drum,
Pentr-o clipă care nu se naște, nici nu trece prin acum.

De fapt, nu-i nici vale, nici munte nu ne stă în cale,
E o chestiune de-a putea trăi c-o anume stare,
De viață care se trece, între a dori și nu se poate,
Sub un vulcan, strivită, plin cu îndoielile toate.

Dintre cerurile toate, cîte ar fi putut să fie-n Univers
Doar pe-acesta l-am iscat, banal și atît de șters.
Sub el, toamna care sîntem, a murit și se trece în uitare,
Fără flacără să ardă, nici cît la vecernii-o lumînare.




marți, 28 noiembrie 2017

pentru păstrare

din FB
///
Iluzia începutului se sparge
și curge,
lacrimă tristă


/////
 

23.11

Ochii negri, și vrăjiți de sînt,
N-au puterea să m-atingă.
Apărat de boală grea mă aflu,
Într-o lume de magie.
 
Vraj-aceea a murit demult,
Rîzînd cu hohot mut.
Prea adînc în genune mă scufund
Să privesc și să ascult.

//////////// 25.11
Cu aripile di-ntîi te-acopăr
Pavăză înaltă, spre cer ridicată.
Cu aripile di-ntîi te țin
Aproape, inimă caldă.

Cu aripile de-al doilea dezmierd,
Trupul și fața, firea ta, toată.
Cu aripile de-al doilea, alin
Umbra visului din clipa furată.

Te-nalț, cu aripile de-al treilea,
Spre norul din genunea cea albă.
Cu aripile de-al treilea nespusul
Îl tac, sudoarea din picurii salbă.

Mîinile... Cu mîinile căuc adun
Din ochii adînci, lumina grîului crud

///////////25.11
Cupolă de cleștar, dac-aș avea,
Te-aș ține în ea,
Ferită de timp, de vreme ferită,
Dulce ispită.

În lumea aceea, sub șoapta fierbinte,
Atingere cuminte.
Ca arcul întinsă, neasemenea dar,
Sub cupola de cleștar.

///////////26.11
Nimic n-a fost din ce n-a-nceput,
Frunza ce curge în primăvara ochilor tăi,
Toamna ce sîntem, buze fără sărut
E iarnă, iubito, și uitarea-i pe căi.

////////////26.11
A day to remember,
A life from November
Memory to forgive and forget
We've been there, never met.

///////////26.11
Frunză de-aș fi, să te acopăr, în lumea aceasta,
Cu atingere lină, din nou m-aș întoarce.
Frunză, nu sînt, căci asta mi-e soarta,
Să fiu o adiere care vine și trece.

Frunză de-aș fi, să te cuprind, în evul din vis,
Cu ardere calmă, din nou m-aș aprinde.
Frunză, nu sînt, căci asta mi-e scris,
Să fiu un gînd care se frînge.

//////////27.11
Ca un paing, mă întind,
Tu, liană, mă cuprinzi.
Pradă și prădător -
Ignorare și un pic de dor.

//////////27.11
Dumnezeirea, toată, dacă s-ar înălța,
N-ar putea să te ajungă.
O, nu, piedestalul tău nu e aievea!
Doar o imaginară stîncă.

Dumnezeirea e un simplu cuvînt,
Litere înșirate pe un nor.
Tu, în schimb, ești prezent ca un gînd
Înfipt pe urma unui zbor.

Ce-ar putea să facă dumnezeirea,
Cu o ființă așa banală?
Din tot ce-ar putea să-ți fie strălucirea
Ești gustul dup-o bacanală.

Nu voi un prinț sau etern învingător
Nici un măreț erou.
Pentru mine, doar, să fie-un zburător,
Păstrat de Dumnezeu.

 //////27.11.

Toamna vieții tale, toamna vieții mele,
Frunza aceea, pe care n-am cules-o,
Am privit-o cum curge prin
Primăvara umedă a ochilor tăi.


Oglindirea lumii întregi, caldă și vie,
S-a zvîrcolit, sub curioasă atingere.
Un geamăt ș-un icnet, tresărire și zvîcnet
Năprasnică dorință, pe margine oprită.

Toamna ce sîntem, frunza ce cade,
Ne scaldă-n tăcuta răbdare.
Nu ne cuprinde, nici nu ne arde
Iubirea, 'mară și dulce alinare.

//////29.11
Călătoriile cele mari sînt cele pe drumuri fără praf. În acele călătorii în care nu curge sudoare, nici sete nu-ți e, și nici foame. Acelea sînt călătoriile pe care le regreți fiindcă nu le-ai făcut și altfel, cu bătături, cu lacrimi, crampe de rîs și ură. Tot acelea sînt și călătoriile pe care le săvîrșești fără tovarăși de drum și din care, întotdeauna, te întorci.
Călătoriile cele mari sînt cele care îți strivesc mintea, sufletul și trupul și pe care le ți vei aduce aminte pînă la moarte.
Tu! Ai călătorit, vreodată?!

/////30.11
De piatră m-alătur și tac,
Prin tăcere îi caut mirarea,
Fruntea și ochii de rocă îi sap
Și-i tulbur, adîncă, visarea.

În piatră și pulbere mă-ntorn,
În veșnică, neutră, ființă,
Să tac, s-ascult și s-adorm
De ură și dor să nu am știință.

Cînd evii vor trece, cu aripa lor,
Peste suflet și carne și sînge,
Trăi-v-oi, ca piatră, sub zbor
De-ntrebare care se frînge.
 ///////30.11
Dar, pasărea-ceasta, ce patimă-o-atinge,
De se zbate-atîta-n 'nalt?!
N-are, pasărea-ceasta, carne și sînge,
Să cadă, după un salt?

Ce patimă, ce doruri o-alungă, în zbor,
Să țipe, să strige cu frică?
Ori, pasărea-aceasta, se 'nalță ușor,
Ca visul ce piere 'ntr-o clipă?

Pămîntul și oamenii mă prind și mă leagă
De aripi, de suflet și de picioare.
Doar mintea mai are putință-s-aleagă,
Să se ridice și să mă zboare.

luni, 27 noiembrie 2017

Copita stîngă a inspirației

Sînt întrebat, în anumite circumstanțe, cum fac să scriu, cum îmi vin ideile, cum găsesc sursele de inspirație și, mai ales, ce muză mă mîngîie și îmi cîntă.

Păăăăiii.... În primul și în primul rînd, eu nu sînt nici prozator și nici poet (cum nu sînt nici fotograf sau multe altele). La mine, scrisul este ceva întîmplător. Cînd eram mai tînăr (cam pînă la jumătatea vîrstei de acum) scriam poezii "la comandă", pentru colegi sau amici care voiau să impresioneze vreo fată. Tot în vremea aia, scriam și poezii cu mesaj social (sau politic). Între timp, versificația (ca și scrisul de proză) doar de dragul scrisului a început să mi se pară o prostie. Probabil, dacă am avea o piață de carte ca în alte state, aș putea scrie la număr de cuvinte și să rezulte cărămizi de literatură.

Pentru mine, creația de tip literar este un proces mental continuu. Mi se întîmplă cam permanent să aud un cuvînt sau să văd ceva și apoi, de primul cuvînt să leg altul și tot așa. Din fericire, din toate aceste creații, cam 1% sau mai puțin ajung să fie scrise, fiindcă le uit. Prin urmare, scriu "la inspirație". Nu stau, în mod deliberat, ca să scriu (asta fac atunci cînd am de scris un articol sau ceva asemănător). Cînd îmi vine, atunci scriu. Fie că sînt trei rînduri sau o pagină. Mi-e greu să scriu în maniera delirului. Dacă ar fi să-mi definesc stilul, atunci e un stil lapidar: paca-paca și cu asta-basta! Fiindcă scriu "la inspirație", înseamnă că și frevența scrisului este ... lipsită de frecvență. E cam ca răceala. Vine, strănut un pic, îmi curge nasul, poate fac un pic de febră și cam aia e. Cum vine pofta de scris, așa și trece.

De inspirat, mă inspir din ceea ce întîlnesc în jur. Nu am un subiect/domeniu preferat. Cum scrisăi în titlu, mă pocnește copita inspirației. Eventual, cea stîngă. Pe de altă parte, ca să pot scrie, trebuie să mă aflu într-o anumită stare mentală. Nu neapărat liniște, fiindcă scriu și sub imperiul emoțiilor puternice. Nici de liniște ambientală nu am nevoie, fiindcă pot scrie oriunde: în tren, autobuz, metrou, în pat, pe un șervețel, folosind telefonul mobil, într-o agendă sau la calculator. De fapt, majoritatea creațiilor mele au fost fixate în altă parte decît acasă, tocmai fiindcă nu am locul acela, preferat, de care vorbesc scriitorii. Ceea ce scriu (și citiți) este, în 99% din cazuri, "la prima mînă". Extrem de rar revin asupra textelor, pentru a corecta o virgulă sau o literă. Și mai rar schimb cuvinte. Dacă ceva nu iese bine din prima, atunci nu merită scris (sau făcut, în general).

Muză (muze) n-am. În tinerețe, da, am avut cîteva muze, dar s-au împrăștiat repede. Acum, la cumpăna apelor din viață, nu-mi permit luxul muzei (muzelor). M-ar rîde vecinii, prietenii, m-ar bate nevasta, părinții și copii. Prin urmare, chestia cu muza e mai subțire la mine.

De ce scriu? D'aia! Cîteodată, ca o formă de catharsis. Alteori, pentru a "ascunde" opinii, idei sau trăiri în forma sublimată metaforei literare. Iftode? Ăsta e o creație ciudată. Spre deosebire de alte creații ale mele, seria referitoare la Iftode este cea mai lungă și mai coerentă. Altfel, Iftode este un personaj pur ficțional, ca și cugetele lui.

Fiindcă în timp (fără a fi interesat de prozodie, scriere creativă sau alte rețete ori reguli ale scrierii) am căpătat experiență, vă pot garanta că încercarea de a vă identifica cu un personaj sau de a identifica un eveniment, stare sau trăire reale ale mele este o încercare inutilă. În cel mai bun caz riscați să vă supărați (inutil) pe mine sau să trageți o concluzie absolut eronată despre mine. Evident, scrierile mele sînt o reflectare a mea, dar nu în toate cazurile. De foooarteee multe ori, ceea ce scriu este o oglindire fidelă a celor văzute/auzite. Nu scriu nici despre ce îmi place și nici despre ce nu îmi place în mod special. Frecvent, încerc să îmi imaginez trăirile și cuvintele altora. De exemplu, am scris ceva versuri din perspectivă feminină. În cîteva cazuri se pare că am "nimerit". Din păcate, fiindu-mi interzise experiențele maternității și ale menstruației, multe dintre trăirile femeilor îmi sînt, și ele, interzise.

De ce scriu folosind cuvinte vulgare? Fiindcă nu trăiesc într-o lume a eleganței superioare. Faptul că putem ignora cuvinte sau părți ale realității, nu înseamnă că acestea nu există. "Scopirea" sau "sterilizarea" vocabularului literar nu au forța necesară pentru a elimina răutatea, prostia sau vulgaritatea nu lumea mare în care trăim. Prin urmare, uneori îmi bag și-mi scot și în scris, așa cum o fac și vorbind. De altfel, mi se pare absolut ipocrit ca, la nivel social, să nu fie o problemă existența filmelor sau literaturii cu vîrcolaci care smulg capete sau sfîrtecă oameni, și în același timp, să fie cenzurate cuvinte cum sînt "căcat, coi sau cur".

În fine, scriu cu "î" și fără "sunt" fiindcă așa vreau. Pentru textele de specialitate sau cele oficiale folosesc normele academice în vigoare. Face bine creierului să gestioneze astfel de situații. Diversitatea face bine :)

La final, dacă e, careva, dornică/dornic să fie o sursă de inspirație pentru scrierile mele, atunci trebuie să se străduiască destul de mult.

Spor la lectură!


marți, 5 septembrie 2017

Infinitul descălecat

Cam așa ar trebui numită și înțeleasă activitatea miniștrilor din ultimii vreo.... cîți sînt?! peste 15 ani de cînd un ministru n-a descălecat, dar a făcut (nu știu să existe o lege Caramitru). De atunci și pînă azi, și miniștrii culturii și programele de guvernare ale guvernelor respective, n-au făcut decît să descalece. Adică, cum?! Păiii, descălecatu' miniștrilor e pusul numelui pe o lege. Nu contează ce lege, nu contează cît de bună sau de proastă, important e să descalece ministrul în istorie. Să fie întemeietor de țară normativă, să-l țină minte lumea: BĂĂĂ, asta e legea lu' Virginel!!! (sau Virginica, fiin'că am avut și fecioare la Cultură, nu doar dănaci).

Ei, descălecatu' ăsta, care bîntuie și programe de guvernare și promisiuni/angajamente ministeriale, face victime... iar fiindcă cultura nu e nici a lu' Virginel (sau Virginica), victimele e una și se numește cultura țării.... Aaaa, că mai e una: angajamentul ministrului. Asta e cea mai tare, mai ales cînd se străvede că angajamentul e o idioțenie, dar ministrul merge înainte: E angajament! E în programul de guvernare! Bă, frați și surori, care mai lucrați cu miniștri, să știți și voi (și să le spuneți și lor) că nu e o rușine să nu faci o prostie, după ce ai aflat că e prostie. E o tragedie să faci prostia. Asta e de banc cu Virginel și Virginica (ăștia fac sex neprotejat în timp ce se uită la TV. Acolo, din întîmplare, un nene (sau o tanti) spune că sexul neprotejat în perioada de ovulație înseamnă sarcină. Virginica zice: sînt la ovulație. Virginel zice: eu sînt foarte fertil. Continuă să facă sex. De afară se aude un radio cu aceleași avertismente referitoare la sexul neprotejat. Virginel și Virginica continuă. Virginel zice: să știi că o să termin înăuntru. Virginica zice: termină, că doar așa am zis că facem.  Ei, așa apar monștrii legislației culturale).

N-ar fi nici asta o problemă...dacă poți să-l chemi pe Chuck Norris, să-i omoare. Dar Chuck nu poate omorî monștrii legislației culturale. Odată născuți, produc efecte. Și, fiindcă sînt monștri, nu pot produce efecte pozitive. Cam așa este și cu proiectul de lege care vrea să înregimenteze meșteșuturile (artistice și tradiționale). Pînă acum, de cînd bîntuie morula asta normativă, ba prin Șparlament,  ba prin Misterul culturii, ba pe la subordonatele misterului, n-am auzit decît de bobîrnacele pe care le-a încasat. Ei, deși ăia care se pricep tot spun că morula e inutilă, că e o prostie și etc., ministrul vrea să descalece fiindcă e în programul de guvernare. Ministrul vrea să existe o lege care să-i poarte numele și, fiindcă se terminase de legiferat în cultura României, hai să dea și meșteșugurilor o lege, ca să nu suspine astea.

Am mai scris despre inutilitatea demersului normativ referitor la reglementarea (și înregimentarea meșteșugurilor). Aduc alte cîteva argumente împotriva acestui proiect de act normativ.

Ce nu înțeleg creatorii de texte normative care fie nu ies din birou, fie etnografia și folclorul înseamnă ce pot să vadă la Muzeul Satului sau MȚR, este că meșteșugurile sînt o parte (mică) a unui context economic, social, cultural ș.a.m.d. extrem de complex. Meșteșugurile (și meșteșugarii), pentru a exista, n-au nevoie de norme juridice create ex cathedra. Meșteșugurile au nevoie de acel context complex. Fără acel context, meșteșugurile devin un hobby, devin artă plastică contemporană, devin orice altceva. Fierăritul (cu ruda mai mică potcovăritul) are nevoie de un context. Are nevoie de oameni care să cumpere ce face fierarul, iar oamenii trebuie să-și ridice case care să aibă nevoie de rezultatul fierăritului. Dacă tu, ministru al culturii, nu protejezi acest context, poți înregistra meșteșugarii pînă mor (mor repede fără context), că nu protejezi nici meșteșugul și nici meșteșugarul. Dacă tu, ministru al culturii, nu naști niște norme și nu angajezi niște răi care să verifice aplicarea normelor  și care să pedepsească cu duritate și fără compromis încălcarea normelor, atunci, să mă ierți, ministrule, n-ai decît să te caci pe el de meșteșug și de meșteșugar. Ce puii calului îți folosește să înregistrezi neantul, dacă în cazul fierăritului mai rămîi cu 20 sau 200 în toată țara?! Fierarii mor (e o figură de stil, că nu mor, toți, cu popă și pomană) dacă e bine să înlocuiești prispa de lemn și prinsă în scoabe (făcute, frumos, cu model, din ciocan) cu o balustradă de inox. Ai văzut, ministrule, un fierar care să bată fierul așaaaa, de-a-mboulea, numai ca să audă ciocanul pe nicovală?! Sau țesătoreasă care să țeasă pînă se îngroapă în viguri de material, numai ide dragul sfîrîitului suveicii pe ițe?!

Dacă decerebrații de consilieri care scriu, pentru tine, proiecte de legi, n-au atîta cultură ca să înțeleagă ce înseamnă CULTURA, măcar tu, ca ministru, ar trebui să te strofoci și să pricepi că această CULTURĂ, asta mare, populară (a poporului, băăăă, a poporului!) este mare fiindcă nu e mică (glumesc, dar așa este o șansă să pricepi)! CULTURA asta e mare fiindcă din ea se originează toate celelalte culturi "culte" și "înalte". Modelele fundamentale, arhetipurile absolute vin din CULTURĂ, nu din alte bazaconii culturale. Desigur, trebuie să fii tîmpit, romantic incurabil, nostalgic cu bulină roșie sau hipster "plutitor" ca să crezi că acel context despre care vorbesc este sau ar trebui să fie imuabil. Nici pe de parte. Vestigiile culturale din America de Sud (acele triburi care, încă, trăiesc într-o izolare culturală aproape totală) ne demonstrează, pe calea excepției, că autarhia culturală este cel puțin la fel de neplăcută precum cealaltă. Fiindcă fenomelele culturale interacționează cu mediul (spațiu și timp) și între ele, este evident că și contextul acestora se schimbă. Este, deci, firesc, ca în cele din urmă noul să înlocuiască vechiul și mai bunul pe mai rău. Ce nu este clar, și nu știu dacă se va clarifica, este dacă, de exemplu, un stil de viață "tradițional" trebuie, musai, înlocuit de unul nou (modern, contemporan etc.). Bună oară, nu știu dacă e musai să fie forțată înlocuirea calului cu ATV-ul în transportul lucrurilor la și de la o stînă din munte. Din cîte am văzut, de multe ori, dacă rămîi fără benzină la ATV și nu ai cal (sau măgar ori catîr), ai c-am pus-o de mămăligă din iarbă. Doar că a ține un cal poate fi mai scump decît a avea un ATV (eventual, fiindcă n-ai potcovar care să știe cum să-l încalțe sau fiindcă reglementările referitoare la animalele mari, fînețe și pășuni conduc către o prohibiție de facto a creșterii unui cal).

Un ministru al culturii care-și folosește creierul și pentru alte funcții decît cele vegetative ar trebui să-și scoată capul din curul politicii și să privească cultura pe care o administrează ca pe unul dintre cele mai complexe fenomene ale lumii. Utilizarea funcțiilor cognitive i-ar permite ministrul să priceapă că meșteșugarii sînt buni la casa omului nu doar ca să te maimuțărești cu ei în timpul unei vizite oficiale, dar sînt buni și pentru restaurarea unui monument istoric (chestii cu lemnul, piatra, ceramica, textilele etc.). Un ministru cu școala care trebuie (deși e suficientă o informare sumară) ar ști, de exemplu, că o restaurare corectă este aia care folosește, în măsura posibilului, aceleași tehnici și materiale precum cele folosite la construirea edificiului supus restaurării. (De unde luăm lemn de acu' 300 sau 500 de ani? Nu, tîmpitule!! De unde luăm lemn de jugastru uscat 10 ani. Asta este întrebarea corectă!) Poți ajunge chiar la subtilități interesante, pe care un restaurator cu școală și cursuri, dar fără cunoașterea contextul tehnologic, nu le știe. (Călirea unui fel de metal, încintat cu un fel de cărbune sau sudura din ciocan, diferită de cea electrică.) (Cunoașterea momentului în care se culege o buruiană pe care s-o folosești pentru a colora niște lînă ori a diferenței dintre acidul oțetic și livejul făcut din zama prunelor).

CULTURA poate fi protejată și prin a fi lăsată în pace, nu doar prin a-i face legi care să o ajute. Cultura mare are nevoie de contextul ei, fără acel context nu există cultură mare (sună ar dracu' de jignitor pentru cultivații cu școală, dar cultura mare este cultura populară, iar nu cîteva sute de speriați care formează o nouă audiență dintr-o nișă culturală). Dacă pentru cînepă îți trebuie autorizații și înregistrări, iar pentru alte culturi nu, atunci dispare contextul necesar prelucrării cînepii. Dacă pentru a da unui străin o bucată de pîine și o strachină de ciorbă îți trebuie autorizații (care protejează marile industrii și nu pe cei mărunți) fără număr, atunci dispare contextul olarului și al lingurarului; dispare contexul țesutului și al facerii pîinii. Aici merită o paranteză: cum dracu' poate fi mai bună o pîine produsă cu aditivi (pentru care marele concern are o autorizație generică) decît una făcută în căldura vetrei (și pentru care gospodarul trebuie să aducă și pe mama și pe tata, ba chiar de mai multe ori)?!?!
Protecția meșteșugarului și meșteșugului trebuie să pornească de la cunoașterea contextului existenței acestora, să treacă la eliminarea agresorilor (culturali, economici, sociali sau normativi) și, apoi, la păstrarea acelui context într-o manieră în care evoluția lui să fie firească. Poate că, la un moment dat, un meșteșug dispare, moare, se duce noo-mii-de-ani, că n-are încotro. (la o adică, dacă ai ajuns să știi să faci un amnar din fier uiți cum arată silexul și cum să-l cioplești). Totuși, moartea meșteșugului trebuie să fie naturală și nu una provocată. Crimă culturală este și atunci cînd meșteșugarul are interdicție să existe cu meșteșugul lui în contemporaneitate (vezi exemplul restaurării de mai sus).

Pe scurt, decît să descalece (iar), ministrul Virginel (sau ministra Virginica) ar trebui să revină la firul ierbii și lase culturii mari și meșteșugurilor din aceasta contextul în care pot exista. Ar trebui să se lupte pentru interzicerea sau limitarea folosirii unor materiale sau tehnici de construcție sau pentru facilitarea accesului pe piață al țesăturii făcută din lîna care, astăzi, se aruncă sau e pusă pe foc.

Ministrul culturii ar trebui să stea călare, pe calul crescut de cei care au mai trecut pe acolo și pe șaua pusă de înainte-pe-scaun-stătătorii lui și, de la înălțimea aia, să arate cu degetul unde să fie plivită buruiana. Dacă descalecă, ministrul nu e decît un pedestraș banal.

miercuri, 30 august 2017

Scuipă! Poate ține

Vara asta, printre alte experiențe, am avut și una mai specială. Împreună cu un grup de tineri am lucrat la repararea unor case vechi, făcute din lemn și pămînt: bîrne, prinse unele de altele fără cuie, și acoperite cu pămînt. În principiu, ceea ce aveam de făcut era simplu: dăm jos de pe pereți ce nu e bun (mortar făcut cu ciment) și punem la loc pămînt cum fusese acu' vreo 100 de ani și ceva.

Ne apucăm de treabă. De dat jos a fost simplu (sau aproape simplu, fiindcă la tavane s-a lăsat cu sudoare). Cînd a fost să punem la loc, a început valsul. În primul rînd, materialul de bază: pămîntul. Ce fel de pămînt? Cît de lutos, cît de nisipos, cît de mult? Ajungem la un capăt și lucrăm cu pămînt lutos, folosit, cîndva pentru cărămidă și plăci de teracotă (un cîndva aproape istoric, că nimeni nu mai știa cine făcea teracote în sat). Punem pămîntul așa? Nu. Îl amestecăm cu cînepă. N-avem cînepă bună pentru asta, că ne trebuie puzderii, nu caier folosit de instalatori. Cînepa nu se mai cultivă de ..... foarte mulți ani pe acolo, de mai mult de o jumătate de secol (adică două generații). Punem lînă. De care lînă? Păi, din aia tunsă, nespălată, nescărmănată și nedărăcită. Avem? Din asta avem, că-i dau ciobanii foc sau o aruncă pe ogașe. Cîtă punem? Puneți și vă spun eu cînd să nu mai puneți. Ce mai punem? Pleavă.  N-avem, că la noi, pe munte, nu prea crește grîul. Nici secara. Nici ovăzul. Nici orzul. Punem fîn, că din ăsta avem. Da' tocătură rămasă după clăi aveți? N-avem. Dacă știam, adunam astă-primăvară, cînd am terminat clăile. Bine. Tocăm fîn. Cît tocăm, cît de mărunt? Tocați pînă vă spun eu să nu mai tocați. Nu mai mare de un deget. Mai punem ceva? Ne mai trebuie niște nisip, ca să lege. Și niște var pentru tavane, Păi, var nu ne trebuie doar pentru văruit? Nu, ne trebuie și să facm amestecul pentru tavane. Și nisipul? Ne trebuie ca să nu crape pămîntul. Cît nisip? Adu', să fie! De care? De la baltă, de pe undeva... niște nisip să n-aibă pietre mari în el. Și var? Cît, de care? Var pastă, din ăla din piatră arsă, nu praf de la sac, ar trebui vreo... cum îl aveți? La pungă de 5 kile. Cît aveți? Vreo...10 pungi. Mai primiți? Dac-o avea băiatul ăla, pe la Gorj.... Bine, luăm ce aveți. Ce mai punem? Am auzit că se puneam balegă. Mi-a spus bunica. Ți-a spus și de care? Păi.... Bine! Cîte balegi ai văzut de cînd sîntem în sat? Numai ieri vreo 5. Și azi?! Păiii....

La două treimi de fațadă de casă (nu prea mare, dar nici mică) au intrat vreo 5-6 căruțe de pămînt (la a doua casă, am schimbat transportatorul și ne-a adus două care (tot căruță era, pe pneuri, dar mare, trasă de doi cai)) și vreo două-trei căruțe de nisip. Ne-ar fi trebuit mai mult, dar nu mai era (nici nu prea era bun, că era sortat și spălat. Nici pentru mortar cu ciment nu cred că era prea bun. Timp n-am avut să cotelesc pe baltă să găsesc nisip mai bun). Lînă... nu mai știu, niște saci buni, vreo 3. Fîn? Ăsta nu l-am măsurat, dar am băgat cît ar fi mîncat un cal într-o săptămînă de iarnă.

Ne-am apucat de aruncat pămînt pe perete. Udă-l, că nu ține altfel! Cît? Să fie ud bine. Nu așa, că alunecă tot! Dă tare! Mai tare! Sare! Dă tare! Aruncă-l adunat, nu așa împrăștiat, că de aia sare! E prea moale! Mai pune pămînt, mai pune nisip, mai pune lînă, mai pune paie... Jucați-l bine în picioare! Hai, să se amestece! Nu stă pe tavan.... Scuipă! Poate ține!

Dacă ar fi să mă apuc, din nou, de treaba asta, aș pregăti din timp cele trebuincioase. În primul rînd, balega. Nu știu cum, dar ar trebui adunat cam un an prin sat balegile de cal. Merg și alea de vacă, dar proaspătă se adună greu, iar pînă se usucă o mănîncă goangele (niște scarabei, dar nu ca ăia din filmele cu mumii). După aia aș aduna ce rămîne după ce termină oamenii clăile. Pînă să mă apuc de treabă, aș aduce nisip de rîu, să nu fie prea curat, să mai aibă humă prin el. Pietricelele le-aș cerne.  Pămîntul l-aș ține la muiat măcar vreo două zile, ca să să sfărîme bolovanii mai tari. Cît aș aduna balega, aș tocmi un vărar din Podiș să-mi ardă o varniță de var și să-l las la stins peste iarnă. Poate să și degere un pic.

Cred că aș putea face toate astea, mai puțin partea cu balega. Nu mai sînt cai. Nu mai sînt nici vaci. Ar trebui să vorbesc pe la cîmp, pe unde au cirezi, să adune ăia balega uscată. Sau cu niște oameni care țin cai, dar și acolo, să mi-o adune curată, fără prea multă mizerie. Chiar și cu varul m-aș descurca. La o adică, aș ieși și mai ieftin dacă m-aș duce să ajut la ars varul (să spargi lemne, să le bagi în cuptor... nu-i ușor).

Mă gîndesc că dacă aș putea să fac toate astea vreo 4-5 ani la rînd, poate ar da drumu' la mai multe varnițe prin Podiș, că ar fi cerere. Poate nici n-ar mai tăia pădurea la ras, că ar folosi lemnul bun pentru case și pe ăla mai rău pentru ars var, pentru încălzit. Cred că ar fi bine și pentru ăia cu vite mari... ar mai cîștiga un ban din vîndut balega. Cine știe, poate s-ar apuca oamenii să pună iar cînepă.... Mai știi?

PS Am avut noroc că n-a trebuit să facem vreo reparație la lemne. Acolo trebuie știință, nu glumă! Nu merge nici la ghiceală, nici la știute din auzite.

marți, 29 august 2017

Legături primejdioase

Am mai scris și cu alte prilejuri despre corelațiile și interdependențele dintre diferitele părți ale societății și ale vieții sociale. Existența unor astfel de corelații este un loc comun pentru mulți oameni, inclusiv pentru marii planificatori strategici naționali și internaționali (nu intră în grupul acestor cunoscători imbecilii care ne conduc, puși acolo de o majoritate impotentă și o minoritate stupidă).

Nu mă gîndesc la teorii cum este "efectul fluturului" (întreabă Wikipedia, dacă nu știi ce e aia), ci la chestiuni mult mai simple și mult mai banale. O să înșir cîteva dintre ele, fără a urmări o ordine anume.

Gem arhivele scrise sau audio-video de cîntece și jocuri cunoscute în România până acu' vreo 20 până la 70 de ani. Nu mai sînt cunoscute. Gata! S-au uitat! Puneți tineri de până în 25 de ani să vă cînte ceva și o să aflați că nu știu s-o facă fără ajutorul telefonului mobil (sau al altei surse de informare on-line). Sau puneți-le muzică și îndemnați-i să joace/danseze (probabibilitatea să fie, toți, autiști e mică, dar așa se vor mișca)...... Cîteva legături primejdioase care au dus la asta: implicarea uniformizator-ideologizantă a culturii în vremea Cîntării României; inovarea continuă (dublată de trecerea într-un fel de ridicol) a tot ceea ce înseamnă vechi/ tradițional/ etc; sprijinirea acordată cabliștilor în anii '90; impotența unor autorități cum este CNA; prostituția intelectuală și financiară a lucrătorilor din educație.

Românii sînt o populație educată și bine pregătită. Asta-i, deja, un mit urban. De fapt, populația României devine cam le fel de lipsită de educație cum era pe la 1900 (pînă la venirea comuniștilor. Nu-s nostalgic, dar ar fi bine să nu ignorăm alfabetizarea realizată, chiar forțat, pînă spre 1980).... Și mai prost pregătită decît în orice altă epocă istorică. Nu sînt cunoscute nici îndeletniciri manuale (muncitorii care au format mitul fie au murit, fie s-au cărat pe alte plaiuri) și nici îndeletniciri intelectuale (folosirea creierului pentru altceva decît funcțiile vegetative este chiar rară). Cîteva legături primejdioase: privatizarea "pe un leu"; o politică de stat împotriva profesioniștilor din orice domeniu (de la declarațiile unui fost președinte hăhăitor, pînă la experimentele infinite din educație); legislația imbecilă care obligă la autorizare și certificare pentru cam orice (îi depășim la scor de bambilici pe toți europenii).

România este o țară curată și frumoasă. Draci! Plimbă-te mai mult decît Valea Prahovei și Litoral și o să te uimească cantitatea uriașă de gunoaie din aproape orice loc. Ori că ești, la mama dracilor, în vîrf de munte sau bănănăi pe dealuri și cîmpii, îți promit că nu poți merge 2 ore (pe jos. Da, picioarele sînt pentru mers, nu pentru pedale sau banda de alergare) fără să întîlnești un hoit de plastic sau un stîrv ruginit. Nu mai zic de cadavrele fostele glorii are industriei comuniste. Cîteva legături primejdioase: futem banii pe seminarii despre orice și dăm peste labele celor care vor să facă (acțiuni cu finalizare în mediul fizic); tăiem păduri; secăm rîuri; copiem fragmente de modele din alte țări.

Mă plictisii și mă enervai.

joi, 24 august 2017

Vizită în Karaburun

După o lungă perioadă în care plimbările mele s-au săvârșit în colivia națională, s-a întîmplat să ajung prin Turcia, la Karaburun. Localitatea se află la vreo 100 km de Izmir, spre vest, pe malul Mării Egee. Cum municipalitățile turcești sînt chestii care se întind pe spații largi și cuprind mai multe localități, și Karaburun e la fel. Reședința municipalității (cu vreo 9500 de locuitori) e la vreo 30 de minute de mers pe jos de mare, dar cîteva localități (cartiere? cătune) se întind chiar pe mal.

Dacă ar fi să privesc doar din experiența puținelor mele vizite pe malurile marine ale Turciei, aș zice că Turcia n-are plaje cum avem noi, la Marea Neagră (de fapt, cred că și la noi ar fi tot mal muntos, în lipsa Dunării și a Deltei),  ci locuri strâmte, prin golfuri, unde înălțimea muntelui e de 0 metri. Locul unde am zăcut (că hodină n-a fost) e un astfel de golf, cu malul jos. O plajă cu pietricele și fără nisip, cu apă mică și bleagă până la vreo 100 m în larg (după aia, adâncimea crește brusc către 40-50 metri și mai mult). Un loc pitoresc, neamenajat, o fîșie de plajă între zidul pensiunii și mare. Apa caldă și foarte limpede e numai bună pentru snorkeling, așa că am pierdut și eu niște ore pîndind pești și ale lighioane marine. Stelele de mare, de un portocaliu intens, se rigidizează dacă le desprinzi din locul în care stau. Aricii de mare se lipsesc foarte puternic de pietre, iar unii pești vin să se strecoare pe lîngă degete (după aia am aflat că cei puternic și strident colorați au prostul obicei să poarte niște țepi cu care nu vrei să intri în contact). Am văzut și castraveți de mare: sînt maro, cu un fel de bube netede pe ei, iar dacă îi înțepi și îi străpungi își varsă mațele pe loc (n-am încercat, dar zice că-s foarte gustoși, dacă știi cum să-i prepari)

Cartierul ăsta (ca și alte cartiere ale localității, așezate pe maluri) e un fel de enclavă flower-power, în care intelectuali retrași din activitate au cumpărat sau au construit case de vacanță. Foarte, foarte rar vezi cîte o femeie îmbrăcată de sus până jos și acoperită de hijab (un batic mare cît o față de masă). Altfel, atmosfera este una europeană, cu oameni care se plimbă îmbrăcați lejer (femei și bărbați, deopotrivă, purtînd pantaloni scurți, tricouri, la bustul gol ori doar sutien, după caz). Mi s-a spus că, pînă în urmă cu vreun an, pe aici, locatarii organizau tot felul de activități sau tabere dedicate cunoașterii (astronomie, fizică, filosofie, matematică, istorie etc), la care participau și copii și adulți. Regimul Erdogan le-a interzis rînd pe rînd, pe motiv că nu au autorizație pentru activități educaționale. (De altfel, se pare că într-o anumită parte a societății turce este o așteptare febrilă a morții președintelui țării.)

După primele 10 minute în zonă am avut sentimentul unui loc bătrîn, în care oamenii trăiesc de foarte mult timp și modificat de oameni. Am căutat dovezi ale acestei bătrîneți, dar occidentalizarea abruptă și-a făcut datoria: clădirile vechi sînt dărîmate și înlocuite de construcții fără personalitate, fără formă.... doar individualități care nu se întîlnesc unele cu altele. Am putut să mă plimb, puțin, din păcate, prin vreo 2-3 cătune și n-am putut vedea urme ale vechimii pe care o simțeam. Totuși, după un prînz, am evadat și am dat o raită prin centrul orășelului. Am descoperit mărturia pe care o așteptam: o geamie construită în 1316 și aflată, încă, în cult. Altfel, amestecul între decrepitudinea unor construcții lăsate să se descompună sub soare și noutatea depersonalizantă a altor construcții nu m-a prea îndemnat să pozez.

Ca în multe alte locuri din Turcia, sărăcia și opulența sînt despărțite de un gard sau de un zid. Aici vezi 7 sau mai multe suflete înghesuite sub un acoperiș de 20-30 de metri pătrați, imediat lîngă - o familie cu 2 oameni și un cățel, într-o construcție de cîteva sute de metri pătrați, cu o grădină de alte sute de metri unde crește gazon. Pentru un european (chiar și pentru unul din România), o astfel de priveliște nu este ceva foarte obișnuit. Peste tot, în casă sau în curte, curățenia este (aproape) maniacală. Curățenia, nu ordinea. În afara curții, nu mai este treaba turcului, iar municipalitățile se pare că au altă treabă decît să adune gunoiul.

Legumele și fructele din piață sînt intens chimizate, cu un pregnant gust de cauciuc și, oarecum, inodore. Pe margini, retrași și pregătiți să adune marfa și să fugă, poți întîlni femei și bărbați care vînd produse diferite: mai colorate, cu miros și gust. Nu am înțeles foarte bine de ce nu au loc în piață și nici de ce mușteriii le erau rari (ceva cu autorizații de producător și sancțiuni aplicate atît vînzătorului, cît și cumpărătorului). Totuși, pregătite, vegetalele devin preparate foarte bune, sub asaltul mirodeniilor de toate felurile și al ardeiului iute. Față de vecinii de peste baltă (grecii, adică), turcii au un meniu surprinzător de sărac în pește. De pescuit se pescuiește, dar nu știu nici de ce și nici pentru cine, fiindcă la restaurante are un loc marginal în meniu, iar la restaurantele lor (adică nu cele pentru turiști) nu îl găsești deloc în ofertă. În același timp, atunci cînd e pus în ofertă, vei mînca, mai degrabă, pește marin de crescătorie și nu pește sălbatic. Dacă vrei să mănînci mai natural, e mai bine să ceri o porție de inele de calamar (chiar dacă nu e proaspăt, nu e crescut artificial). Eu am încercat și peștele de crescătorie și pe cel sălbatic și, foarte serios, e o mare diferență de gust și consitență a cărnii (în paranteza asta: dorada pe care o cumpărați de la super-market e crescută în cuști, în vreo fermă marină).

Apropos de restaurante.... Ca în multe alte locuri (și țări) pe unde am umblat, aspectul și lustrul nu garantează o mîncare bună. Am mîncat și în restaurante "spălate" și în locante obișnuite, frecventate de localnici. Deloc surprinzător, locantele, curate, dar nu lustruite, ofereau o mîncare mai bună și mai ieftină decît restaurantele cu aspect "stil" căutat și găsit de vreun designer. Aceleași experiențe le-am avut și în Spania și în Grecia și în Finlanda și în România. Regula e simplă: chiar dacă arată primitor și "fancy", dacă are mușterii mulți (și localnici), înseamnă că mîncarea e bună și ieftină. Regula asta se aplică chiar și pe litoralul românesc: mai bine mănînci la un împinge-tava, unde mănîncă și muncitori sau localnici, decît la un restaurant gol, cu toate autorizațiile pe perete. Aaa și mai e o chestie: cu cît un meniu e mai bogat, cu atît șansele ca mîncarea să fie proastă sînt mai mari. Locanta din centrul Karaburunului, unde am mîncat cel mai des, avea două feluri de ciorbă (de linte și de cap de capră) și vreo 4 feluri de pida (un fel de pizza, dar lungă și servită felii). Desigur, salata din partea casei, pe care, la restaurantul de pe faleză, o plăteai.

În perioada în care am fost eu în vizită (final de iulie), căldura a fost năucitoare, cu o medie de 43 de grade ziua. În apropierea mării nu era atît de dramatic, datorită apei și umidității din aer. Depărtîndu-mă, ca să văd și altceva decît o mare bleagă ca un lac, am simțit, pe propria piele, ce înseamnă căldura aia. Spun căldura aia fiindcă este diferită, de exemplu, de cea din București. Transpirația se produce instantaneu dacă nu ești acoperit. Dacă pielea îți stă la umbra hainelor, asta înseamnă cu cîteva grade mai puțin (adică acele 43 de grade la umbră). Fără acea umbră, te expui la aproape 50 de grade, iar asta arde. Eu m-am simțit ca în anii în care am lucrat la forjă și stăteam în fața cuptorului industrial încins. Am ieșit de pe drum, unde nu era umbră și am umblat la umbra măslinilor. Este o umbră specială, deosebită de cea a smochinilor ori a sicomorilor. Nu e o umbră deasă, dar te protejează de căldură și de razele soarelui și o face bine, cumva mințindu-te, dar oferindu-ți răcoarea de care ai nevoie.

Totuși, mai rău decît căldura a fost sunetul cicadelor. Insectele astea (înrudite cu lăcustele), abia cît degetul mic, fac o hărmălaie absolut cumplită. Uneori, dacă se așeza o nenorocire din aia la un metru distanță, într-un pom, nu puteam să aud pe cel cu care vorbeam. Pur și simplu, cumplit! Iar ferocitatea zgomotului înceta, uneori, abia pe la 12 în noapte. Am zis că a doua oară nu mă mai duc unde sînt și cicadele astea.

M-am vîrît, doar un pic, și prin tufărișurile care formează vegetația predominantă în zona respectivă. Am reușit să fac cîteva poze interesante, dar am aflat și că fiecare fir de buruiană taie sau înțeapă. Turcii îi zic machis (cam ca spaniolescul maquis) (nu știu cum îl scriu turcii). Este vegetația mediteraneeană specifică, veșnic verde și capabilă să trăiască pe uscăciunea aia. Purtînd sandale, am constatat că plimbarea .... doare.

Multe dintre orășelele turcești au un "ceva" numai al lor. Karaburun are caprele. Prin urmare, la intrarea în oraș, există un monument cu o capră, un țap și un ied (sau iadă, că n-am văzut bine). Prin cătune și pe lîngă ele vezi turme (nu prea mari, de pînă în 100 de capete) de capre, care seamănă cu alea rerezentate în monument: coarne generoase, mărime măricică și foarte pletoase. Am reușit să gust niște brînză de la caprele lor (nu, nu găsești de cumpărat în piață sau la magazin) și e bună. Este foarte grasă și are o aromă specială.

Desigur, dacă vreți să vedeți poze, vizitați blogul ălălalt, cel cu ochiuldrept.

sâmbătă, 6 mai 2017

Guvernarea "pe caiet"

Dacă nu știți ce înseamnă "pe caiet', aflați că este un mecanism economico-social, folosit în relația dintre unii comerciați și cumpărători, în zonele mai sărace. În cadrul acestui mecanism, cumpărătorul se duce la comerciant, ia produsele dorite, iar comerciantul scrie data și valoarea cumpărăturii într-un caiet. Atunci cînd cumpărătorul are bani sau la un interval prestabilit, acesta se duce la comerciant și achită datoria, conform înscrierilor din caiet. Elementul cheie al acestui mecanism este încrederea reciprocă. Cumpărătorul are încredere că însemnările din caiet nu vor fi modificate de comerciant pentru a mări valoarea datoriei, iar comerciantul are încredere că va încasa datoria conform înțelegerii verbale existente. Pentru ca acest mecanism să funcționeze, comerciantul evită, într-un fel sau altul fiscalizarea operațiunilor comerciale efectuate sau, cel puțin, a unora dintre ele.

Vînzarea pe datorie funcționează pînă în momentul cînd este încălcată încrederea sau pînă cînd inspectorii fiscului nu se mai mulțumesc cu șpaga. Mulți dintre voi s-ar putea să credeți că ce scrisăi mai sus e ficțiune, dar nu e. E o realitate a sărăciei. În același timp, o să vă întrebați care e legătura între asta și guvernare.

Păi, aș zice că legătura e simplu de stabilit, deși guvernarea "pe caiet" nu are a face, în primul rînd, cu sărăcia. Guvernarea "pe caiet" sau pe datorie înseamnă că guvernul cumpără fără a avea banii necesari și scrie în caiet valoarea cumpărăturii, urmînd să achite nota de plată atunci cînd va avea banii. Un frumos exemplu de guvernare "pe caiet" oferă Grecia, ale cărei guverne au cheltuit mai mutl de cît aveau, împrumutîndu-se în viitor.

Guvernul PSD care conduce România începând cu finalul anului 2016 face la fel cum s-a făcut în cazul Greciei. Dacă în cazul vînzării "pe caiet", se întîmplă ceva și un cumpărător nu mai plătește, comerciantul va avea o problemă. Problema ar fi gravă dacă n-ar plăti toți cumpărătorii sau dacă datoria cumpărătorilor ar crește foarte mult, dar comercianții au grijă să nu se întîmple asta, fiindcă este pielea lor în băț. Pe de altă parte, cumpărătorii apelează la acest mecanism fiindcă știu că există unele surse de venit (pensie, ajutor social, alocație alimentară....), astfel încît să poată plăti datoria.

În cazul guvernării "pe caiet", lucrurile stau un pic altfel, deoarece:
1.unui guvern nu prea are cine să-i stabilească limita pînă la care poate cumpăra marfă pe datorie. Un guvern poate modifica informațiile din statistici, astfel încît să ascundă găurile financiare. Guvernul PSD face asta în mod constant.
2.unui guvern nu are cine să-i plătească venituri, ca să plătească datoria făcută. Guvernul este singurul care poate crea venituri, iar acestea ar trebui să fie mai mari decît cheltuielile. În cazul guvernului PSD, acesta nu face absolut nimic pentu a crea venituri. Cînd mă refer la venituri, mă refer la venituri în economie și nu la venituri bugetare. Veniturile bugetare se fac (în principal, din taxe și impozite) Dacă veniturile în economie sînt mici, atunci și veniturile bugetare vor fi mici (adică, 50% din zero, înseamnă zero). Guvernul PSD folosește un fel de joc piramidal, asemănător cu jocul Caritas, iar aceste jocuri generează dezastre.
3.guvernul care aplică metoda "pe caiet" nu are economii (bani la pușculiță, suficient de mulți ca să trăiască din dobînzi), așa încît aruncă datoria în viitor, Această datorie se umflă și crește fiindcă, la un moment dat, guvernul "pe caiet" se va împrumuta, iar dobînzile împrumuturilor vor crește.

Dacă vă bucurați pentru creșterea pensiilor, e relativ OK. Bătrînii mor relativ repede, așa că problema datoriei nu e foarte mare. Dacă vă bucurați pentru creșterea salariilor publice sau a salariului minim, atunci sînteți, pur și simplu, proști sau proaste. Scuze, nu proști/proaste. Idioți și idioate. Citiți ce scrisăi mai sus și dacă o să păstrați supărarea pe mine, înseamnă că am dreptate cînd spun că sînteți idioți/idioate.

vineri, 5 mai 2017

Securitate între ciocane

În 1945 s-a terminat, în mod oficial, Marele Război. Neoficial (și oficial) gloaba terestră n-a cunoscut pacea. După Marele Război statele nebune, conduse de idioți au exportat războaiele, adică s-au războit folosind ca teren de joacă teritoriile altor state. Americanii, terifiați de coșmarul (rămas coșmar) unui război pe teren american au făcut tot posibilul să se încaiere cu oricine în oricare altă parte a gloabei terestre. Fiindcă și-au dat seama că, dintr-o eroare, în Marele Război s-au aliat cu cine nu trebuie, după acest război s-au încăierat, continuu, cu fostul mare aliat (Vietnam, Coreea, Afganistan, Irak, Libia, Liban, Siria....). Deși nu o recunosc, și americanii și rușii au fost în război, dar un război exportat. Alte foste state imperialiste s-au vîrît, și ele, în războiul ăsta, în principal în trena americanilor (Germania, Franța, Italia, Belgia, UK...). Alte foste state imperialiste s-au implicat în războaie economice (un frumos exemplu este Japonia și nu trebuie ignorată China). Mai sînt și state foste imperiii care (încă) nu s-au implicat în războaie militare sau economice (Ungaria, Austria, Turcia...). Turcia merită o mențiune specială, fiindcă urmează să acțione atît în războaie militare, cît și economice.

Folosesc expresia "state imperialiste" în sensul său cel mai direct, respectiv entități statele care nu mai sînt imperii, dar nu au renunțat la atitudinea unor imperii. Prin urmare, state imperialiste sînt și SUA și Federația Rusă, chiar dacă, în mod explicit, acestea nu se recunosc și nu sînt recunoscute ca atare. Ergo, pentru mine nu prezintă importanță orînduirea socială (nu opun capitalism - comunism).

Pe lîngă statele capitaliste, descoperim, gravitînd, oficial sau nu, alte state (cam toate foste părți ale unor foste imperii (România, Ucraina, Polonia, Maroc, Filipine, Kazahstan, Australia, Canada, Argentina, Brazilia, adică toate celelalte state care nu au fost imperii la începutul primului Mare Război). Nefiind politolog, istoric, sociolog sau alt fel de specialist în ceva cu ...log, tot ce pot face este să interpretez și să încerc să înțeleg informațiile mărunțite de ăia cu ...log.

Ce înțeleg eu (iar acum mă limitez la un spațiu geografic restrîns)? Înțeleg că cei 75 de ani de pace în mare parte din Europa nu vor fi continuați de încă, măcar, alți 50. Mai înțeleg că un viitor teatru de război militar va fi teritoriul României, acest teritoriu, fiind de mai multă vreme, teatrul unor războaie economice, informaționale sau hibride/asimetrice. (înainte de a mă înjura sau categorisi ca prost, uitați-vă în jur. Vi se pare, cumva, că România arată și funcționează ca un stat aflat în timp de pace?!)

Una peste alta, 40.000 de soldați străini și întregul echipament militar asociat, specific armatelor moderne (puțin dar cu o mare capacitate de distrugere) înseamnă zero securitate. (NB dacă scormonești internetul poți afla că și Federația Rusă desfășoară exerciții militare, de partea cealaltă a gardului).

miercuri, 3 mai 2017

Habemus bebe

Am doi copii, un băiat de 15 ani și o fată de 12. Să-mi trăiască, și să trăim și eu, și nevasta, ceea ce vă doresc și vouă. De aici încolo, încep chestiunile sensibile în viața mea socială (și a nevestii, și a copiilor, desigur).

E bine că am copii? Depinde de care parte a căcuței te plasezi. Dacă te plasezi de partea aia, unde ai în față un pahar cu ceva bun de băut la club, s-ar putea să fie un bine ideatic, o monadă de terasă. Dacă te plasezi de partea familiei tradiționale, e un bine banal. E doar bine și atît. Dacă te plasezi de partea care nu se mai poate înmulți decît prin înmugurire sau butășire, dar nu prin întîlnirea dintre spermatozoid și ovul, atunci e rău. E un rău fundamental. Dacă te plasezi de partea lesei ținută de animalul biped, atunci e tot rău. Ar fi bine să ai copil un cîine sau o mîță.

Între exremele de mai sus sînt foarte multe nuanțe, cam imposibil de menționat. Prin urmare, n-o fac.

E bine că am copii? Oricum, Pămîntul e suprapopulat, așa că e rău. E mai bună mîța sau mai bun cîinele. E mai bun și mai plăcut doar sexul fără reproducere, iar asta e garantat între persoane de același sex. 

E bine că am copii? Dacă nu ai tu (adică eu) și nu au și alții, ne cotropesc țiganii, chinezii, arabii sau marsuinii cu zbaturi, așa că e bine.

E bine că am copii? E bine, ca să aibă cine să-mi plătească pensia și să mă îngrijească la bătrînețe. Ăsta e un argument fals, fiindcă pe copii n-o să-i doară nici acolo de unde iese, după sex între doi de același sex, nucă și smîntînă. În plus e și un argument tîmpit, fiindcă copiii mei o să plătească pensiile și ălora care fac sex fără reproducere. Prin urmare, e rău.

E bine că am copii? E bine, prea-fericitul de mine, fiindcă și eu și nevasta ne-am dovedit a fi fertili. Ar fi fost și mai bine să mai facem vreo doi, în contul celor care, pentru considerente bio-fiziologice, nu pot procrea.

E bine că am copii? Cui îi pasă? Oricum, teoretic, o să crăp înainte lor, așa că, ce-mi mai pasă, dacă am sau nu?

Complicat... Și moral și sociologic și (geo)politic și economic. Ba, și religios și juridic e complicat.

Dar, zic eu, e bine că am copii, fiindcă există o șansă (mică, dar există) ca măcar unul dintre cei doi să fie măcar la fel de nărod ca mine și să-și bată joc de cei care promovează familia stearpă, între persoane de același sex sau de cei care nu dau doi bani calpi pe cuvinte din familia "român". Există chiar și șansa (măcar statistică) ca ambii mei copii să le spună boșorogilor din cele două meta-categorii amintite: aveți nevoi? să vi le rezolve copiii voștri!

Am zis!

duminică, 30 aprilie 2017

Constatări dezordonate

Există exemple extreme de oameni care au trăit, cumva, în afara timpului și lumii, fie că sînt triburi de aborigeni în zone izolate, fie căt sînt mici grupulețe care au trăit, la fel, departe de contactul cu restul umanității. Din păcate, nu mă aflu în vreuna dintre aceste situații așa că, vrînd-nevrînd, sînt în contact cu lumea și cu informațiile din și despre aceasta.

Nefiind în afara lumii și cuprins de neputința influențării acesteia, nu pot decît să constat unele lucruri și să-mi păstrez o relativă sănătate mintală șoptindu-mi că, uneori, dacă nu întotdeauna, acțiunile mele sînt cenzurate de acțiunile unei lumi indiferente de existența mea.

Unele constatări se prelungesc în concluzii, altele nu. Iată cîteva dintre ele.

În lumea "civilizată" contează doar două lucruri: banii și politica. Există unii care le îmbină pe amîndouă. Există alții care au doar una din două. Eu cunosc indivizi din toate cele trei categorii. Încă nu m-am hotărît care dintre acestea este mai desgustătoare. Puținii indivizi care au bani și/sau putere politică și nu sînt, ab initio, niște jigodii spurcate nu se numără, oricum, printre persoanele cu care mă văd. Fiind fără bani și fără putere politică nu am acces în lumile lor. Dintre toți aceștia cei mai jegoși sînt indivizii care afirmă onestitatea, dar fac orice pentru a se cățăra pe cadavre sau pe bună-credința celor din jurul lor. Între acești jegoși se află unii care îmi sînt datori cu, măcar, un mulțumesc. Jegoșenie lor este atît de mare încît radiază și împute toate locurile prin care trec (de exemplu, USR, devenit un loc al jegului cu ștaif declarat).

Societatea contemporană, una a post-adevărului (ce mama dracului o fi și "post-adevărul" ăsta, dacă nu pura minciună și mai puțin pura manipulare?!) este una în care nu mai contează nici individualismul și nici acțiunea grupului. Ceea ce pot observa în această societate (deși, mai corect, ar fi să spun societatea de tip creștin-vestic, care diferă de cea de tip islamic sau de cea orientală) este că grupurile se dezic de puterea conferită în cadrul democrației și o abandonează în mîinile unor indivizi care nu știu ce să facă cu ea. Într-o anumită manieră, societatea vestică are acțiuni care o vor distruge ca întreg și care va distruge și indivizii care o compun: drepturile acordate LGBT, crimele împotriva mediului înconjurător, controlul natalității pînă la pragul imposibilității supraviețuirii genetice, risipa oricăror resurse etc. [o altă paranteză. vedeam, cu ceva ani în urmă o simulare despre viitoarea înfățișare a europeanului: un chip care combina trăsături mongoloido-negroide. Acel studiu-simulare afirma, cu dovezi statistice, că trăsăturile de tip caucazian vor dispărea din fondul genetic al umanității].

Constat, în România, existența unor politicieni, decidenți asupra viitorului (da, nu sînt cuvinte mari, viitorul este decis de un număr mic de oameni, nu de masele care votează sau nu) care sînt, dacă nu bolnavi psihic, atunci în marginea bolii psihice. Scena noastră politică este plină de astfel de bolnavi, de la PSD, ALDE, USR sau PNL. Scenele politice din țările vecine sau mai depărtate sînt, și ele, pline de astfel de bolnavi. Acești indivizi sînt lipsiți de orice reprezentare a consecințelor faptelor lor asupra celor din jur sau asupra viitorului (cîteva exemple: președinți de partid care sînt interesați doar să li se șteargă condamnări penale sau sînt interesați să nu fie condamnați pentru infracțiuni; un președinte de stat care ordonă un atac cu rachete doar fiindcă a putut să o facă).

Dacă aș avea puterea să mă desprind de această lumea minciunii și a jegului aș pleca, cu ai mei cu tot, departe, să trăim simplu, în afara ororilor la care obligă această lume. Am trăi chiar mai bine, în afara unui credit care alungă bucuria unei locuințe, în afara substanțelor toxice care alungă bucuria hrănirii, în afara idioților școlari care alungă bucuria învățăturii....

marți, 28 martie 2017

Literatura si cititorul

Am scris (și cu alte prilejuri) despre chinurile lecturii și pieței de carte din România. Revin asupra subiectului după ce, în decurs de cîteva luni, am avut prilejul să particip la cîteva întîlniri scriitoricești. Una dintre ele a adunat autori de literatură fantastică și științifico-fantastică (și edituri specializate), iar alta a pus alături autori de poezie și literatură beletristică sau de main-stream (și edituri specializate). (prin edituri înțeleg entități care finanțează sau publică cărți și reviste).

Iată cîteva constatări:
1.Poezia și beletristica de main-stream sunt prezente într-o multitudine de oferte tipografice, fie în reviste mai mult sau mai puțin efemere, fie în multe și mărunte edituri (nu exclud marile edituri, care publică zeci și zeci de autori, români ȘI străini). Poezia și beletristica se publică mult, adică în multe locuri și de mulți publiciști, nu musai în cantități mari. Pentru aceste genuri literare există finanțări generoase atît prin programe ale Ministerului Culturii și Identății Naționale (după numele de astăzi) (finanțări dedicate unor reviste culturale sau finanțări competitive), cât și prin intermediul bugetelor unor entități de drept public (centre culturale județene, biblioteci județene, direcții județe pentru cultură). De asemenea, există finanțarea privată, prin mecanisme comerciale ale editurilor mari sau minuscule. Nu în cele din urmă, există finanțări realizate chiar de către autori, care plătesc pentru a fi tipăriți.
2.Literatura științifico-fantastică și fantastică pare a fi prezentă, din ce mai mult, la nivelul unor edituri mari și medii. Publiciștii mici și minusculi oferă reviste de diferite formate sau fanzine, cu o efemeritate egală cu cea a revistelor din categoriile concurente (punctul 1 de sus). Finanțarea acestor genuri literare pare a fi, în totalitate (sau semnificativ majoritară), una privată, a editurilor private și a autorilor. Ministerul Culturii iși Identității Naționale nu finanțează nici măcar o revistă SF (nici chiar faimoasa CPSF, preluată de o o editură privată și cu un viitor incert), iar în finanțările competitive (acordate de AFCN) nu am văzut nici măcar o revistă sau o carte SF & F.

3.Tirajele in care se publică toate aceste genuri literare (nu mă interesează, nu aici, monografiile, bio sau autobiografiile, istorie, eseu, istoriografie, politologie, literatura de specialitate științifică etc.) variază de la cîteva zeci de exemplare pînă la cîteva mii (în cazuri rarrisime) de volume dintr-un titlu. Foarte rar, se întîmplă reeditări. Piețele de vînzare/distribuție, sînt de la cele extrem de nișate (familie, prieteni, cadouri către diverși) pînă la cea națională. În toate cazurile, distribuția este zona critică a pieței de carte, distribuitorii și librarii părînd a fi cea mai importantă piedică în dezvoltarea pieței de literatură (comisioane, taxe, întîrzieri la plată). Editurile mari și foarte mari au fie propriile librării, fie standuri dedicate în librării terțe. Chiar și în aceste cazuri, autorii români nu sînt capete de afiș decît în cazuri pentru care nu am identificat un model. Pare a fi mai mult un fel de loterie a editurilor.

3.Relația scriitorilor cu cititorii este zona în care am constatat cea mai mare diferență dintre cele două grupe de genuri literare (vezi punctele 1 și 2 de mai sus).

În cazul poeziei și beletristicii de main-stream, public e incult și fără o capacitate reală de înțelegere a valorii culturale/ literare a celor scrise/ citite. Valoarea literaturii este dată de critică, publicul fiind marginal în procesul de creare și confirmare a valorilor. Scriitorul de poezie sau beletristică este o persoană cu studii umaniste (frecvent absolvent de litere, filologie, filozofie, jurnalistică ș.a.m.d.) și cu o atitudine de superioritate princiară în relație cu cititorul (sau orice altceva). Interogarea gustului publicului pare a fi un fel de prostituție intelectuală și, prin urmare, un gest care trebuie evitat. Acest scriitor (și creația lui) trebuie finanțat pentru că există. (punct).

În cazul literaturii SF & F, publicul este important și foarte important. Acesta înțelege și poate aprecia și valoarea literară și pe cea culturală (pe lîngă cea științifică, în cazul hard SF). Scriitorul de SF & F are tot felul de studii (dacă are) și un parcurs neliniar, pînă să ajungă la scriere, fiind egal (sau, măcar, aproape egal) cu cititorul său. Interogarea gustului publicului este obligatorie și necesară, un gest imperativ, care dă valoarea operei literare. Acest scriitor (și creația lui) este finanțat dacă merită.

sâmbătă, 4 martie 2017

Legiferarea meșteșugurilor sau inutilitatea inventării roții

Există, de mai multă vreme, cel puțin o inițiativă legislativă numită "Legea meșteșugarului" sau "Legea meșteșugurilor". Motivele (oficiale) pentru o astfel de inițiativă pornesc de la imperative europene (un argument idiot și cretin, asemenea celor care îl folosesc. Vă spun și de ce) și sfîrșesc în declarații ipocrit-altruiste, de sprijinire a celor care trăiesc din munca propriilor mîini. Deloc uimitor (pînă la un punct), programul de guvernare al PSD, pentru perioada pînă în 2020, menționează această lege ca prioritate a guvernării. Din punct de vedere politicianist, mențiunea cu pricina are justificare, fiindcă nu poți să fii ministru, dacă nu-ți pui numele pe o lege, ceva.

Iată argumentele mele împotriva unei astfel de inițiative:
1.În forma care există la Senat sînt puse, de-a valma, meșteșuguri artistice tradiționale, ocupații manufacturiere tradiționale, ocupații manufacturiere contemporane/industriale, ocupații reglementate. În primul rînd, o astfel de abordare este cretină fiindcă abordează într-o manieră uniformizatoare chestiuni, prin natura lor, incongruente și neasemănătoare. Bunăoară, asemănarea dintre un strungar și un olar constă în manualitatea muncii (utilizarea strungului nu face mai puțin manual un șurub, cum nici roata acționată electric nu face mai puțin manuală o strachină), în schimb, diferențele sînt mult mai mari. În cazul unui meșteșug artistic tradițional (olărit, fierărit, țesut, încondeierea ouălor etc.) esența meșteșugului este dată de aceleași caracteristici care definesc patrimoniul imaterial. Pentru ocupație contemporană/industrială, situația este diferită, fiindcă un lăcătuș nu reprezintă o expresie a unei culturi, mai noi sau mai vechi. În al doilea rînd, ocupațiile reglementate sînt, deja, reglementate, fiindcă de aia se numesc așa. Astfel, un electrician sau un instalator instalații gaze trebuie să respecte condiții clare de autorizare și funcționare, uniforme la nivel european (și nu numai), printre considerente fiind cele de siguranță publică. La o adică, dacă o cergă se deșiră fiindcă e prost țesută, nu e mare tragedie. În schimb, dacă un racord la instalația de gaze e realizat greșit, există riscul unui bloc transformat în fărîme și al unor morți. În al treilea rînd, o astfel de marmeladă normativă, justificată de istoricul breslelor, este, cel puțin, excesivă. Breslele erau organizații de tip asociativ, o formă de autoreglementare (existentă și astăzi, în domenii cum este industria tutunului), ori trecerea de la această abordare la una nivelatoare, la nivel național, depășește orice posibilă similitudine cu breslele. Tot în context istoric, raportat strict la cazul României, ar fi bine să ne aducem aminte că breslele au existat pe teritorii și în epoci care nu înseamnă întregul teritoriu al statului din prezent. Una este autoreglementarea și asocierea benevolă și alta este legiferarea uniformă, care încalcă orice brumă a dreptului de asociere.

2.Se invocă cerințe europene referitoare la uniformizarea statistico-terminologică în domeniile ocupațiilor și activităților, cu reflectare în recunoașterea competențelor la nivel european. Ceea ce este interesant cu acest argument este falsitatea. Directivele europene nu obligă statele nici la gruparea sau negruparea practicanților unor ocupații în organisme de tip profesional (sau sindical) și nici la definirea într-un fel sau altfel a unei ocupații. În cazul ocupațiilor/profesiilor reglementate, lucrurile sînt, deja, clare și funcționează. În cazul ocupațiilor din categoria meșteșugurilor artistice tradiționale, situația este mult mai volatilă și imposibil de abordat într-o manieră unitară la nivel național sau european. În primul rînd, meșteșugurile artistice tradiționale nu există, toate, în toată România și, cu atît mai puțin, în toată Europa. De exemplu, nu avem decoratori de ouă în toată România, cum nici cioplitori în piatră nu găsim peste tot (dacă nu mă credeți, gîndiți-vă că, în Deltă sau în Lunca Dunării, e cam greu să găsești piatră și m-aș mira să găsiți stufari prin Alpi sau Pirinei). Inventarierea unor ocupații, includerea acestora în grupe ocupaționale, eventual descrierea acestora, cu relevanță statistică, este una, în timp ce același demers, cu o finalitate de uniformizare este o utopie la care doar un statistician sau sociolog nebun și și lipsit de cultură se poate gîndi. Meșteșugurile artistice tradiționale (le pomenesc atît de des, fiindcă totul se învîrte în jurul acestora) cunosc o diversitate terminologică egală cu diversitatea graiurilor și limbilor din România (nu spun Europa, fiindcă ne apucă bîțul). Statisticile și nomenclatoarele existente, atît în RO, cît și în UE, folosesc, de decenii, exprimări și categorii statistice generice perfect funcționale (de exemplu, "alte activități de prelucrarea lemnului n.c.a.".), fără a exista neînțelegeri grave. De altfel, unele ocupații s-ar putea să nu aibă corespondent dintr-o țară în altă, fiindcă, pur și simplu, nici ocupațiile nu există și nici contextul cultural sau natural necesar acestora (bunăoară, vărarul, cel care arde piatra de calcar și o transformă în var). Este amuzant (și trist) că INCFC se dă de ceasul morții, de ani buni, cu statistica în domeniu, iar specialiștii acestui institut încă nu au priceput domeniul pe care îl abordează (și se pare că nu au nici capacitatea intelectuală necesară pentru a înțelege explicațiilor etnografilor/folcloriștilor sau n-au chef să-i asculte). Nu în cele din urmă, trebuie să avem în vedere și sinonimiile parțiale sau totale ale unor denumiri ocupaționale (de exemplu, glăjar și sticlar). În astfel de cazuri, ce propun statisticienii, oare?! Poate că ar fi mai simplu să fie folosite dicționarele existente (dar pentru asta, ar trebui citite :) ). Tot terminologia împiedică statisticienii să lucreze fiindcă nu știu diferența dintre meșteșug și artizanat. Desigur, ar fi simplu să fie citite niște cărți (multe e adevărat). Din păcate, se caută tot felul de definiții care nu pot satisface cerințele de sinteză și expresivitate ale definițiilor de tip normativ. Meșteșugul, de exemplu, poate să fie în totalitate manual, dar poate să nu fie în totalitate manual. La fel, meșteșugarul poate să producă sau nu în serie, poate să lucreze sau nu singur. Nu în cele din urmă, un meșteșug poate să fie învățat sau nu pe cale orală, în mod informal sau nestructurat, ori poate fi învățat sau nu în școala profesională.

3.Este creat un organism de tip uniune, cu obligația tuturor meșteșugarilor de a se înscrie în aceasta și de a plăti o taxă/contribuție/dare, înscrierea avînd un caracter constitutiv de drepturi. Cum ar veni, "vrei, nu vrei, bea Grigorie agheasmă!". În spatele acestei abordări se văd niște sume uriașe, care vor hrăni orice, mai puțin interesele membrilor (să ne uităm la uniunile de creator sau la organismele de gestiune colectivă). Asta încă nu ar fi grav, dar lipsa înscrierii în organismul ăsta mamut va pune în imposibilitate pe cineva să practice un meșteșug. Practic, nu ești în uniunea asta, nu exiști ca meșteșugar. Care sînt motivele acestei abordări nu știe nimeni (altele decît cele financiare). Argumentele referitoare la necesitatea cunoașterii numărului de oameni care practică un meșteșug sau cele referitoare la calitatea produselor sau serviciilor realizate de aceștia sînt cel puțin infantile. După știința mea, nu există vreun organism de tipul celui imaginat în proiectul de lege care să garanteze vreuna dintre cele două finalități. În primul rînd, se va cunoaște numărul membrilor uniunii (iar asta este cam lipsit de legătură cu realitatea). În al doilea rînd, definirea unor criterii stricte de calitate este una, iar capacitatea de a le respecta și supraveghea este alta. Argumentele de acest tip îmi creează imaginea acelor uniuni ale creatorilor, născute în comunism. Sigur, se mai vorbește și despre organismele notarilor, avocaților, medicilor, arhitecților și altele asemenea. Ceea ce se ignoră este faptul că toate acele ocupații sînt ocupații reglementate, a căror exercitare are efecte pe scară socială largă.

4.Există obligativitatea parcurgerii unor proceduri formativ-educative sau de recunoaștere a competențelor, cu același argument al cerinței europene. Din nou, acesta este un argument fals. Nu există vreun regulament european în domeniu și, dacă ar fi, acesta s-ar aplica direct, fără a fi necesară o dublare prin normă națională. Directivele care privesc instruirea sau statistica NU sînt obligatorii. În domeniul instruirii (educației, formării profesionale ș.a.m.d. - așa numitul EQF), directivele și ale norme europene în domeniu au caracter de recomandare.De altfel, argumentul cerinței europene în domeniul educației a dus la adopdarea orbească a sistemului Bologna în învățămîntul universitar și numai bine nu a făcut. NB, s-a adoptat forma Bologna, dar fondul tot de kko e, de nu reușesc studenții noștri să particepe în mobilități de tip Erasmus (și nici cei străini nu reușesc să vină la noi). Cadrul european al calificărilor despre care vorbesc cei care vor legea asta și alte bazaconii similare este un demers care tinde să faciliteze omogenitatea europeană, dar nu obligă statele să facă ceva sau altceva. Repet argumente de mai sus: pentru ocupațiile reglementate, lucrurile sînt rezolvate, iar recunoașterea competențelor dintr-un stat în altul este rezolvată (ca o mică nuanță, deși există cerințe clare în domeniul medical, medicii noștri nu reușesc întotdeauna să dovedească transferabilitatea competențelor fiindcă, de exemplu, ei nu dobândesc acele competențe în România). În cazul altor ocupații, transferabilitatea competențelor nu este posibilă fiindcă: nu există ocupația ca atare, nu există materialele necesare ocupației, nu există uneltele necesare ocupației ș.a.m.d. (doar un incult cu școală crede că țesutul e la fel și pe războiul vertical și pe cel orizontal sau că toate războaiele orizontale sînt la fel).

5.Se vorbește despre sprijinirea meșteșugarilor. Argumentul ăsta este cel mai zdrobitor dintre toate. Există atîta puzderie de mecanisme fiscale și nefiscale care zac nefolosite în Monitorul Oficial încît..... O nouă lege este ultimul lucru de care au nevoie meșteșugarii (artizanii, lucrătorii manuali sau spuneți-le cum vreți). O lege care să reglementeze, din nou, într-o manieră centralizată și centralistă este absolut cretină, așa cum s-au dovedit multe dintre reglementări cu intenții similare (de exemplu, cele din materia impozitării), care au tot fost modificate fiindcă situația concretă dintr-o comunitate este diferită de cea din altă comunitate. (Cîțiva ani, impozitele asociate cu proprietatea au avut aceeași valoare în toată țară. Experimentul a eșuat, iar, astăzi, autoritățile locale au libertatea impozitării așa cum cred că le este util). Există suficiente reglementări în domeniul organizării unei activități (PFA, SRL, ÎI, ÎF, micro-întreprindere etc.) încît tot ce trebuie făcut este ca oamenii să fie informați și ajutați, corect, să adopte una dintre formele de organizare. În ce privește fiscalizarea veniturilor obținute din activități meșteșugărești, iarăși există suficiente opțiuni care trebuie folosite. Nu vorbește nimeni despre aplicarea de măsuri protecționiste împotriva produselor contrafăcute sau piratate. Sînt prea puțini care vorbesc și doresc aplicarea pe scară largă a instrumentului de sprijinire a participării la tîrguri. În ce privește sprijinul financiar prin instrumente financiare europene (sau similare, sub forma granturilor), acestea ar trebui să fie făcute simple și operaționale: sisteme intregral on-line sînt o piedică nu doar pentru meșteșugari semi-analfabeți, ci pentru mulți utilizatori de IT care nu depășesc nivelul de SMS sau mesagerie a Facebook.

Ce se poate face, cu adevărat, în sprijinul meșteșugarilor!? O primă abordare ar fi să fie citite cele de mai sus. Criticile de acolo, inversate, devin soluții. Apoi:
-modificarea Legii patrimoniului imaterial, astfel încît Tezaurul Uman Viu să fie mai mult de un titlu onorific, Marca tradițională să devină operațională, iar asocierile de meșteșugari să aibă mai mult sens decît un text de lege incomplet (cred că mai găsesc forma inițială a textului de lege, așa cum l-am scris și înainte de a fi ciuntit de specialiști de birou)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, astfel încît meșteșugarul să aibă cel puțin facilitățile fermierului de subzistență, iar produsul meșteșugăresc să fie asimilat produsului tradițional din domeniul alimentelor)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, pentru ca autoritățile locale să priceapă că sprijinirea meșteșugarilor se poate face și prin scutiri de impozite, nu doar prin pomeni cu efect limitat (de altfel, acest mecanism poate fi aplicat acum, pe loc. Ar fi suficientă o informare trimisă de Ministerul Culturii și Identității Naționale către toate autoritățile locale din România)
-modificarea reglementărilor în domeniul protecției consumatorilor și concurenței, astfel încît produsele meșteșugărești (și piața internă) să fie protejate de falsuri și contra-faceri.

Cred că un ministru ar primi mai multe acatiste făcînd lucruri simple, necesare și utile, decît scriind legi pentru care vor mai trebui niște ani pînă la aplicare (dacă nu vine altul și le abrogă). Iată, din nou, mi-a luat mai mult scriind argumente împotriva unor prostii, în timp ce soluțiile constructive au fost rezolvate simplu și clar.