marți, 5 septembrie 2017

Infinitul descălecat

Cam așa ar trebui numită și înțeleasă activitatea miniștrilor din ultimii vreo.... cîți sînt?! peste 15 ani de cînd un ministru n-a descălecat, dar a făcut (nu știu să existe o lege Caramitru). De atunci și pînă azi, și miniștrii culturii și programele de guvernare ale guvernelor respective, n-au făcut decît să descalece. Adică, cum?! Păiii, descălecatu' miniștrilor e pusul numelui pe o lege. Nu contează ce lege, nu contează cît de bună sau de proastă, important e să descalece ministrul în istorie. Să fie întemeietor de țară normativă, să-l țină minte lumea: BĂĂĂ, asta e legea lu' Virginel!!! (sau Virginica, fiin'că am avut și fecioare la Cultură, nu doar dănaci).

Ei, descălecatu' ăsta, care bîntuie și programe de guvernare și promisiuni/angajamente ministeriale, face victime... iar fiindcă cultura nu e nici a lu' Virginel (sau Virginica), victimele e una și se numește cultura țării.... Aaaa, că mai e una: angajamentul ministrului. Asta e cea mai tare, mai ales cînd se străvede că angajamentul e o idioțenie, dar ministrul merge înainte: E angajament! E în programul de guvernare! Bă, frați și surori, care mai lucrați cu miniștri, să știți și voi (și să le spuneți și lor) că nu e o rușine să nu faci o prostie, după ce ai aflat că e prostie. E o tragedie să faci prostia. Asta e de banc cu Virginel și Virginica (ăștia fac sex neprotejat în timp ce se uită la TV. Acolo, din întîmplare, un nene (sau o tanti) spune că sexul neprotejat în perioada de ovulație înseamnă sarcină. Virginica zice: sînt la ovulație. Virginel zice: eu sînt foarte fertil. Continuă să facă sex. De afară se aude un radio cu aceleași avertismente referitoare la sexul neprotejat. Virginel și Virginica continuă. Virginel zice: să știi că o să termin înăuntru. Virginica zice: termină, că doar așa am zis că facem.  Ei, așa apar monștrii legislației culturale).

N-ar fi nici asta o problemă...dacă poți să-l chemi pe Chuck Norris, să-i omoare. Dar Chuck nu poate omorî monștrii legislației culturale. Odată născuți, produc efecte. Și, fiindcă sînt monștri, nu pot produce efecte pozitive. Cam așa este și cu proiectul de lege care vrea să înregimenteze meșteșuturile (artistice și tradiționale). Pînă acum, de cînd bîntuie morula asta normativă, ba prin Șparlament,  ba prin Misterul culturii, ba pe la subordonatele misterului, n-am auzit decît de bobîrnacele pe care le-a încasat. Ei, deși ăia care se pricep tot spun că morula e inutilă, că e o prostie și etc., ministrul vrea să descalece fiindcă e în programul de guvernare. Ministrul vrea să existe o lege care să-i poarte numele și, fiindcă se terminase de legiferat în cultura României, hai să dea și meșteșugurilor o lege, ca să nu suspine astea.

Am mai scris despre inutilitatea demersului normativ referitor la reglementarea (și înregimentarea meșteșugurilor). Aduc alte cîteva argumente împotriva acestui proiect de act normativ.

Ce nu înțeleg creatorii de texte normative care fie nu ies din birou, fie etnografia și folclorul înseamnă ce pot să vadă la Muzeul Satului sau MȚR, este că meșteșugurile sînt o parte (mică) a unui context economic, social, cultural ș.a.m.d. extrem de complex. Meșteșugurile (și meșteșugarii), pentru a exista, n-au nevoie de norme juridice create ex cathedra. Meșteșugurile au nevoie de acel context complex. Fără acel context, meșteșugurile devin un hobby, devin artă plastică contemporană, devin orice altceva. Fierăritul (cu ruda mai mică potcovăritul) are nevoie de un context. Are nevoie de oameni care să cumpere ce face fierarul, iar oamenii trebuie să-și ridice case care să aibă nevoie de rezultatul fierăritului. Dacă tu, ministru al culturii, nu protejezi acest context, poți înregistra meșteșugarii pînă mor (mor repede fără context), că nu protejezi nici meșteșugul și nici meșteșugarul. Dacă tu, ministru al culturii, nu naști niște norme și nu angajezi niște răi care să verifice aplicarea normelor  și care să pedepsească cu duritate și fără compromis încălcarea normelor, atunci, să mă ierți, ministrule, n-ai decît să te caci pe el de meșteșug și de meșteșugar. Ce puii calului îți folosește să înregistrezi neantul, dacă în cazul fierăritului mai rămîi cu 20 sau 200 în toată țara?! Fierarii mor (e o figură de stil, că nu mor, toți, cu popă și pomană) dacă e bine să înlocuiești prispa de lemn și prinsă în scoabe (făcute, frumos, cu model, din ciocan) cu o balustradă de inox. Ai văzut, ministrule, un fierar care să bată fierul așaaaa, de-a-mboulea, numai ca să audă ciocanul pe nicovală?! Sau țesătoreasă care să țeasă pînă se îngroapă în viguri de material, numai ide dragul sfîrîitului suveicii pe ițe?!

Dacă decerebrații de consilieri care scriu, pentru tine, proiecte de legi, n-au atîta cultură ca să înțeleagă ce înseamnă CULTURA, măcar tu, ca ministru, ar trebui să te strofoci și să pricepi că această CULTURĂ, asta mare, populară (a poporului, băăăă, a poporului!) este mare fiindcă nu e mică (glumesc, dar așa este o șansă să pricepi)! CULTURA asta e mare fiindcă din ea se originează toate celelalte culturi "culte" și "înalte". Modelele fundamentale, arhetipurile absolute vin din CULTURĂ, nu din alte bazaconii culturale. Desigur, trebuie să fii tîmpit, romantic incurabil, nostalgic cu bulină roșie sau hipster "plutitor" ca să crezi că acel context despre care vorbesc este sau ar trebui să fie imuabil. Nici pe de parte. Vestigiile culturale din America de Sud (acele triburi care, încă, trăiesc într-o izolare culturală aproape totală) ne demonstrează, pe calea excepției, că autarhia culturală este cel puțin la fel de neplăcută precum cealaltă. Fiindcă fenomelele culturale interacționează cu mediul (spațiu și timp) și între ele, este evident că și contextul acestora se schimbă. Este, deci, firesc, ca în cele din urmă noul să înlocuiască vechiul și mai bunul pe mai rău. Ce nu este clar, și nu știu dacă se va clarifica, este dacă, de exemplu, un stil de viață "tradițional" trebuie, musai, înlocuit de unul nou (modern, contemporan etc.). Bună oară, nu știu dacă e musai să fie forțată înlocuirea calului cu ATV-ul în transportul lucrurilor la și de la o stînă din munte. Din cîte am văzut, de multe ori, dacă rămîi fără benzină la ATV și nu ai cal (sau măgar ori catîr), ai c-am pus-o de mămăligă din iarbă. Doar că a ține un cal poate fi mai scump decît a avea un ATV (eventual, fiindcă n-ai potcovar care să știe cum să-l încalțe sau fiindcă reglementările referitoare la animalele mari, fînețe și pășuni conduc către o prohibiție de facto a creșterii unui cal).

Un ministru al culturii care-și folosește creierul și pentru alte funcții decît cele vegetative ar trebui să-și scoată capul din curul politicii și să privească cultura pe care o administrează ca pe unul dintre cele mai complexe fenomene ale lumii. Utilizarea funcțiilor cognitive i-ar permite ministrul să priceapă că meșteșugarii sînt buni la casa omului nu doar ca să te maimuțărești cu ei în timpul unei vizite oficiale, dar sînt buni și pentru restaurarea unui monument istoric (chestii cu lemnul, piatra, ceramica, textilele etc.). Un ministru cu școala care trebuie (deși e suficientă o informare sumară) ar ști, de exemplu, că o restaurare corectă este aia care folosește, în măsura posibilului, aceleași tehnici și materiale precum cele folosite la construirea edificiului supus restaurării. (De unde luăm lemn de acu' 300 sau 500 de ani? Nu, tîmpitule!! De unde luăm lemn de jugastru uscat 10 ani. Asta este întrebarea corectă!) Poți ajunge chiar la subtilități interesante, pe care un restaurator cu școală și cursuri, dar fără cunoașterea contextul tehnologic, nu le știe. (Călirea unui fel de metal, încintat cu un fel de cărbune sau sudura din ciocan, diferită de cea electrică.) (Cunoașterea momentului în care se culege o buruiană pe care s-o folosești pentru a colora niște lînă ori a diferenței dintre acidul oțetic și livejul făcut din zama prunelor).

CULTURA poate fi protejată și prin a fi lăsată în pace, nu doar prin a-i face legi care să o ajute. Cultura mare are nevoie de contextul ei, fără acel context nu există cultură mare (sună ar dracu' de jignitor pentru cultivații cu școală, dar cultura mare este cultura populară, iar nu cîteva sute de speriați care formează o nouă audiență dintr-o nișă culturală). Dacă pentru cînepă îți trebuie autorizații și înregistrări, iar pentru alte culturi nu, atunci dispare contextul necesar prelucrării cînepii. Dacă pentru a da unui străin o bucată de pîine și o strachină de ciorbă îți trebuie autorizații (care protejează marile industrii și nu pe cei mărunți) fără număr, atunci dispare contextul olarului și al lingurarului; dispare contexul țesutului și al facerii pîinii. Aici merită o paranteză: cum dracu' poate fi mai bună o pîine produsă cu aditivi (pentru care marele concern are o autorizație generică) decît una făcută în căldura vetrei (și pentru care gospodarul trebuie să aducă și pe mama și pe tata, ba chiar de mai multe ori)?!?!
Protecția meșteșugarului și meșteșugului trebuie să pornească de la cunoașterea contextului existenței acestora, să treacă la eliminarea agresorilor (culturali, economici, sociali sau normativi) și, apoi, la păstrarea acelui context într-o manieră în care evoluția lui să fie firească. Poate că, la un moment dat, un meșteșug dispare, moare, se duce noo-mii-de-ani, că n-are încotro. (la o adică, dacă ai ajuns să știi să faci un amnar din fier uiți cum arată silexul și cum să-l cioplești). Totuși, moartea meșteșugului trebuie să fie naturală și nu una provocată. Crimă culturală este și atunci cînd meșteșugarul are interdicție să existe cu meșteșugul lui în contemporaneitate (vezi exemplul restaurării de mai sus).

Pe scurt, decît să descalece (iar), ministrul Virginel (sau ministra Virginica) ar trebui să revină la firul ierbii și lase culturii mari și meșteșugurilor din aceasta contextul în care pot exista. Ar trebui să se lupte pentru interzicerea sau limitarea folosirii unor materiale sau tehnici de construcție sau pentru facilitarea accesului pe piață al țesăturii făcută din lîna care, astăzi, se aruncă sau e pusă pe foc.

Ministrul culturii ar trebui să stea călare, pe calul crescut de cei care au mai trecut pe acolo și pe șaua pusă de înainte-pe-scaun-stătătorii lui și, de la înălțimea aia, să arate cu degetul unde să fie plivită buruiana. Dacă descalecă, ministrul nu e decît un pedestraș banal.

miercuri, 30 august 2017

Scuipă! Poate ține

Vara asta, printre alte experiențe, am avut și una mai specială. Împreună cu un grup de tineri am lucrat la repararea unor case vechi, făcute din lemn și pămînt: bîrne, prinse unele de altele fără cuie, și acoperite cu pămînt. În principiu, ceea ce aveam de făcut era simplu: dăm jos de pe pereți ce nu e bun (mortar făcut cu ciment) și punem la loc pămînt cum fusese acu' vreo 100 de ani și ceva.

Ne apucăm de treabă. De dat jos a fost simplu (sau aproape simplu, fiindcă la tavane s-a lăsat cu sudoare). Cînd a fost să punem la loc, a început valsul. În primul rînd, materialul de bază: pămîntul. Ce fel de pămînt? Cît de lutos, cît de nisipos, cît de mult? Ajungem la un capăt și lucrăm cu pămînt lutos, folosit, cîndva pentru cărămidă și plăci de teracotă (un cîndva aproape istoric, că nimeni nu mai știa cine făcea teracote în sat). Punem pămîntul așa? Nu. Îl amestecăm cu cînepă. N-avem cînepă bună pentru asta, că ne trebuie puzderii, nu caier folosit de instalatori. Cînepa nu se mai cultivă de ..... foarte mulți ani pe acolo, de mai mult de o jumătate de secol (adică două generații). Punem lînă. De care lînă? Păi, din aia tunsă, nespălată, nescărmănată și nedărăcită. Avem? Din asta avem, că-i dau ciobanii foc sau o aruncă pe ogașe. Cîtă punem? Puneți și vă spun eu cînd să nu mai puneți. Ce mai punem? Pleavă.  N-avem, că la noi, pe munte, nu prea crește grîul. Nici secara. Nici ovăzul. Nici orzul. Punem fîn, că din ăsta avem. Da' tocătură rămasă după clăi aveți? N-avem. Dacă știam, adunam astă-primăvară, cînd am terminat clăile. Bine. Tocăm fîn. Cît tocăm, cît de mărunt? Tocați pînă vă spun eu să nu mai tocați. Nu mai mare de un deget. Mai punem ceva? Ne mai trebuie niște nisip, ca să lege. Și niște var pentru tavane, Păi, var nu ne trebuie doar pentru văruit? Nu, ne trebuie și să facm amestecul pentru tavane. Și nisipul? Ne trebuie ca să nu crape pămîntul. Cît nisip? Adu', să fie! De care? De la baltă, de pe undeva... niște nisip să n-aibă pietre mari în el. Și var? Cît, de care? Var pastă, din ăla din piatră arsă, nu praf de la sac, ar trebui vreo... cum îl aveți? La pungă de 5 kile. Cît aveți? Vreo...10 pungi. Mai primiți? Dac-o avea băiatul ăla, pe la Gorj.... Bine, luăm ce aveți. Ce mai punem? Am auzit că se puneam balegă. Mi-a spus bunica. Ți-a spus și de care? Păi.... Bine! Cîte balegi ai văzut de cînd sîntem în sat? Numai ieri vreo 5. Și azi?! Păiii....

La două treimi de fațadă de casă (nu prea mare, dar nici mică) au intrat vreo 5-6 căruțe de pămînt (la a doua casă, am schimbat transportatorul și ne-a adus două care (tot căruță era, pe pneuri, dar mare, trasă de doi cai)) și vreo două-trei căruțe de nisip. Ne-ar fi trebuit mai mult, dar nu mai era (nici nu prea era bun, că era sortat și spălat. Nici pentru mortar cu ciment nu cred că era prea bun. Timp n-am avut să cotelesc pe baltă să găsesc nisip mai bun). Lînă... nu mai știu, niște saci buni, vreo 3. Fîn? Ăsta nu l-am măsurat, dar am băgat cît ar fi mîncat un cal într-o săptămînă de iarnă.

Ne-am apucat de aruncat pămînt pe perete. Udă-l, că nu ține altfel! Cît? Să fie ud bine. Nu așa, că alunecă tot! Dă tare! Mai tare! Sare! Dă tare! Aruncă-l adunat, nu așa împrăștiat, că de aia sare! E prea moale! Mai pune pămînt, mai pune nisip, mai pune lînă, mai pune paie... Jucați-l bine în picioare! Hai, să se amestece! Nu stă pe tavan.... Scuipă! Poate ține!

Dacă ar fi să mă apuc, din nou, de treaba asta, aș pregăti din timp cele trebuincioase. În primul rînd, balega. Nu știu cum, dar ar trebui adunat cam un an prin sat balegile de cal. Merg și alea de vacă, dar proaspătă se adună greu, iar pînă se usucă o mănîncă goangele (niște scarabei, dar nu ca ăia din filmele cu mumii). După aia aș aduna ce rămîne după ce termină oamenii clăile. Pînă să mă apuc de treabă, aș aduce nisip de rîu, să nu fie prea curat, să mai aibă humă prin el. Pietricelele le-aș cerne.  Pămîntul l-aș ține la muiat măcar vreo două zile, ca să să sfărîme bolovanii mai tari. Cît aș aduna balega, aș tocmi un vărar din Podiș să-mi ardă o varniță de var și să-l las la stins peste iarnă. Poate să și degere un pic.

Cred că aș putea face toate astea, mai puțin partea cu balega. Nu mai sînt cai. Nu mai sînt nici vaci. Ar trebui să vorbesc pe la cîmp, pe unde au cirezi, să adune ăia balega uscată. Sau cu niște oameni care țin cai, dar și acolo, să mi-o adune curată, fără prea multă mizerie. Chiar și cu varul m-aș descurca. La o adică, aș ieși și mai ieftin dacă m-aș duce să ajut la ars varul (să spargi lemne, să le bagi în cuptor... nu-i ușor).

Mă gîndesc că dacă aș putea să fac toate astea vreo 4-5 ani la rînd, poate ar da drumu' la mai multe varnițe prin Podiș, că ar fi cerere. Poate nici n-ar mai tăia pădurea la ras, că ar folosi lemnul bun pentru case și pe ăla mai rău pentru ars var, pentru încălzit. Cred că ar fi bine și pentru ăia cu vite mari... ar mai cîștiga un ban din vîndut balega. Cine știe, poate s-ar apuca oamenii să pună iar cînepă.... Mai știi?

PS Am avut noroc că n-a trebuit să facem vreo reparație la lemne. Acolo trebuie știință, nu glumă! Nu merge nici la ghiceală, nici la știute din auzite.

marți, 29 august 2017

Legături primejdioase

Am mai scris și cu alte prilejuri despre corelațiile și interdependențele dintre diferitele părți ale societății și ale vieții sociale. Existența unor astfel de corelații este un loc comun pentru mulți oameni, inclusiv pentru marii planificatori strategici naționali și internaționali (nu intră în grupul acestor cunoscători imbecilii care ne conduc, puși acolo de o majoritate impotentă și o minoritate stupidă).

Nu mă gîndesc la teorii cum este "efectul fluturului" (întreabă Wikipedia, dacă nu știi ce e aia), ci la chestiuni mult mai simple și mult mai banale. O să înșir cîteva dintre ele, fără a urmări o ordine anume.

Gem arhivele scrise sau audio-video de cîntece și jocuri cunoscute în România până acu' vreo 20 până la 70 de ani. Nu mai sînt cunoscute. Gata! S-au uitat! Puneți tineri de până în 25 de ani să vă cînte ceva și o să aflați că nu știu s-o facă fără ajutorul telefonului mobil (sau al altei surse de informare on-line). Sau puneți-le muzică și îndemnați-i să joace/danseze (probabibilitatea să fie, toți, autiști e mică, dar așa se vor mișca)...... Cîteva legături primejdioase care au dus la asta: implicarea uniformizator-ideologizantă a culturii în vremea Cîntării României; inovarea continuă (dublată de trecerea într-un fel de ridicol) a tot ceea ce înseamnă vechi/ tradițional/ etc; sprijinirea acordată cabliștilor în anii '90; impotența unor autorități cum este CNA; prostituția intelectuală și financiară a lucrătorilor din educație.

Românii sînt o populație educată și bine pregătită. Asta-i, deja, un mit urban. De fapt, populația României devine cam le fel de lipsită de educație cum era pe la 1900 (pînă la venirea comuniștilor. Nu-s nostalgic, dar ar fi bine să nu ignorăm alfabetizarea realizată, chiar forțat, pînă spre 1980).... Și mai prost pregătită decît în orice altă epocă istorică. Nu sînt cunoscute nici îndeletniciri manuale (muncitorii care au format mitul fie au murit, fie s-au cărat pe alte plaiuri) și nici îndeletniciri intelectuale (folosirea creierului pentru altceva decît funcțiile vegetative este chiar rară). Cîteva legături primejdioase: privatizarea "pe un leu"; o politică de stat împotriva profesioniștilor din orice domeniu (de la declarațiile unui fost președinte hăhăitor, pînă la experimentele infinite din educație); legislația imbecilă care obligă la autorizare și certificare pentru cam orice (îi depășim la scor de bambilici pe toți europenii).

România este o țară curată și frumoasă. Draci! Plimbă-te mai mult decît Valea Prahovei și Litoral și o să te uimească cantitatea uriașă de gunoaie din aproape orice loc. Ori că ești, la mama dracilor, în vîrf de munte sau bănănăi pe dealuri și cîmpii, îți promit că nu poți merge 2 ore (pe jos. Da, picioarele sînt pentru mers, nu pentru pedale sau banda de alergare) fără să întîlnești un hoit de plastic sau un stîrv ruginit. Nu mai zic de cadavrele fostele glorii are industriei comuniste. Cîteva legături primejdioase: futem banii pe seminarii despre orice și dăm peste labele celor care vor să facă (acțiuni cu finalizare în mediul fizic); tăiem păduri; secăm rîuri; copiem fragmente de modele din alte țări.

Mă plictisii și mă enervai.

joi, 24 august 2017

Vizită în Karaburun

După o lungă perioadă în care plimbările mele s-au săvârșit în colivia națională, s-a întîmplat să ajung prin Turcia, la Karaburun. Localitatea se află la vreo 100 km de Izmir, spre vest, pe malul Mării Egee. Cum municipalitățile turcești sînt chestii care se întind pe spații largi și cuprind mai multe localități, și Karaburun e la fel. Reședința municipalității (cu vreo 9500 de locuitori) e la vreo 30 de minute de mers pe jos de mare, dar cîteva localități (cartiere? cătune) se întind chiar pe mal.

Dacă ar fi să privesc doar din experiența puținelor mele vizite pe malurile marine ale Turciei, aș zice că Turcia n-are plaje cum avem noi, la Marea Neagră (de fapt, cred că și la noi ar fi tot mal muntos, în lipsa Dunării și a Deltei),  ci locuri strâmte, prin golfuri, unde înălțimea muntelui e de 0 metri. Locul unde am zăcut (că hodină n-a fost) e un astfel de golf, cu malul jos. O plajă cu pietricele și fără nisip, cu apă mică și bleagă până la vreo 100 m în larg (după aia, adâncimea crește brusc către 40-50 metri și mai mult). Un loc pitoresc, neamenajat, o fîșie de plajă între zidul pensiunii și mare. Apa caldă și foarte limpede e numai bună pentru snorkeling, așa că am pierdut și eu niște ore pîndind pești și ale lighioane marine. Stelele de mare, de un portocaliu intens, se rigidizează dacă le desprinzi din locul în care stau. Aricii de mare se lipsesc foarte puternic de pietre, iar unii pești vin să se strecoare pe lîngă degete (după aia am aflat că cei puternic și strident colorați au prostul obicei să poarte niște țepi cu care nu vrei să intri în contact). Am văzut și castraveți de mare: sînt maro, cu un fel de bube netede pe ei, iar dacă îi înțepi și îi străpungi își varsă mațele pe loc (n-am încercat, dar zice că-s foarte gustoși, dacă știi cum să-i prepari)

Cartierul ăsta (ca și alte cartiere ale localității, așezate pe maluri) e un fel de enclavă flower-power, în care intelectuali retrași din activitate au cumpărat sau au construit case de vacanță. Foarte, foarte rar vezi cîte o femeie îmbrăcată de sus până jos și acoperită de hijab (un batic mare cît o față de masă). Altfel, atmosfera este una europeană, cu oameni care se plimbă îmbrăcați lejer (femei și bărbați, deopotrivă, purtînd pantaloni scurți, tricouri, la bustul gol ori doar sutien, după caz). Mi s-a spus că, pînă în urmă cu vreun an, pe aici, locatarii organizau tot felul de activități sau tabere dedicate cunoașterii (astronomie, fizică, filosofie, matematică, istorie etc), la care participau și copii și adulți. Regimul Erdogan le-a interzis rînd pe rînd, pe motiv că nu au autorizație pentru activități educaționale. (De altfel, se pare că într-o anumită parte a societății turce este o așteptare febrilă a morții președintelui țării.)

După primele 10 minute în zonă am avut sentimentul unui loc bătrîn, în care oamenii trăiesc de foarte mult timp și modificat de oameni. Am căutat dovezi ale acestei bătrîneți, dar occidentalizarea abruptă și-a făcut datoria: clădirile vechi sînt dărîmate și înlocuite de construcții fără personalitate, fără formă.... doar individualități care nu se întîlnesc unele cu altele. Am putut să mă plimb, puțin, din păcate, prin vreo 2-3 cătune și n-am putut vedea urme ale vechimii pe care o simțeam. Totuși, după un prînz, am evadat și am dat o raită prin centrul orășelului. Am descoperit mărturia pe care o așteptam: o geamie construită în 1316 și aflată, încă, în cult. Altfel, amestecul între decrepitudinea unor construcții lăsate să se descompună sub soare și noutatea depersonalizantă a altor construcții nu m-a prea îndemnat să pozez.

Ca în multe alte locuri din Turcia, sărăcia și opulența sînt despărțite de un gard sau de un zid. Aici vezi 7 sau mai multe suflete înghesuite sub un acoperiș de 20-30 de metri pătrați, imediat lîngă - o familie cu 2 oameni și un cățel, într-o construcție de cîteva sute de metri pătrați, cu o grădină de alte sute de metri unde crește gazon. Pentru un european (chiar și pentru unul din România), o astfel de priveliște nu este ceva foarte obișnuit. Peste tot, în casă sau în curte, curățenia este (aproape) maniacală. Curățenia, nu ordinea. În afara curții, nu mai este treaba turcului, iar municipalitățile se pare că au altă treabă decît să adune gunoiul.

Legumele și fructele din piață sînt intens chimizate, cu un pregnant gust de cauciuc și, oarecum, inodore. Pe margini, retrași și pregătiți să adune marfa și să fugă, poți întîlni femei și bărbați care vînd produse diferite: mai colorate, cu miros și gust. Nu am înțeles foarte bine de ce nu au loc în piață și nici de ce mușteriii le erau rari (ceva cu autorizații de producător și sancțiuni aplicate atît vînzătorului, cît și cumpărătorului). Totuși, pregătite, vegetalele devin preparate foarte bune, sub asaltul mirodeniilor de toate felurile și al ardeiului iute. Față de vecinii de peste baltă (grecii, adică), turcii au un meniu surprinzător de sărac în pește. De pescuit se pescuiește, dar nu știu nici de ce și nici pentru cine, fiindcă la restaurante are un loc marginal în meniu, iar la restaurantele lor (adică nu cele pentru turiști) nu îl găsești deloc în ofertă. În același timp, atunci cînd e pus în ofertă, vei mînca, mai degrabă, pește marin de crescătorie și nu pește sălbatic. Dacă vrei să mănînci mai natural, e mai bine să ceri o porție de inele de calamar (chiar dacă nu e proaspăt, nu e crescut artificial). Eu am încercat și peștele de crescătorie și pe cel sălbatic și, foarte serios, e o mare diferență de gust și consitență a cărnii (în paranteza asta: dorada pe care o cumpărați de la super-market e crescută în cuști, în vreo fermă marină).

Apropos de restaurante.... Ca în multe alte locuri (și țări) pe unde am umblat, aspectul și lustrul nu garantează o mîncare bună. Am mîncat și în restaurante "spălate" și în locante obișnuite, frecventate de localnici. Deloc surprinzător, locantele, curate, dar nu lustruite, ofereau o mîncare mai bună și mai ieftină decît restaurantele cu aspect "stil" căutat și găsit de vreun designer. Aceleași experiențe le-am avut și în Spania și în Grecia și în Finlanda și în România. Regula e simplă: chiar dacă arată primitor și "fancy", dacă are mușterii mulți (și localnici), înseamnă că mîncarea e bună și ieftină. Regula asta se aplică chiar și pe litoralul românesc: mai bine mănînci la un împinge-tava, unde mănîncă și muncitori sau localnici, decît la un restaurant gol, cu toate autorizațiile pe perete. Aaa și mai e o chestie: cu cît un meniu e mai bogat, cu atît șansele ca mîncarea să fie proastă sînt mai mari. Locanta din centrul Karaburunului, unde am mîncat cel mai des, avea două feluri de ciorbă (de linte și de cap de capră) și vreo 4 feluri de pida (un fel de pizza, dar lungă și servită felii). Desigur, salata din partea casei, pe care, la restaurantul de pe faleză, o plăteai.

În perioada în care am fost eu în vizită (final de iulie), căldura a fost năucitoare, cu o medie de 43 de grade ziua. În apropierea mării nu era atît de dramatic, datorită apei și umidității din aer. Depărtîndu-mă, ca să văd și altceva decît o mare bleagă ca un lac, am simțit, pe propria piele, ce înseamnă căldura aia. Spun căldura aia fiindcă este diferită, de exemplu, de cea din București. Transpirația se produce instantaneu dacă nu ești acoperit. Dacă pielea îți stă la umbra hainelor, asta înseamnă cu cîteva grade mai puțin (adică acele 43 de grade la umbră). Fără acea umbră, te expui la aproape 50 de grade, iar asta arde. Eu m-am simțit ca în anii în care am lucrat la forjă și stăteam în fața cuptorului industrial încins. Am ieșit de pe drum, unde nu era umbră și am umblat la umbra măslinilor. Este o umbră specială, deosebită de cea a smochinilor ori a sicomorilor. Nu e o umbră deasă, dar te protejează de căldură și de razele soarelui și o face bine, cumva mințindu-te, dar oferindu-ți răcoarea de care ai nevoie.

Totuși, mai rău decît căldura a fost sunetul cicadelor. Insectele astea (înrudite cu lăcustele), abia cît degetul mic, fac o hărmălaie absolut cumplită. Uneori, dacă se așeza o nenorocire din aia la un metru distanță, într-un pom, nu puteam să aud pe cel cu care vorbeam. Pur și simplu, cumplit! Iar ferocitatea zgomotului înceta, uneori, abia pe la 12 în noapte. Am zis că a doua oară nu mă mai duc unde sînt și cicadele astea.

M-am vîrît, doar un pic, și prin tufărișurile care formează vegetația predominantă în zona respectivă. Am reușit să fac cîteva poze interesante, dar am aflat și că fiecare fir de buruiană taie sau înțeapă. Turcii îi zic machis (cam ca spaniolescul maquis) (nu știu cum îl scriu turcii). Este vegetația mediteraneeană specifică, veșnic verde și capabilă să trăiască pe uscăciunea aia. Purtînd sandale, am constatat că plimbarea .... doare.

Multe dintre orășelele turcești au un "ceva" numai al lor. Karaburun are caprele. Prin urmare, la intrarea în oraș, există un monument cu o capră, un țap și un ied (sau iadă, că n-am văzut bine). Prin cătune și pe lîngă ele vezi turme (nu prea mari, de pînă în 100 de capete) de capre, care seamănă cu alea rerezentate în monument: coarne generoase, mărime măricică și foarte pletoase. Am reușit să gust niște brînză de la caprele lor (nu, nu găsești de cumpărat în piață sau la magazin) și e bună. Este foarte grasă și are o aromă specială.

Desigur, dacă vreți să vedeți poze, vizitați blogul ălălalt, cel cu ochiuldrept.

sâmbătă, 6 mai 2017

Guvernarea "pe caiet"

Dacă nu știți ce înseamnă "pe caiet', aflați că este un mecanism economico-social, folosit în relația dintre unii comerciați și cumpărători, în zonele mai sărace. În cadrul acestui mecanism, cumpărătorul se duce la comerciant, ia produsele dorite, iar comerciantul scrie data și valoarea cumpărăturii într-un caiet. Atunci cînd cumpărătorul are bani sau la un interval prestabilit, acesta se duce la comerciant și achită datoria, conform înscrierilor din caiet. Elementul cheie al acestui mecanism este încrederea reciprocă. Cumpărătorul are încredere că însemnările din caiet nu vor fi modificate de comerciant pentru a mări valoarea datoriei, iar comerciantul are încredere că va încasa datoria conform înțelegerii verbale existente. Pentru ca acest mecanism să funcționeze, comerciantul evită, într-un fel sau altul fiscalizarea operațiunilor comerciale efectuate sau, cel puțin, a unora dintre ele.

Vînzarea pe datorie funcționează pînă în momentul cînd este încălcată încrederea sau pînă cînd inspectorii fiscului nu se mai mulțumesc cu șpaga. Mulți dintre voi s-ar putea să credeți că ce scrisăi mai sus e ficțiune, dar nu e. E o realitate a sărăciei. În același timp, o să vă întrebați care e legătura între asta și guvernare.

Păi, aș zice că legătura e simplu de stabilit, deși guvernarea "pe caiet" nu are a face, în primul rînd, cu sărăcia. Guvernarea "pe caiet" sau pe datorie înseamnă că guvernul cumpără fără a avea banii necesari și scrie în caiet valoarea cumpărăturii, urmînd să achite nota de plată atunci cînd va avea banii. Un frumos exemplu de guvernare "pe caiet" oferă Grecia, ale cărei guverne au cheltuit mai mutl de cît aveau, împrumutîndu-se în viitor.

Guvernul PSD care conduce România începând cu finalul anului 2016 face la fel cum s-a făcut în cazul Greciei. Dacă în cazul vînzării "pe caiet", se întîmplă ceva și un cumpărător nu mai plătește, comerciantul va avea o problemă. Problema ar fi gravă dacă n-ar plăti toți cumpărătorii sau dacă datoria cumpărătorilor ar crește foarte mult, dar comercianții au grijă să nu se întîmple asta, fiindcă este pielea lor în băț. Pe de altă parte, cumpărătorii apelează la acest mecanism fiindcă știu că există unele surse de venit (pensie, ajutor social, alocație alimentară....), astfel încît să poată plăti datoria.

În cazul guvernării "pe caiet", lucrurile stau un pic altfel, deoarece:
1.unui guvern nu prea are cine să-i stabilească limita pînă la care poate cumpăra marfă pe datorie. Un guvern poate modifica informațiile din statistici, astfel încît să ascundă găurile financiare. Guvernul PSD face asta în mod constant.
2.unui guvern nu are cine să-i plătească venituri, ca să plătească datoria făcută. Guvernul este singurul care poate crea venituri, iar acestea ar trebui să fie mai mari decît cheltuielile. În cazul guvernului PSD, acesta nu face absolut nimic pentu a crea venituri. Cînd mă refer la venituri, mă refer la venituri în economie și nu la venituri bugetare. Veniturile bugetare se fac (în principal, din taxe și impozite) Dacă veniturile în economie sînt mici, atunci și veniturile bugetare vor fi mici (adică, 50% din zero, înseamnă zero). Guvernul PSD folosește un fel de joc piramidal, asemănător cu jocul Caritas, iar aceste jocuri generează dezastre.
3.guvernul care aplică metoda "pe caiet" nu are economii (bani la pușculiță, suficient de mulți ca să trăiască din dobînzi), așa încît aruncă datoria în viitor, Această datorie se umflă și crește fiindcă, la un moment dat, guvernul "pe caiet" se va împrumuta, iar dobînzile împrumuturilor vor crește.

Dacă vă bucurați pentru creșterea pensiilor, e relativ OK. Bătrînii mor relativ repede, așa că problema datoriei nu e foarte mare. Dacă vă bucurați pentru creșterea salariilor publice sau a salariului minim, atunci sînteți, pur și simplu, proști sau proaste. Scuze, nu proști/proaste. Idioți și idioate. Citiți ce scrisăi mai sus și dacă o să păstrați supărarea pe mine, înseamnă că am dreptate cînd spun că sînteți idioți/idioate.

vineri, 5 mai 2017

Securitate între ciocane

În 1945 s-a terminat, în mod oficial, Marele Război. Neoficial (și oficial) gloaba terestră n-a cunoscut pacea. După Marele Război statele nebune, conduse de idioți au exportat războaiele, adică s-au războit folosind ca teren de joacă teritoriile altor state. Americanii, terifiați de coșmarul (rămas coșmar) unui război pe teren american au făcut tot posibilul să se încaiere cu oricine în oricare altă parte a gloabei terestre. Fiindcă și-au dat seama că, dintr-o eroare, în Marele Război s-au aliat cu cine nu trebuie, după acest război s-au încăierat, continuu, cu fostul mare aliat (Vietnam, Coreea, Afganistan, Irak, Libia, Liban, Siria....). Deși nu o recunosc, și americanii și rușii au fost în război, dar un război exportat. Alte foste state imperialiste s-au vîrît, și ele, în războiul ăsta, în principal în trena americanilor (Germania, Franța, Italia, Belgia, UK...). Alte foste state imperialiste s-au implicat în războaie economice (un frumos exemplu este Japonia și nu trebuie ignorată China). Mai sînt și state foste imperiii care (încă) nu s-au implicat în războaie militare sau economice (Ungaria, Austria, Turcia...). Turcia merită o mențiune specială, fiindcă urmează să acțione atît în războaie militare, cît și economice.

Folosesc expresia "state imperialiste" în sensul său cel mai direct, respectiv entități statele care nu mai sînt imperii, dar nu au renunțat la atitudinea unor imperii. Prin urmare, state imperialiste sînt și SUA și Federația Rusă, chiar dacă, în mod explicit, acestea nu se recunosc și nu sînt recunoscute ca atare. Ergo, pentru mine nu prezintă importanță orînduirea socială (nu opun capitalism - comunism).

Pe lîngă statele capitaliste, descoperim, gravitînd, oficial sau nu, alte state (cam toate foste părți ale unor foste imperii (România, Ucraina, Polonia, Maroc, Filipine, Kazahstan, Australia, Canada, Argentina, Brazilia, adică toate celelalte state care nu au fost imperii la începutul primului Mare Război). Nefiind politolog, istoric, sociolog sau alt fel de specialist în ceva cu ...log, tot ce pot face este să interpretez și să încerc să înțeleg informațiile mărunțite de ăia cu ...log.

Ce înțeleg eu (iar acum mă limitez la un spațiu geografic restrîns)? Înțeleg că cei 75 de ani de pace în mare parte din Europa nu vor fi continuați de încă, măcar, alți 50. Mai înțeleg că un viitor teatru de război militar va fi teritoriul României, acest teritoriu, fiind de mai multă vreme, teatrul unor războaie economice, informaționale sau hibride/asimetrice. (înainte de a mă înjura sau categorisi ca prost, uitați-vă în jur. Vi se pare, cumva, că România arată și funcționează ca un stat aflat în timp de pace?!)

Una peste alta, 40.000 de soldați străini și întregul echipament militar asociat, specific armatelor moderne (puțin dar cu o mare capacitate de distrugere) înseamnă zero securitate. (NB dacă scormonești internetul poți afla că și Federația Rusă desfășoară exerciții militare, de partea cealaltă a gardului).

miercuri, 3 mai 2017

Habemus bebe

Am doi copii, un băiat de 15 ani și o fată de 12. Să-mi trăiască, și să trăim și eu, și nevasta, ceea ce vă doresc și vouă. De aici încolo, încep chestiunile sensibile în viața mea socială (și a nevestii, și a copiilor, desigur).

E bine că am copii? Depinde de care parte a căcuței te plasezi. Dacă te plasezi de partea aia, unde ai în față un pahar cu ceva bun de băut la club, s-ar putea să fie un bine ideatic, o monadă de terasă. Dacă te plasezi de partea familiei tradiționale, e un bine banal. E doar bine și atît. Dacă te plasezi de partea care nu se mai poate înmulți decît prin înmugurire sau butășire, dar nu prin întîlnirea dintre spermatozoid și ovul, atunci e rău. E un rău fundamental. Dacă te plasezi de partea lesei ținută de animalul biped, atunci e tot rău. Ar fi bine să ai copil un cîine sau o mîță.

Între exremele de mai sus sînt foarte multe nuanțe, cam imposibil de menționat. Prin urmare, n-o fac.

E bine că am copii? Oricum, Pămîntul e suprapopulat, așa că e rău. E mai bună mîța sau mai bun cîinele. E mai bun și mai plăcut doar sexul fără reproducere, iar asta e garantat între persoane de același sex. 

E bine că am copii? Dacă nu ai tu (adică eu) și nu au și alții, ne cotropesc țiganii, chinezii, arabii sau marsuinii cu zbaturi, așa că e bine.

E bine că am copii? E bine, ca să aibă cine să-mi plătească pensia și să mă îngrijească la bătrînețe. Ăsta e un argument fals, fiindcă pe copii n-o să-i doară nici acolo de unde iese, după sex între doi de același sex, nucă și smîntînă. În plus e și un argument tîmpit, fiindcă copiii mei o să plătească pensiile și ălora care fac sex fără reproducere. Prin urmare, e rău.

E bine că am copii? E bine, prea-fericitul de mine, fiindcă și eu și nevasta ne-am dovedit a fi fertili. Ar fi fost și mai bine să mai facem vreo doi, în contul celor care, pentru considerente bio-fiziologice, nu pot procrea.

E bine că am copii? Cui îi pasă? Oricum, teoretic, o să crăp înainte lor, așa că, ce-mi mai pasă, dacă am sau nu?

Complicat... Și moral și sociologic și (geo)politic și economic. Ba, și religios și juridic e complicat.

Dar, zic eu, e bine că am copii, fiindcă există o șansă (mică, dar există) ca măcar unul dintre cei doi să fie măcar la fel de nărod ca mine și să-și bată joc de cei care promovează familia stearpă, între persoane de același sex sau de cei care nu dau doi bani calpi pe cuvinte din familia "român". Există chiar și șansa (măcar statistică) ca ambii mei copii să le spună boșorogilor din cele două meta-categorii amintite: aveți nevoi? să vi le rezolve copiii voștri!

Am zis!

duminică, 30 aprilie 2017

Constatări dezordonate

Există exemple extreme de oameni care au trăit, cumva, în afara timpului și lumii, fie că sînt triburi de aborigeni în zone izolate, fie căt sînt mici grupulețe care au trăit, la fel, departe de contactul cu restul umanității. Din păcate, nu mă aflu în vreuna dintre aceste situații așa că, vrînd-nevrînd, sînt în contact cu lumea și cu informațiile din și despre aceasta.

Nefiind în afara lumii și cuprins de neputința influențării acesteia, nu pot decît să constat unele lucruri și să-mi păstrez o relativă sănătate mintală șoptindu-mi că, uneori, dacă nu întotdeauna, acțiunile mele sînt cenzurate de acțiunile unei lumi indiferente de existența mea.

Unele constatări se prelungesc în concluzii, altele nu. Iată cîteva dintre ele.

În lumea "civilizată" contează doar două lucruri: banii și politica. Există unii care le îmbină pe amîndouă. Există alții care au doar una din două. Eu cunosc indivizi din toate cele trei categorii. Încă nu m-am hotărît care dintre acestea este mai desgustătoare. Puținii indivizi care au bani și/sau putere politică și nu sînt, ab initio, niște jigodii spurcate nu se numără, oricum, printre persoanele cu care mă văd. Fiind fără bani și fără putere politică nu am acces în lumile lor. Dintre toți aceștia cei mai jegoși sînt indivizii care afirmă onestitatea, dar fac orice pentru a se cățăra pe cadavre sau pe bună-credința celor din jurul lor. Între acești jegoși se află unii care îmi sînt datori cu, măcar, un mulțumesc. Jegoșenie lor este atît de mare încît radiază și împute toate locurile prin care trec (de exemplu, USR, devenit un loc al jegului cu ștaif declarat).

Societatea contemporană, una a post-adevărului (ce mama dracului o fi și "post-adevărul" ăsta, dacă nu pura minciună și mai puțin pura manipulare?!) este una în care nu mai contează nici individualismul și nici acțiunea grupului. Ceea ce pot observa în această societate (deși, mai corect, ar fi să spun societatea de tip creștin-vestic, care diferă de cea de tip islamic sau de cea orientală) este că grupurile se dezic de puterea conferită în cadrul democrației și o abandonează în mîinile unor indivizi care nu știu ce să facă cu ea. Într-o anumită manieră, societatea vestică are acțiuni care o vor distruge ca întreg și care va distruge și indivizii care o compun: drepturile acordate LGBT, crimele împotriva mediului înconjurător, controlul natalității pînă la pragul imposibilității supraviețuirii genetice, risipa oricăror resurse etc. [o altă paranteză. vedeam, cu ceva ani în urmă o simulare despre viitoarea înfățișare a europeanului: un chip care combina trăsături mongoloido-negroide. Acel studiu-simulare afirma, cu dovezi statistice, că trăsăturile de tip caucazian vor dispărea din fondul genetic al umanității].

Constat, în România, existența unor politicieni, decidenți asupra viitorului (da, nu sînt cuvinte mari, viitorul este decis de un număr mic de oameni, nu de masele care votează sau nu) care sînt, dacă nu bolnavi psihic, atunci în marginea bolii psihice. Scena noastră politică este plină de astfel de bolnavi, de la PSD, ALDE, USR sau PNL. Scenele politice din țările vecine sau mai depărtate sînt, și ele, pline de astfel de bolnavi. Acești indivizi sînt lipsiți de orice reprezentare a consecințelor faptelor lor asupra celor din jur sau asupra viitorului (cîteva exemple: președinți de partid care sînt interesați doar să li se șteargă condamnări penale sau sînt interesați să nu fie condamnați pentru infracțiuni; un președinte de stat care ordonă un atac cu rachete doar fiindcă a putut să o facă).

Dacă aș avea puterea să mă desprind de această lumea minciunii și a jegului aș pleca, cu ai mei cu tot, departe, să trăim simplu, în afara ororilor la care obligă această lume. Am trăi chiar mai bine, în afara unui credit care alungă bucuria unei locuințe, în afara substanțelor toxice care alungă bucuria hrănirii, în afara idioților școlari care alungă bucuria învățăturii....

marți, 28 martie 2017

Literatura si cititorul

Am scris (și cu alte prilejuri) despre chinurile lecturii și pieței de carte din România. Revin asupra subiectului după ce, în decurs de cîteva luni, am avut prilejul să particip la cîteva întîlniri scriitoricești. Una dintre ele a adunat autori de literatură fantastică și științifico-fantastică (și edituri specializate), iar alta a pus alături autori de poezie și literatură beletristică sau de main-stream (și edituri specializate). (prin edituri înțeleg entități care finanțează sau publică cărți și reviste).

Iată cîteva constatări:
1.Poezia și beletristica de main-stream sunt prezente într-o multitudine de oferte tipografice, fie în reviste mai mult sau mai puțin efemere, fie în multe și mărunte edituri (nu exclud marile edituri, care publică zeci și zeci de autori, români ȘI străini). Poezia și beletristica se publică mult, adică în multe locuri și de mulți publiciști, nu musai în cantități mari. Pentru aceste genuri literare există finanțări generoase atît prin programe ale Ministerului Culturii și Identății Naționale (după numele de astăzi) (finanțări dedicate unor reviste culturale sau finanțări competitive), cât și prin intermediul bugetelor unor entități de drept public (centre culturale județene, biblioteci județene, direcții județe pentru cultură). De asemenea, există finanțarea privată, prin mecanisme comerciale ale editurilor mari sau minuscule. Nu în cele din urmă, există finanțări realizate chiar de către autori, care plătesc pentru a fi tipăriți.
2.Literatura științifico-fantastică și fantastică pare a fi prezentă, din ce mai mult, la nivelul unor edituri mari și medii. Publiciștii mici și minusculi oferă reviste de diferite formate sau fanzine, cu o efemeritate egală cu cea a revistelor din categoriile concurente (punctul 1 de sus). Finanțarea acestor genuri literare pare a fi, în totalitate (sau semnificativ majoritară), una privată, a editurilor private și a autorilor. Ministerul Culturii iși Identității Naționale nu finanțează nici măcar o revistă SF (nici chiar faimoasa CPSF, preluată de o o editură privată și cu un viitor incert), iar în finanțările competitive (acordate de AFCN) nu am văzut nici măcar o revistă sau o carte SF & F.

3.Tirajele in care se publică toate aceste genuri literare (nu mă interesează, nu aici, monografiile, bio sau autobiografiile, istorie, eseu, istoriografie, politologie, literatura de specialitate științifică etc.) variază de la cîteva zeci de exemplare pînă la cîteva mii (în cazuri rarrisime) de volume dintr-un titlu. Foarte rar, se întîmplă reeditări. Piețele de vînzare/distribuție, sînt de la cele extrem de nișate (familie, prieteni, cadouri către diverși) pînă la cea națională. În toate cazurile, distribuția este zona critică a pieței de carte, distribuitorii și librarii părînd a fi cea mai importantă piedică în dezvoltarea pieței de literatură (comisioane, taxe, întîrzieri la plată). Editurile mari și foarte mari au fie propriile librării, fie standuri dedicate în librării terțe. Chiar și în aceste cazuri, autorii români nu sînt capete de afiș decît în cazuri pentru care nu am identificat un model. Pare a fi mai mult un fel de loterie a editurilor.

3.Relația scriitorilor cu cititorii este zona în care am constatat cea mai mare diferență dintre cele două grupe de genuri literare (vezi punctele 1 și 2 de mai sus).

În cazul poeziei și beletristicii de main-stream, public e incult și fără o capacitate reală de înțelegere a valorii culturale/ literare a celor scrise/ citite. Valoarea literaturii este dată de critică, publicul fiind marginal în procesul de creare și confirmare a valorilor. Scriitorul de poezie sau beletristică este o persoană cu studii umaniste (frecvent absolvent de litere, filologie, filozofie, jurnalistică ș.a.m.d.) și cu o atitudine de superioritate princiară în relație cu cititorul (sau orice altceva). Interogarea gustului publicului pare a fi un fel de prostituție intelectuală și, prin urmare, un gest care trebuie evitat. Acest scriitor (și creația lui) trebuie finanțat pentru că există. (punct).

În cazul literaturii SF & F, publicul este important și foarte important. Acesta înțelege și poate aprecia și valoarea literară și pe cea culturală (pe lîngă cea științifică, în cazul hard SF). Scriitorul de SF & F are tot felul de studii (dacă are) și un parcurs neliniar, pînă să ajungă la scriere, fiind egal (sau, măcar, aproape egal) cu cititorul său. Interogarea gustului publicului este obligatorie și necesară, un gest imperativ, care dă valoarea operei literare. Acest scriitor (și creația lui) este finanțat dacă merită.

sâmbătă, 4 martie 2017

Legiferarea meșteșugurilor sau inutilitatea inventării roții

Există, de mai multă vreme, cel puțin o inițiativă legislativă numită "Legea meșteșugarului" sau "Legea meșteșugurilor". Motivele (oficiale) pentru o astfel de inițiativă pornesc de la imperative europene (un argument idiot și cretin, asemenea celor care îl folosesc. Vă spun și de ce) și sfîrșesc în declarații ipocrit-altruiste, de sprijinire a celor care trăiesc din munca propriilor mîini. Deloc uimitor (pînă la un punct), programul de guvernare al PSD, pentru perioada pînă în 2020, menționează această lege ca prioritate a guvernării. Din punct de vedere politicianist, mențiunea cu pricina are justificare, fiindcă nu poți să fii ministru, dacă nu-ți pui numele pe o lege, ceva.

Iată argumentele mele împotriva unei astfel de inițiative:
1.În forma care există la Senat sînt puse, de-a valma, meșteșuguri artistice tradiționale, ocupații manufacturiere tradiționale, ocupații manufacturiere contemporane/industriale, ocupații reglementate. În primul rînd, o astfel de abordare este cretină fiindcă abordează într-o manieră uniformizatoare chestiuni, prin natura lor, incongruente și neasemănătoare. Bunăoară, asemănarea dintre un strungar și un olar constă în manualitatea muncii (utilizarea strungului nu face mai puțin manual un șurub, cum nici roata acționată electric nu face mai puțin manuală o strachină), în schimb, diferențele sînt mult mai mari. În cazul unui meșteșug artistic tradițional (olărit, fierărit, țesut, încondeierea ouălor etc.) esența meșteșugului este dată de aceleași caracteristici care definesc patrimoniul imaterial. Pentru ocupație contemporană/industrială, situația este diferită, fiindcă un lăcătuș nu reprezintă o expresie a unei culturi, mai noi sau mai vechi. În al doilea rînd, ocupațiile reglementate sînt, deja, reglementate, fiindcă de aia se numesc așa. Astfel, un electrician sau un instalator instalații gaze trebuie să respecte condiții clare de autorizare și funcționare, uniforme la nivel european (și nu numai), printre considerente fiind cele de siguranță publică. La o adică, dacă o cergă se deșiră fiindcă e prost țesută, nu e mare tragedie. În schimb, dacă un racord la instalația de gaze e realizat greșit, există riscul unui bloc transformat în fărîme și al unor morți. În al treilea rînd, o astfel de marmeladă normativă, justificată de istoricul breslelor, este, cel puțin, excesivă. Breslele erau organizații de tip asociativ, o formă de autoreglementare (existentă și astăzi, în domenii cum este industria tutunului), ori trecerea de la această abordare la una nivelatoare, la nivel național, depășește orice posibilă similitudine cu breslele. Tot în context istoric, raportat strict la cazul României, ar fi bine să ne aducem aminte că breslele au existat pe teritorii și în epoci care nu înseamnă întregul teritoriu al statului din prezent. Una este autoreglementarea și asocierea benevolă și alta este legiferarea uniformă, care încalcă orice brumă a dreptului de asociere.

2.Se invocă cerințe europene referitoare la uniformizarea statistico-terminologică în domeniile ocupațiilor și activităților, cu reflectare în recunoașterea competențelor la nivel european. Ceea ce este interesant cu acest argument este falsitatea. Directivele europene nu obligă statele nici la gruparea sau negruparea practicanților unor ocupații în organisme de tip profesional (sau sindical) și nici la definirea într-un fel sau altfel a unei ocupații. În cazul ocupațiilor/profesiilor reglementate, lucrurile sînt, deja, clare și funcționează. În cazul ocupațiilor din categoria meșteșugurilor artistice tradiționale, situația este mult mai volatilă și imposibil de abordat într-o manieră unitară la nivel național sau european. În primul rînd, meșteșugurile artistice tradiționale nu există, toate, în toată România și, cu atît mai puțin, în toată Europa. De exemplu, nu avem decoratori de ouă în toată România, cum nici cioplitori în piatră nu găsim peste tot (dacă nu mă credeți, gîndiți-vă că, în Deltă sau în Lunca Dunării, e cam greu să găsești piatră și m-aș mira să găsiți stufari prin Alpi sau Pirinei). Inventarierea unor ocupații, includerea acestora în grupe ocupaționale, eventual descrierea acestora, cu relevanță statistică, este una, în timp ce același demers, cu o finalitate de uniformizare este o utopie la care doar un statistician sau sociolog nebun și și lipsit de cultură se poate gîndi. Meșteșugurile artistice tradiționale (le pomenesc atît de des, fiindcă totul se învîrte în jurul acestora) cunosc o diversitate terminologică egală cu diversitatea graiurilor și limbilor din România (nu spun Europa, fiindcă ne apucă bîțul). Statisticile și nomenclatoarele existente, atît în RO, cît și în UE, folosesc, de decenii, exprimări și categorii statistice generice perfect funcționale (de exemplu, "alte activități de prelucrarea lemnului n.c.a.".), fără a exista neînțelegeri grave. De altfel, unele ocupații s-ar putea să nu aibă corespondent dintr-o țară în altă, fiindcă, pur și simplu, nici ocupațiile nu există și nici contextul cultural sau natural necesar acestora (bunăoară, vărarul, cel care arde piatra de calcar și o transformă în var). Este amuzant (și trist) că INCFC se dă de ceasul morții, de ani buni, cu statistica în domeniu, iar specialiștii acestui institut încă nu au priceput domeniul pe care îl abordează (și se pare că nu au nici capacitatea intelectuală necesară pentru a înțelege explicațiilor etnografilor/folcloriștilor sau n-au chef să-i asculte). Nu în cele din urmă, trebuie să avem în vedere și sinonimiile parțiale sau totale ale unor denumiri ocupaționale (de exemplu, glăjar și sticlar). În astfel de cazuri, ce propun statisticienii, oare?! Poate că ar fi mai simplu să fie folosite dicționarele existente (dar pentru asta, ar trebui citite :) ). Tot terminologia împiedică statisticienii să lucreze fiindcă nu știu diferența dintre meșteșug și artizanat. Desigur, ar fi simplu să fie citite niște cărți (multe e adevărat). Din păcate, se caută tot felul de definiții care nu pot satisface cerințele de sinteză și expresivitate ale definițiilor de tip normativ. Meșteșugul, de exemplu, poate să fie în totalitate manual, dar poate să nu fie în totalitate manual. La fel, meșteșugarul poate să producă sau nu în serie, poate să lucreze sau nu singur. Nu în cele din urmă, un meșteșug poate să fie învățat sau nu pe cale orală, în mod informal sau nestructurat, ori poate fi învățat sau nu în școala profesională.

3.Este creat un organism de tip uniune, cu obligația tuturor meșteșugarilor de a se înscrie în aceasta și de a plăti o taxă/contribuție/dare, înscrierea avînd un caracter constitutiv de drepturi. Cum ar veni, "vrei, nu vrei, bea Grigorie agheasmă!". În spatele acestei abordări se văd niște sume uriașe, care vor hrăni orice, mai puțin interesele membrilor (să ne uităm la uniunile de creator sau la organismele de gestiune colectivă). Asta încă nu ar fi grav, dar lipsa înscrierii în organismul ăsta mamut va pune în imposibilitate pe cineva să practice un meșteșug. Practic, nu ești în uniunea asta, nu exiști ca meșteșugar. Care sînt motivele acestei abordări nu știe nimeni (altele decît cele financiare). Argumentele referitoare la necesitatea cunoașterii numărului de oameni care practică un meșteșug sau cele referitoare la calitatea produselor sau serviciilor realizate de aceștia sînt cel puțin infantile. După știința mea, nu există vreun organism de tipul celui imaginat în proiectul de lege care să garanteze vreuna dintre cele două finalități. În primul rînd, se va cunoaște numărul membrilor uniunii (iar asta este cam lipsit de legătură cu realitatea). În al doilea rînd, definirea unor criterii stricte de calitate este una, iar capacitatea de a le respecta și supraveghea este alta. Argumentele de acest tip îmi creează imaginea acelor uniuni ale creatorilor, născute în comunism. Sigur, se mai vorbește și despre organismele notarilor, avocaților, medicilor, arhitecților și altele asemenea. Ceea ce se ignoră este faptul că toate acele ocupații sînt ocupații reglementate, a căror exercitare are efecte pe scară socială largă.

4.Există obligativitatea parcurgerii unor proceduri formativ-educative sau de recunoaștere a competențelor, cu același argument al cerinței europene. Din nou, acesta este un argument fals. Nu există vreun regulament european în domeniu și, dacă ar fi, acesta s-ar aplica direct, fără a fi necesară o dublare prin normă națională. Directivele care privesc instruirea sau statistica NU sînt obligatorii. În domeniul instruirii (educației, formării profesionale ș.a.m.d. - așa numitul EQF), directivele și ale norme europene în domeniu au caracter de recomandare.De altfel, argumentul cerinței europene în domeniul educației a dus la adopdarea orbească a sistemului Bologna în învățămîntul universitar și numai bine nu a făcut. NB, s-a adoptat forma Bologna, dar fondul tot de kko e, de nu reușesc studenții noștri să particepe în mobilități de tip Erasmus (și nici cei străini nu reușesc să vină la noi). Cadrul european al calificărilor despre care vorbesc cei care vor legea asta și alte bazaconii similare este un demers care tinde să faciliteze omogenitatea europeană, dar nu obligă statele să facă ceva sau altceva. Repet argumente de mai sus: pentru ocupațiile reglementate, lucrurile sînt rezolvate, iar recunoașterea competențelor dintr-un stat în altul este rezolvată (ca o mică nuanță, deși există cerințe clare în domeniul medical, medicii noștri nu reușesc întotdeauna să dovedească transferabilitatea competențelor fiindcă, de exemplu, ei nu dobândesc acele competențe în România). În cazul altor ocupații, transferabilitatea competențelor nu este posibilă fiindcă: nu există ocupația ca atare, nu există materialele necesare ocupației, nu există uneltele necesare ocupației ș.a.m.d. (doar un incult cu școală crede că țesutul e la fel și pe războiul vertical și pe cel orizontal sau că toate războaiele orizontale sînt la fel).

5.Se vorbește despre sprijinirea meșteșugarilor. Argumentul ăsta este cel mai zdrobitor dintre toate. Există atîta puzderie de mecanisme fiscale și nefiscale care zac nefolosite în Monitorul Oficial încît..... O nouă lege este ultimul lucru de care au nevoie meșteșugarii (artizanii, lucrătorii manuali sau spuneți-le cum vreți). O lege care să reglementeze, din nou, într-o manieră centralizată și centralistă este absolut cretină, așa cum s-au dovedit multe dintre reglementări cu intenții similare (de exemplu, cele din materia impozitării), care au tot fost modificate fiindcă situația concretă dintr-o comunitate este diferită de cea din altă comunitate. (Cîțiva ani, impozitele asociate cu proprietatea au avut aceeași valoare în toată țară. Experimentul a eșuat, iar, astăzi, autoritățile locale au libertatea impozitării așa cum cred că le este util). Există suficiente reglementări în domeniul organizării unei activități (PFA, SRL, ÎI, ÎF, micro-întreprindere etc.) încît tot ce trebuie făcut este ca oamenii să fie informați și ajutați, corect, să adopte una dintre formele de organizare. În ce privește fiscalizarea veniturilor obținute din activități meșteșugărești, iarăși există suficiente opțiuni care trebuie folosite. Nu vorbește nimeni despre aplicarea de măsuri protecționiste împotriva produselor contrafăcute sau piratate. Sînt prea puțini care vorbesc și doresc aplicarea pe scară largă a instrumentului de sprijinire a participării la tîrguri. În ce privește sprijinul financiar prin instrumente financiare europene (sau similare, sub forma granturilor), acestea ar trebui să fie făcute simple și operaționale: sisteme intregral on-line sînt o piedică nu doar pentru meșteșugari semi-analfabeți, ci pentru mulți utilizatori de IT care nu depășesc nivelul de SMS sau mesagerie a Facebook.

Ce se poate face, cu adevărat, în sprijinul meșteșugarilor!? O primă abordare ar fi să fie citite cele de mai sus. Criticile de acolo, inversate, devin soluții. Apoi:
-modificarea Legii patrimoniului imaterial, astfel încît Tezaurul Uman Viu să fie mai mult de un titlu onorific, Marca tradițională să devină operațională, iar asocierile de meșteșugari să aibă mai mult sens decît un text de lege incomplet (cred că mai găsesc forma inițială a textului de lege, așa cum l-am scris și înainte de a fi ciuntit de specialiști de birou)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, astfel încît meșteșugarul să aibă cel puțin facilitățile fermierului de subzistență, iar produsul meșteșugăresc să fie asimilat produsului tradițional din domeniul alimentelor)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, pentru ca autoritățile locale să priceapă că sprijinirea meșteșugarilor se poate face și prin scutiri de impozite, nu doar prin pomeni cu efect limitat (de altfel, acest mecanism poate fi aplicat acum, pe loc. Ar fi suficientă o informare trimisă de Ministerul Culturii și Identității Naționale către toate autoritățile locale din România)
-modificarea reglementărilor în domeniul protecției consumatorilor și concurenței, astfel încît produsele meșteșugărești (și piața internă) să fie protejate de falsuri și contra-faceri.

Cred că un ministru ar primi mai multe acatiste făcînd lucruri simple, necesare și utile, decît scriind legi pentru care vor mai trebui niște ani pînă la aplicare (dacă nu vine altul și le abrogă). Iată, din nou, mi-a luat mai mult scriind argumente împotriva unor prostii, în timp ce soluțiile constructive au fost rezolvate simplu și clar.


miercuri, 1 martie 2017

Muzeul de artă și peizanul relativ

Unii, atunci cînd ajung, pentru prima dată, într-un oraș (sau sat) dau năvală în muzeele din orașul ăsta. Alții, cum sînt eu, dau năvală în ... dau năvală. Totuși, dacă se întîmplă să mă împiedic în fața porții unui muzeu și mă lovesc cu capul de ea, intru ca să cer socoteală pentru indiferent ce. Odată intrat, îl vizitez, ca să se învețe minte și să nu mă mai vrea pe acolo (sigur, sînt și muzee încăpățînate, care-și pun porțile în fața capului meu ca să mă lovesc mai des). Muzeul de Artă din Baia Mare (are o denumire mai lungă, dar e plictisitoare și mie mi-e lene) e unul dintre cele încăpățînate.

Ca să pricepeți, trebuie să știți că nu sînt un inițiat în ale artelor plastice, așa că e greu să mă pocnească epifaniile mistice în fața unui tablou sau a unei sculpturi. E chiar mai nasol cînd e vorba de artă conteporană. Una peste alta, mă uit la un tablou ca vițelul, iar, dacă e artă abstractă sau contemporană, nu sînt sigur dacă tremură sau tresaltă neuronul esteticii. Hai, că vă săturai cu introducerea :).

Muzeul pe care-l pomenii s-a-ntîmplat să se întîlnească cu mine de cîteva ori. O dată am fost cu kinderii (și nevasta) pe lîngă mine, o dată am fost singur. Cum e muzeul ăsta? Păiiii, e mult. Adică nu e mult ca spațiu. E mult ca ce-i în el. Prima impresie a fost de aglomerație. N-am claustrofobie și nici teamă de mulțimi, dar parcă tablourile expuse săreau să mă-nghesuie. Spațiul elegant e plin-ochi cu tablouri. Am mai văzut ceva mai cumplit în Londra: acolo erau tablouri puse în straturi, pe pereți (serios, în pereți era realizat un sistem cu uși, care adăposteau trei straturi de tablouri). Tablourile din muzeul băimărean prezintă creațiile unor pictori care au avut de-a face cu orașul (ori l-au pictat, ori au stat sau au studiat în el). Expunerea este epocală (adică, organizat pe epoci), după cîte am înțeles de pe plăcuțele cu numele artiștilor, anul realizării și denumire). Mai este și o organizare pe găști de artiști, ca să arate cît de jmecher era un guru sau altul. Fiindcă n-am inițiere în artă, mă uit la un tablou cam cu se uită un primitiv la niște mărgele de sticlă. Asta înseamnă că nu identific stiluri, școli sau epoci din istoria artei.

Ce-i cool la muzeul ăsta, e că îl plimbi repede, clădirea care-l găzduiește fiindcă mai mult mică decît mare. În felul ăsta, te poți duce cu plodul în vizită la muzeu fără teama că ți-ar obosi progenitura care nu te lasă să te bucuri de fiorii artei. Multe din lucrări sînt mai mult decît frumoase, sînt fabuloase. Dacă ar fi niște scaune sau canapeluțe sau ceva, ai putea să stai să privește cîte un tablou. Fiindcă nu sînt din astea, poți să stai, dar vei sta puțin, fiindcă obosești stînd în picioare.

Încăperile au tavane și sobe de teracotă pur și simplu excepționale. Recunosc, cu umilință, că am admirat unele sobe chiar la fel de mult cum am admirat unele dintre tablouri. Fiindcă muzeul e de artă, n-am jignit tablourile, ba chiar le-am privit sufucient de mult pentru ca sobele și tavanele să nu capete aere de superioritate. Vă spusăi că sînt multe tablouri?! Nu contează: sînt multe tablouri.

Muzeul are o curte interioară cochetă, dar total neglijată. Dacă ar fi după mintea mea relativă, ar fi plăcut să existe posibilitatea unui suc sau al unei cafele, cît stai să te hodinești și să reintri pentru a primi o lucrare, pe care n-ai putut-o admira suficient fiindcă, în interior, nu sînt nici măcar niște bureți, ca să te așezi pe podea. De fapt, și dacă ar fi bureți, taburete sau canapele, înghesuiala e așa de mare, încît n-ai avea loc să șezi. Există și posibilitatea cumpărării de suveniruri. Nu am cumpărat fiindcă mi se par banale obiecte cu poze ale unor tablouri: căni, magneți și alte astfel de prostioare pe care să le aveți și acasă. Ca și în alte muzee, e un fel de deflație de idei diverse și noi. Poate că ar fi frumos ca muzeul de artă să genereze și sufiente paramuzeale (de exemplu..... nu vă spun ce idei am, fiindcă ideile bune sînt scumpe). Ce este interesant la capitolul suveniruri, sînt niște reproduceri (fotografii tipărite pe canvas) ale unor picturi reprezentative din colecțiile muzeului. Chiar dacă unora poate să li se pară o abordare la limita indecenței, cred că este o alternativă de compromis rezonabilă pentru mult mai banalele postere.

Iluminatul e decent și reușește să individualizeze tablourile în larma discurcursului expozițional. Norocul meu că încăperile sînt înalte, așa că am putut ignora corpurile de iluminat voluminoase. În unele săli, cromatica pereților este în tonuri întunecate, iar lumina concentrată permite o atenție dedicată. În alte încăperi, cromatica este mai luminoasă, iar combinația de iluminat local și iluminat ambiental creează senzația unui volum care, altfel, lipsește.

Mi-a plăcut foarte mult că m-am putut apropia de pînze ca să observ unele detalii. Mărturisesc că mă enervează expozițiile care înșiră zeci de metri de parîmă roșie la un metru în fața picturilor. La o adică, un strănut care să împrăștie muci pe un tablou e mai probabil în filmele cu Mr. Bean decît în realitate. Chiar îmi place să observ urmele de pensulă sau de spatulă, iar acest muzeu oferă această posibilitate.

Dacă nu știați, Baia Mare are și o Colonie a artiștilor. Muzeul expune operelor coloniștilor care au hălăduit în Colonie. În muzeul ăsta am auzit de colonizări făcute de artiști (un fel de exprimare sinonimă pentru taberele de creație). M-a amuzat exprimarea, fiindcă îmi imaginez artiștii și creațiile lor ca un fel de boală care colonizează organismul social.

Ați putea crede că sînt expuse doar lucrări ale unor artiști români. Ei bine, nu! O să puteți vedea și unguri și ceva spanioli și ceva evrei sau ruși sau alte nații, reprezentate de rătăciți prin orașul cu Rîul Doamnei. Ce este interesant (dintr-un punct de vedere) este că sînt prezentate și lucrări realizate în perioade de răzbel sau posesiune administrativ-statală ciudată (cum este perioada Dictatului de la Viena). Vă spusăi de colonizarea artistico-virală. Se pare că la Baia Mare infectarea cu artă n-a putut fi vindecată nici de război.

Una peste alta, este un muzeu care poate fi digerat și de peizani fără educație artistică (așa cum sînt eu), dar și de persoane mult mai titrate. Dacă unele muzee de artă te pot complexa prin dimensiuni sau prin expuneri pretențioase sau elitiste, aici înghesuiala de picturi oferă un fel de sentiment de intimitate și de familiaritate.

Nu se știe cum și cînd ajungeți în Baia Mare. Ori vă duceți direct la muzeul ăsta, ori îl lasați pentru coada vizitării orașului, dar nu-l uitați. Nici măcar nu aveți scuza dificultății identificării clădirii, fiindcă există indicatoare suficent de dense și de vizibile. Dacă nu-l vizitați înseamnă că nu vă place frumosul în forma sublimată a picturii. Am zis!

joi, 23 februarie 2017

Drept sau moral

Conceptele din titlul articolului nu (mai) sînt echivalente. Cîndva, foarte demult, este posibil ca ceea ce era drept să fie și moral și invers. Astăzi, în multe societăți laice (cum este și a noastră), diferența dintre dreptate și moralitate crește, iar prăpastia se adîncește. O bună prietenă m-a provocat să explic, de ce cred eu că noțiunile de dreptate și moralitate sînt diferite. De fapt, chestiunea implica și un alt termen, cel de justiție și, în acest caz, avem de-a face cu trei noțiuni, dacă nu divergente, atunci distante și paralele.

Ce am văzut eu, după ce m-am trezit din somnul idealismului adolescentin?! Am văzut și trăit, în mod direct, vînătăile provocate de căderea în găurile dintre justiție și dreptate și dintre acestea și morală. Primele vînătăi le-am căpătat imediat după terminarea facultății de drept, cînd am aflat cît "costă" intrarea în magistratură. Veste m-a turtit nu datorită mărimii sumei (nu-mi permiteam, oricum), ci fiindcă intrarea în magistratură, în rîndul acelor "the good guys", însemna plata unui sume către una sau multe persoane. BANG! Ca să fac dreptate, trebuia să fac ceva contrar justiției și, cu siguranță împotriva moralei. Prin urmare, n-am ajuns procuror (cînd lucrurile s-au așezat în ce privește admiterea în magistratură, era un pic cam tîrziu, dar asta este o altă poveste). Alte vînătăi au apărut în perioada în care am scris acte normative (unele nu prea aveau legătură cu morala), iar altele în perioada în care am lucrat la Parlament.

De ce justiția nu este același lucru cu dreptatea? În primul rînd, fiindcă justiția este un fel de pat al lui Procust, care operează cu scheme fixe, cu un cel mai mic numitor comun. Justiția este un mecanism din partea căruia se cere obiectivitate. Dreptatea, în schimb, este un mecanism subiectiv, volatil și instabil. Un desen destul de bine cunoscut oferă o reprezentare a diferenței dintre justiție și dreptate. În fața unui zid sînt așezați cîțiva oameni, de înălțimi diferite. Nici unul nu vede peste zid. Justiția va da, fiecăruia, o ladă cu aceeași înălțime. Cei mai înalți vor vedea peste zid, cei mai scunzi nu. Dreptatea va da, fiecăruia, o ladă cu înălțimi diferite, astfel încît fiecare să poată vedea, la fel de bine, peste zid. Justiția oferă o soluție egală, în timp ce dreptate egalizează. Echitatea justiției este diferită de echitatea dreptății.

Știți ce este interesant, că nici una dintre abordări nu este apreciată ca fiind corectă sau adecvată în mod absolut. Unii vor aprecia soluția justiției ca fiind corectă, alții, pe cea a dreptății. Aceasta este o dilemă care nu a fost soluționată, confruntarea dintre cele două abordări oferind, încă, multe și numeroase tragedii și războaie. Cam cum a fost confruntarea dintre comunism/socialism și capitalism. Este o opoziție fundamentală în interiorul societăților și între acestea. Undeva, aici, în aprecierea corectitudinii uneia dintre abordări, intervine morala.

Pentru unii, lăzi de înălțimi diferite înseamnă o soluție care nu este morală, deoarece unii vor primi mai mult și alții mai puțin. Pentru alții, lăzi de înălțimi diferite înseamnă o soluție care nu este morală, deoarece unii vor putea să vadă peste zid, iar alții nu.

Justiția este o ceva care vine din afara individului. Soluția justiției se aplică și este, în cele din urmă, impusă cu forța. Justiția, divină sau omenească, este un dat care nu egalizează, prin natura ei. Dreptatea, în schimb, este ceva care își găsește loc și stă în individ. Soluția dreptății nu este impusă, ea este acceptată. Dreptatea nu este un dat, este un rezultat al armonizării în interiorul indivizilor și între aceștia. Desigur, justiția încearcă, de cînd a apărut ca justiție, să fie dreaptă. Pentru asta, a căutat obiectivitatea și neutralitatea acesteia. Justiția tinde să afirme despre sine că este morală, deoarece ea nu judecă în termenii moralității, se plasează, cumva, în afara acesteia, într-un tărîm în care totul este exact, ferm și stabil, departe de flexibilitatea moralității, de fluctuațiile acesteia.

Pe drumul căutării dreptății de către justiție au apărut politicienii. Crearea mecanismelor justiției este prerogativa acestui grup infim dintr-o societate (la noi, cam 500 din cam 20.000.000). Acest fapt are, de multe, ori, o consecință interesantă: politicienii definesc regulile justiției și dreptății într-un fel care îi deosebește fundamental de ceilalți, care nu sînt politicieni cu puterea creării justiției. Una dintre deosebiri se numește imunitate (parlamentară). La un moment dat, se întîmplă ca imunitatea să transmuteze în impunitate. Politicienii devin un grup cărora nu li se aplică regulile justiției, iar dreptatea capătă o altă înfățișare pentru ei, ei avînd, întotdeauna, dreptate.

Aici apare prăpastia teribilă dintre justiție și/sau dreptate și morală. Pentru noi, cei mulți, apare o îndoială puternică referitoare la moralitatea politicienilor (a celor care creează două justiții și două dreptăți: una pentru ei și una pentru noi). M-am gîndit foarte mult la acest lucru, iar concluzia la care am ajuns este că politicienii se plasează, pe ei înșiși, într-o altă structură a moralității. Gesturile și deciziile lor sînt morale, în acea structură pe care au creat-o. Ei nu pot fi judecați cu morala noastră, fiindcă se află în afara acesteia. Este ca și cum am aplica morala noastră unui grup de șobolani. Desigur, putem încerca, dar rezultatul nu este cel dorit, fiindcă cele două structuri nu sînt nici măcar comparabile.

De la o vreme, încercînd să înțeleg, în profunzime, modul în care acționează și gîndesc politicienii (ca și foarte mulți dintre cei aflați pe o poziție de putere), am ajuns la concluzia că aceste persoane suferă de un complex de boli psihice (boala psihică fiind o deviație de la normă, de la normalitatea mediei, a majorității). Patologia psihică a politicianului este complicată și se desfășoară pe multe paliere. Pentru astfel de persoane, pedeapsa rezultată din aplicarea dreptății sau a justiției nu are înțeles, așa cum pedeapsa aplicată pentru fapta rea a unui schizofrenic nu va fi înțeleasă de acesta. De altfel, pentru bolnavii psihic nu se aplică pedepse, ci tratamente.

Pentru ca o pedeapsă să aibă sens, este necesar ca cel pedepsit să aibă capacitatea de a înțelege că a făcut ceva greșit. Politicienii nu pot înțelege că au făcut ceva greșit fiindcă sînt într-o lume a moralității în care greșit și corect au alte semnificații și se definesc altfel. Niciodată nu vom găsi egalitatea perfectă între dreptate și/sau justiție și între acestea și morală. Poate ar fi bine să ne obișnuim cu gîndul că acești termeni nu sînt sinonimi și nu pot fi sinonimi. Pe de altă parte, este obligatoriu ca noi, cei mulți, să obligăm pe cei extrem de puțini să acționeze într-o singură lume a dreptății și a moralei. Desigur, șobolanul este foarte adaptabil. Totuși, în confruntarea cu omul, șobolanul sfîrșește strivit. Această finalitate se poate dovedi singura soluție dreaptă, chiar dacă nu este morală.

luni, 16 ianuarie 2017

Marketingul moștenirii culturale

Cu acest articol închei scurta serie de articole prin care încerc să și educ, dar să și cert. Față de mulți alții am avantajul apartenenței la două lumi, una dintre acestea fiind cea a culturii. La fel, față de mulți alții, am atît experiența logos-ului, cît și a praxis-ului, cu încercări mai mult sau mai puțin merituoase și în teorie și în practică. Sper să reușesc să scriu mai multe și frumos despre toate subiectele abordate atît de sumar.

Booon! Revenind la oile noastre (această expresie este parte a moștenirii culturale, cu înțeles cunoscut de către toți vorbitorii nativi ai limbii în care scriu), ce-ar putea însemna cele din titlul articolului? Păi, în primul rînd, ne reamintim (sau aflăm) caracteristicile moștenirii culturale: anonimă, orală, colectivă (mai adaugăm și sincretică). Aceste caracteristici trebuie să fie întrunite cumulativ pentru ca un bun cultural să poată fi considerat parte a moștenirii culturale. Dacă ținem seama de această regulă, atunci nu mai confundăm aceste bunuri cu bunurile culturale din arta plastică, arheologie, istorie, arhitectură, literatură sau muzică. Pe deasupra tuturor celor anterioare, moștenirea culturală cuprinde o extrem de vastă țesătură de elemente, care căpătă sens doar privite ca întreg, într-o abordare holistică: credințe, limbă, obiceiuri, practici, rețete, tehnici, tehnologii, rezultate fizice ale muncii, mediul în care trăiesc oamenii și se dezvoltă comunitățile, cîntece, dansuri, gesturi, poezii, ghicitori ș.a.m.d.

Desigur, pentru diferite interese științifice, putem desprinde bucățele din moștenirea culturală și vorbim desspre: arhitectură vernaculară, literatură populară, meșteșuguri, tehnici tradiționale etc. etc. Din păcate mințile primitive și erudite cu patalogia unei puținăți a înțelegerii, vor transforma departajarea folosită pentru studiu într-o abordare cu valoare de normă. Aceștia acționează exact ca niște doctori nebuni care vor tăia picioare, capete sau alte bucăți ale corpului și se vor aștepta ca aceste bucăți să trăiască singure, numai fiindcă chirurgia colonului se studiază separat de chirurgia genunchiului.

Marketingul moștenii culturale ar trebui să înceapă exact din acest punct: produsul care formează pătrimea (sau cincimea, depinde de școala de marketing în care ne plasăm) mixului de marketing este un întreg. Toate celelalte părți ale mixului trebuie să țină seama de acest fapt, iar dacă țin și înfățișarea lor arată diferit. Din păcate, de multă vreme, marketingul moștenirii culturale este făcut de niște boi și niște vaci care gem orgasmic în fața unor prezentării de ii, de case făcute în "stil tradițional" sau folosind "tehnici tradiționale", ori în fața galantarelor care prezintă mîncare, haine sau alte bunuri produse în cantități industriale, dar folosind "rețete și metode tradiționale".

Produsul cu care lucrează marketingul este un complex, un sistem cu o extraordinară diversitate și cu o copleșitoare rețea de interdependențe. Dacă cei care se ocupă cu marketingul moștenirii culturale ar înțelege asta, atunci ar îndruma atenția publicului (publicurilor) către locul unde se află produsul, în loc să rupă bucăți din produs, să le ambaleze și să le vîndă ca produse finite, de sine stătătoare. Sigur, este o șansă bună ca mecanismul să funcționeze pentru orice finalitate comercială, pe termen scurt, pe care o putem imagina. Din păcate, ignorarea caracteristicilor produsului de bază va duce la distrugerea acestuia pe termen lung. Părțile acestuia pot fi (și sînt) substituite: lingura de lemn de una de inox, troaca de lemn de una din plastic, strachina de ceramică de una din plastic, lîna de polistiren, meșteșugul manual de o linie de montaj sau de un proces în întregime automatizat, muzica interpretată strict vocal, de muzica sintetică ș.a.m.d.

Produsul substituit (și promovat ca fiind substituibil) dispare, fiindcă mai noul înlocuiește mai vechiul și mai ușorul înlocuiește mai greul. Dacă un element al moștenirii culturale dispare, atunci dispariția se propagă, ca o boală rea, prin toate conexiunile posibile și existente către alte elemente și, treptat, moștenirea culturală ajunge un vestigiu istoric, arhivistic și, cu noroc, arheologic.

Cei care se declară îngrijorați și interesați de moștenirea culturală (și mai au și puterea de a face legi) ar trebui să înceapă marketingul de acolo, împotrivindu-se reglementării pe bucățele, fiindcă reglementarea pe bucățele va face dificile acțiunile holistice. (este dificil să vorbești de agricultură tradițională dacă aplici aceleași reguli -sau unele mai dure - și pentru agricultura industrială și pentru agricultura la scară mică sau foarte mică, asta incluzînd și vînzarea produselor, prin fiscalizarea extremă, închid aici paranteza, fiind aș trece la certificarea ciobanului, autorizarea cotețului cu pui etc). Din păcate, numărul de idioți și nepricepuți care fac și marketingul și legiferarea moștenirii culturale a crescut foarte mult, iar cei care au o altă părere decît ei sînt călcați pe gît sau ignorați.

Care este prețul moștenirii culturale? Pur și simplu este mult prea mare pentru a fi tradus în bani. Războiul economic global, care nu este interesat de durabilitate și interacțiunea pozitivă cu mediul și resursele acestuia, a dus la rapturi economice și violuri culturale. Populații întregi s-au trezit că nu pot folosi liber propriile creații, aduse pînă în prezent prin mințile și amintirile oamenilor care le formează, fiindcă folosindu-se de legile făcute de idioții și de nepricepuții de mai sus, diferiți indivizi și variate companii s-au făcut deținători de proprietate intelectuală asupra acelor creații. Iar un marketing bine făcut a denaturat sensul de proprietate intelectuală și l-a extins asupra diferitelor părți ale moștenirii culturale. Stabilirea prețului moștenirii culturale ar trebui să nu facă să fie posibil ca o creație colectivă, verificată de-a lungul a muuuulte generații să fie mai ieftină decît o creație individuală, încă incertă și care s-a sprijinit pe muntele uriaș de anonimi antecesori. De fapt, moștenirea culturală ar trebui să nu aibă preț.

Care este piața moștenirii culturale? Ei bine, într-o lume globală, atunci piața trebuie să fie globală, în toate sensurile posibile: piață de concurenți, piață de produs, piață a cererii. Simplificînd, ca să nu lungesc vorba, pe piața cultural-economică globală, moștenirea culturală românească ar trebui să fie făcută competitivă cu moștenirea culturală turcească, cu moștenirea culturală ungurească sau cu cea grecească. Moștenirea culturală românească, privită și prezentată ca întreg, peste tot, permanent și prin toate căile.

Nu vreau să lungesc pelteaua prea mult, așa că:
-inițiativele de tipul "blouse roumaine" sînt o idioțenie. Vedeți argumentele mai sus. Ia românească ar trebui prezentată ca un întreg mult mai vast decît o treanță frumos decorată. Ia românească nu înseamnă nenorocita de pînză topită, brodată la mașină sau cusută cu fir gros și strîmb ca pișatul boului. Ia românească înseamnă și cămașa țesută cu model, nu doar aia cusută, toantelor!
-marketingul moștenirii culturale românești ar trebui să se hotărască dacă vorbește despre moștenire culturală sau despre buruieni ori frunze. Dacă vorbește despre moștenire culturală, atunci să aleagă noomii de ani, un simbol de factură culturală și să-l facă pe ăla emblemă, nu să pună frunze, arici sau pîrși stilizați.
-marketingul moștenirii culturale românești ar trebui să țină seama de enorma diversitate de expresie a acestei culturi. Unitatea sau uniformitatea expresiei culturale românești e doar în mințile slabe ale unor pășuniști care confundă ieșitul la grătar pe marginea drumului, cu viața din țara asta. Sînt puține state din zona noastră geografică (să zicem Europa pînă către Caucaz) care să îmbine un așa paradox majore: o limbă relativ uniformă și expresii culturale foarte diverse. Moștenirea culturală românească este o moștenire care a integrat, amestecat și prefăcut multe influențe și au creat ceva suficient de special pentru ca (pentru a mă referi doar la asta) limba română să fie o limbă care nu-i decît o marmeladă cumplită (asta dacă te apuci să faci analiza statistică a etimoanelor din dicționare)
-marketingul moștenirii culturale românești trebuie să înceapă în primul rînd în țară, către cei de lîngă noi. Un bun început ar fi ca, atunci cînd se finanțează cultură, moștenirea culturală (sub denumirea de patrimoniu imaterial) să se bucure de individualitate domeniului, fără a mai fi amestecată cu alte domenii. În ultimi ani, moștenirea culturală a ajuns să aibă un sfert dintr-o cincime din cît primește creația interpretativă conteporană (teatru, dans, muzică).
-marketingul moștenirii culturale românești ar putea începe prin sancționarea mediilor de comunicare care denigrează această moștenire sau o batjocoresc și o caricaturizează în fel și chip. Dacă vi se pare excesiv, vă întreb de ce nu vi se pare excesivă pedepsirea ultrajului asupra unui nenorocit de politician? Marketingul moștenirii culturale românești ar putea începe prin afirmarea normalității de a fi român.

Desigur, cultura populară, cultura profundă (anonimă, orală și colectivă) va exista în continuare, cel puțin atîta timp cît vor exista oamenii (și românii). Cum va arăta această cultură și în ce limbă va trăi ea.... Ei, asta va fi doar rezultatul marketingului.

vineri, 13 ianuarie 2017

Valorizarea inefabilului

Dacă nu ar fi prea multe cuvinte, aș fi scris "punerea în valoare", iar dacă nu ar fi greșit, aș fi scris "valorificarea". O să folosesc și aceste exprimări, pe prima ca să înlocuiesc "valorizarea", pe a doua cînd mă voi referi la transformarea inefabilului în bani. Fac, aici, o paranteză, în legătură cu "valorificarea" utilizată în alăturare patrimoniului cultural. Principial, ar trebui să înțelegem că "patrimoniu" are, în primul rînd, o semnificație economică (totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică pe care le deține o persoană). De aici pornind, deși folosirea expresiei "patrimoniu cultural" este singura utilizată pe scară largă, nu înseamnă că este fundamental corect. Poate că ar fi mai corect să vorbim, traducînd din engleză (și nu din franceză), despre "moștenirea culturală". O astfel de abordare terminologică, translată în practică, ne-ar permite să nu abordăm cu mai multă înțelepciune cultura, sub toate formele ei. Și ne-ar permite să nu mai aflăm de soluții limită pentru problemele culturii, așa cum un imbecil președinte de consiliu județean, sastisit de solicitările financiare ale unui muzeu și văzînd depozitul de tablouri, a tranșat problema: "Vindeți în PLM din ele!" (nu e banc, e pe bune).

În acest context, valorificarea sună prost fiindcă prezumă doar o valoare monetară asociată unui bun cultural. Sigur, pentru multe considerente practice, o astfel de abordare limită este utilă, deoarece simplifică totul, reducînd bunurile culturale la etalon monetar. Totuși, din considerente la fel de practice, devine foarte dificil să transferi valoarea (nu, e greșit cuvîntul), să transferi semnificația simbolică, sentimentală sau estetică în etalon monetar. E ca și cum, faustian, ți-ai vinde sufletul în schimbul unui număr oarecare de unități monetare. Poate că de aici ar trebui să începem discuția despre relația dintre inefabil și lume.

Moștenirea culturală reprezentată de credințe, obiceiuri, meșteșuguri, practici, peisaje sau limbă este inefabilă fiindcă nu poate fi constrînsă într-un tipar sau într-o unitate de măsură externă individului, într-o manieră reducționistă. Această moștenire culturală identifică și definește grupuri mari de oameni și istoria lor vie, în permanentă pre-facere și devenire, nu este a cuiva anume, nefiind creată și păstrată de cineva anume. Dar aici stă și pericolul care o pîndește, fiindcă fiind a tuturor și a nimănui anume, ni se pare normal să o ignorăm. La fel de normal cum ignorăm firescul respirației, pînă cînd nu mai putem respira și murim. Hipsterii și citiții nihilști care neagă totul vor spune, cum îmi spun de multe ori, că sînt un retrograd, care se împotrivește modernizării și care cred în bazaconii. Din păcate pentru ei, atunci cînd, tributari unui mod de viață individualist, mecanicist, în care primează propria persoană, iar lumea este doar o mulțime de individualități, renunță la inefabil și îl alungă, încep să plătească prețul: psihoterapie, clubbing, sala de sport și tot felul de încercări dramatice pentru a se găsi pe sine între ceilalți. Negîndu-și apartenența la inefabil, ei cumpără, într-o încercare disperată de regăsire, ii, covoare țesute manual, revelioane în locuri cu tradiție, străchini sau icoane, bilete de intrare la muzee etnografice. Incapabili să înțeleagă semnificații, ei plătesc bani, și lipsesc, de fapt, de orice valoare, toate bunurile alea pe care le cumpără.

Valorizare înseamnă înțelegerea semnificației moștenirii culturale, recunoașterea și afirmarea acestei semnificației. Cum facem, în mod obișnuit, valorificînd patrimoniul? Păi, punem de-o dîrla-dîrla, într-o manie a festivalului, ducînd nedeia sau tîrgul într-o zonă a execrabilului, pauperului și ridicolului. Sau adunăm meșteri și telali de ciurucuri în niște cotețe sau la tarabe și iar zicem că valorificăm patrimoniul (astea sînt ororile alea la care se înghesuie și se umezesc în extaz mistic bovine furajate științific, de la sectorul tineret: am cumpărat chestia asta... e așaa drăguțăăă!; sau mumii umblătoare, venite și rămase la oraș și care nu mai fac colivă la pomeni, dar se izmenesc cu glas înțelept: uite, dragă, e ca cînd eram copii!).

Ce nu facem sau facem greșit? Păi, cîteva exemple:
-nu punem meșterii de prin sate să lucreze la restaurarea monumentelor istorice (în schimb, aducem ingineri și muncitori-pălmași care nu știu care nisip e gras și care e cuarțos)
-dăm autorizație de construcție sau proiectăm tot felul de orori, ca formă și cromatică, în sate și prin orașe (da, dragilor, inefabilul există și în orașe, nu doar la sat)
-facem legi cretine, care ignoră, cu desăvîrșire, teoria fiabilității sistemelor (de exemplu, avem certitudinea faptului că o construcție din lemn, lemn+piatră, piatră+cărămidă etc. a rezistat un secol, două sau 10, numai că noi, citiți fiind, obligăm la construirea cu materiale despre care garantăm o viață de 50, la noroc, 100 de ani)
-spunem că materiale regenerabile și care se întorc ușor în mediu sînt exotice și proaste și obligăm oamenii să folosească materiale plastice (cînepa nu e bună fiindcă e precursor de stupefiant, lîna o aruncăm și o mănîncă viermii, inul ne pute, lemnul îl tocăm și nu-l replantăm etc.)
-sughițăm de plîns de mila animalelor sacrificate cu cruzime în moduri vechi, dar ne îndesăm cu reziduuri ale acelorași animale sacrificate științific și uman prin electrocutare sau lovire în cap (asta e asomarea, idioatelor și idioților, care plîngeți de mila cățeilor, la un ospăț cu mușchi țigănesc)
-ni se pare mult să plătim 5 lei pe o lingură de lemn cu coadă sculptată, dar dăm 10 pe una de plastic, făcută de dizainăr și o oruncăm peste cîteva luni, topită sau înnegrită.

Ce-ar trebui să facem? Cîteva exemple: (băgați de seamă că nu-s nici retrograd și nici un nostalgic habotnic. scriu folosind un MacBook și o să distribui textul prin Facebook, iar dacă va fi să plec din București, undeva la munte, vreau în casă baie cu apă caldă și rețea Wifi)
-să respectăm pe cel care trăiește la țară sau n-are multă școală. Lipsa de școală nu-l face mai puțin sofisticat sau mai prost (e mai prost ăla cu școală, care nu-și înțelege locul și rostul în lume);
-să respectăm și să plătim munca manuală a meșteșugarului, în loc să-i dăm doi firfirei pentru ceva făcut în ore de muncă;
-să înțelegem că gunoaiele din plastic sînt duse la țară de orășeni, nu de țărani. Ar trebui să învățăm noi și, apoi, pe ei, că gunoiul contemporan nu se aruncă cum se arunca gunoiul biodegradabil al gospodăriei țărănești.
-să facem legi și strategii pentru întreaga moștenire culturală, nu pentru bucățele din aceasta;
-să înțelegem că, la noi în țară, istoria e vie, fi-i-ar mama ei a dracu' de istorie! E vie, în mințile și sufletele oamenilor! Încă mai e vie.
-să ne ducem acolo unde se întîmplă lucrurile, nu să le aducem la TV sau pe scenă, scălîmbăieli lipsite de sens și semnificație;
-să acordăm drepturi de proprietate intelectuală colectivităților și, abia apoi, dacă e cazul, indivizilor. Asta înseamnă să nu furăm creațiile moștenirii culturale și le ni le facem proprietate individuală prin marcă sau brevet de invenție.
-să evităm clasarea bunului din moștenirea culturală dacă nu ne permitem să-l păstrăm conform cerințelor clasării. Dacă avem bani, să cumpărăm o casă veche, cu pămînt cu tot și cu acareturi și să o facem bună pentru ziua de astăzi, dar fără termopan, polistiren ori gipscarton.
-să cultivăm folosind gunoiul de grajd, dar fără să obligăm la aviz de mediu, așa cum niște cretini au făcut niște legi (să cultivi cu azot n-ai nevoie de aviz de la mediu)
-dacă vrem să muzeificăm (modalitate a valorizării), atunci să o facem altfel decît ca niște năvălitori lipsiți de discernămînt, prin strămutarea lucrurilor. Ar trebui să ajutăm oamenii să trăiască în moștenirea lor culturală, fiindcă e și a noastră;
-să ne creștem copiii învățîndu-i și cu greul, nu doar cu binele. Să-i învățăm să facă lucrurile folosind și mîinile și mintea. Să-i punem cu mîna să facă, în lumea reală, nu doar prin virtualizare și hologramă sau joc pe calculator. Asta ar însemna să-i lăsăm să se mai și înțepe cu o așchie de lemn, să se mozolească cu pămînt sau să-și tocească amprentele la tors ori la cusut cu acul.
-să scriem și să vorbim și în grai, nu doar în limba academică, ori într-o maimuțăreală a comunicării.

Valorizare înseamnă să ne respectăm moștenirea culturală, așa cum e și acolo unde e. Valorizare înseamnă să ne respectăm limba, pe noi înșine și pe cei de lîngă noi. Valorizare înseamnă să respectăm și să îngrijim peisajul și mediul natural. Valorizare înseamnă să fim înțelepți, nu doar școliți.

joi, 12 ianuarie 2017

Muzeificarea patrimoniului (cultural) imaterial

Chiar dacă sună cretin, nu prea avem cum să spunem altfel decît muzeificare atunci realizăm includerea bunurilor (culturale) în patrimoniul muzeal și aplicarea regimului juridic specific acestuia. Într-un fel, deși ironic, muzeificare seamănă cu mumificare și ca sonoritate și ca finalitate: conservare pentru posteritate. Mă rog, chiar dacă nu-mi place cum se aude, nu asta e cel mai important, ci înțelegerea și aplicarea acestui proces la componentele patrimoniului (cultural) imaterial.

Pun cuvîntul "cultural" între paranteze fiindcă patrimoniul imaterial nu este musai să aibă, per se, valențe culturale (în sens de valoare înaltă estetică, istorică, științifică ș.a.m.d.). Chiar dacă o să supăr pudibonzii, seraficele fete de pension sau pe idolatrii etnografiei tradiționaliste, patrimoniul imaterial cuprinde și strămoșescul îndemn "Du-te-n pizda mă-tii!", elegantele dialoguri între tinerele de azi "Faaatăăă, ce țoale tari ți-ai tras!", înălțătoarele conversații dintre tineri "Bă, dacă rîgîi cînd intri în clasă, iei notă mare!". Patrimoniul imaterial cuprinde, care vr'a să zisă și folclorul contemporan, dar nu orice oralitate intră în acest patrimoniu. De exemplu, intră în categoria patrimoniu imaterial bancurile, dar nu povestirea prin viu grai a memoriilor unor deținuți politici sau reproducerea verbală a textelor unor reclame de la TV. În plus, în condițiile comunicării tehnologizate de astăzi, am putea include în patrimoniul imaterial și maniera extrem de concisă și împănată de emoticoane folosită în comunicarea prin mesageria digitală (deși, în acest caz, folclorul ar putea privi conținutul mesajelor și mai puțin scrierea acestora). Mai adăugăm la acestea faptul că în patrimoniul imaterial intră atît broasca țigănească, cât și cunoștințele referitoare la realizarea acesteia sau unguentul din coaiele popii, cunoștințele despre acesta și cuvintele spuse de descîntătoare atunci cînd îl folosește.

De altfel, în ceea ce privește conținutul patrimoniului imaterial, lucrurile sînt foarte asemănătoare cu patrimoniul imaterial, cel puțin în relația cu conceptul de "cultură". În ceea ce privește conținutul tipologic, lucrurile sînt un pic diferite, fiindcă patrimoniul imaterial cuprinde ȘI obiecte ȘI peisaje, nu doar cuvinte sau alte chestii inefabile. Cu patrimoniul material (din altă categorie decît cel etnografic. O să vedeți ce fac discriminare) lucrurile sînt simple: s-au învechit bine chiloții lui Elvis, HAȚ! cu ei în muzeu; a strănutat una din amantele lui Trump (sau Putin) pe o oglindă dintr-o baie dintr-un hotel, ZBANG! punem de-o plăcuță comemorativă și de-un monument istoric. Procesul de muzeificare a patrimoniului material este dubios așa cum este procesul de trecere de la starea de puleci-votant în starea de jmecher-ales. Ieri te băteai cu vecinul în cîrciumă, azi îl bați numai tu, fiindcă ai fost ales și ești nu doar protejat, dar și imun. Cam așa e și cu obiectul: pînă să-l pui în vitrină, poți să bați cu el cuie (dacă-i ciocan), șnițele (dacă-i ciocan de bătut șnițele) sau capul bărbatului (dacă-i făcăleț). După ce l-ai pus în vitrină s-a terminat! Nu poți sufla pe obiect, trebuie să-ți pui mînuși, să ai sistem de pază la șandrama, stingătoare, asigurări pe bani grei, cîțiva angajați care să-l descînte și să spună povești despre el, ba o să fii nevoit să ții pe leafă și unu' sau doi indivizi care o să scrie cîteva tomuri despre obiect (fără prea mare legătură cu ce-a fost obiectul și condamnate la necitire). Cam asta este muzeificarea patrimoniului imaterial și nu-ți garantează nimeni și nimic că făcînd așa obiectul ăla o să reziste mai mult decît ar fi rezistat acolo de l-ai luat ca să-l faci cultură. (uneori ai norocul ăsta, mai ales cu obiectele care intră direct în restaurare, dar nici atunci nu ai garanția că la final ciocanul nu ajunge șurubelniță).

Booon! Ce ne facem cu patrimoniul imaterial? Cum îl muzeificăm? Ne limităm doar la bucățile alea pe care le putem atinge? Sigur că o facem, ba chiar de multișor, că de aia avem muzeele de etnografie (pavilionare sau în aer liber), dar cît de bine e să facem așa ceva? O să spuneți că tot e mai bine decît să nu păstrăm nimic și sînt de acord cu asta. Totuși, sînt de părere că, fără a fi greșit, este oarecum incomplet și în mare parte mincinos prin omisiune. Dacă în cazul arheologiei, asta e, timpul ne-a păstrat doar un coif (iar prezentul de blagoslovește cu istorici care fac din orice răhățel arheologic un obiect cu o profundă semnificație ritualică și o zdrobitoare încărcătură religioasă), iar în cazul istoriei avem și pumnalul și descrierea mațelor curse din burta despicată și a sîngelui zborșit pe gură, în cazul imaterialului să spunem că lepedeul e făcut din cînepă și se acoperea cu el patul, e pur și simplu stupid. E stupid, fiindcă ȘTIM că nu e doar asta. Pe lîngă treanța cu pricina, cunoaștem și întregul context economic, spiritual și social în care a fost creată și folosită. Fundamental pentru umilul lepedeu este că întregul său context este cunoscut numai în formă orală. În mod obișnuit, nu avem informații scrise nici despre modul concret în care a fost realizat lepedeul, nici despre procedura folosită pentru învelirea patului, de fapt cam despre nimic. Este o deosebire importantă dacă facem comparația cu patrimoniul istoric, unde avem la dispoziție o mulțime de informații despre contextul unui anumit obiect. De altfel, un muzeu de istorie (sau o secție de istorie) are prostul obicei să ofere informații despre contextul fiecărui obiect, astfel încît să poată fi înțeles. Ba mai mult, de multe ori avem și ghinionul să găsim în muzeele de istorie mai multe obiecte, puse în context reciproc, astfel încît putem afla foarte multe informații și despre obiecte, dar și despre ce gîndeau, ce cîntau sau cum trăiau oamenii care au făcut sau folosit obiectele respective.

Muzeologizarea patrimoniului istoric este relativ simplă și oferă multe, foarte multe în schimb. Muzeologizarea patrimoniului arheologic, este chiar mai simplă, fiindcă permite foarte multe licențe istorice, în lipsa informațiilor despre acesta. Patrimoniul din domeniul științele naturii este muzeologizabil într-o manieră rezonabilă, fiind posibilă reconstituirea mediului natural al ființelor vii (dacă ar fi să ne referim doar la acestea).

Cu patrimoniul imaterial, lucrurile nu sînt la fel de simple. Expunerea tuturor obiectelor care compun un interior țărănesc este o prezentare parțială și omisivă, fiindcă lipsesc foarte multe informații, reconstituibile, dar iarăși parțial. Obiectele care compun interiorul sau toate casele dintr-un sat, cu întregul inventar gospodăresc al acestora, cu întreaga plasare spațială (fie că este un sat reconstruit, fie că este conservat in situ) nu ne-ar oferi decît o imagine parțială, nu cu mult diferită de reconstituirea unei așezări preistorice.

Cum ar trebui să arate muzeificarea patrimoniului imaterial, astfel încît să ne apropiem de complexitatea acestui patrimoniu, dar să evităm reprezentările pășuniste sau cu aspect de marmeladă prost făcută? Poate că întrebarea corectă ar trebui să fie: este posibil să muzeificăm patrimoniul imaterial?! Dacă la finalul procesului, patrimoniul imaterial va deveni la fel de intangibil (adică să fie prohibită atingerea lui) ca orice patrimoniu muzeal, atunci îndrăznesc să spun că patrimoniul imaterial nu ar trebui muzeificat, fiindcă rezultatul va fi incomplet și mincinos prin omisiune, semănînd foarte mult cu o mistificare. Patrimoniul imaterial ar trebui să fie viu, să permită interacțiune și participare, în afara formelor fixe, impuse de specialiști ca fiind cele mai "reprezentative".

Dacă prin muzeificare reușim să oferim publicului o experiență de viață completă: senzorial, emoțional, informațional, intelectual, atunci că am reușit o muzeificare corectă a unui patrimoniu cultural special. Corect înseamnă și imperfect, înseamnă și întîmplător și ieșit din textul scris, cam cum e muzica lăutărească, cîntată de lăutari, nu de guriști și instrumentiști. Dacă credeți că știți cum e muzica lăutărească după ce ați văzut pe scena Teatrului Național trupa 10 Prăjini, vă înșelați amarnic. Muzica lăutărească adevărată seamănă, cumva cu jazz-ul (și prin nimic inferioară), dar are darul să fie atît de simplă încît rezonează cu fibrele primitive ale ființei, dincolo de înțelegere și de text și partitură, fără cunoașterea notelor muzicale ("Nu știu, taică, eu, din astea. Ieu am învățat pe lîngă taica și pe la hore").

Cam așa ar trebui să fie muzeificarea patrimoniului imaterial: surprinzătoare, exuberantă, greșită, copilăroasă, caldă, amuzantă, cu tristeți și nemulțumiri. Dar despre toate acestea, atunci cînd voi scrie despre punerea în valoare a patrimoniului imaterial.