sâmbătă, 6 mai 2017

Guvernarea "pe caiet"

Dacă nu știți ce înseamnă "pe caiet', aflați că este un mecanism economico-social, folosit în relația dintre unii comerciați și cumpărători, în zonele mai sărace. În cadrul acestui mecanism, cumpărătorul se duce la comerciant, ia produsele dorite, iar comerciantul scrie data și valoarea cumpărăturii într-un caiet. Atunci cînd cumpărătorul are bani sau la un interval prestabilit, acesta se duce la comerciant și achită datoria, conform înscrierilor din caiet. Elementul cheie al acestui mecanism este încrederea reciprocă. Cumpărătorul are încredere că însemnările din caiet nu vor fi modificate de comerciant pentru a mări valoarea datoriei, iar comerciantul are încredere că va încasa datoria conform înțelegerii verbale existente. Pentru ca acest mecanism să funcționeze, comerciantul evită, într-un fel sau altul fiscalizarea operațiunilor comerciale efectuate sau, cel puțin, a unora dintre ele.

Vînzarea pe datorie funcționează pînă în momentul cînd este încălcată încrederea sau pînă cînd inspectorii fiscului nu se mai mulțumesc cu șpaga. Mulți dintre voi s-ar putea să credeți că ce scrisăi mai sus e ficțiune, dar nu e. E o realitate a sărăciei. În același timp, o să vă întrebați care e legătura între asta și guvernare.

Păi, aș zice că legătura e simplu de stabilit, deși guvernarea "pe caiet" nu are a face, în primul rînd, cu sărăcia. Guvernarea "pe caiet" sau pe datorie înseamnă că guvernul cumpără fără a avea banii necesari și scrie în caiet valoarea cumpărăturii, urmînd să achite nota de plată atunci cînd va avea banii. Un frumos exemplu de guvernare "pe caiet" oferă Grecia, ale cărei guverne au cheltuit mai mutl de cît aveau, împrumutîndu-se în viitor.

Guvernul PSD care conduce România începând cu finalul anului 2016 face la fel cum s-a făcut în cazul Greciei. Dacă în cazul vînzării "pe caiet", se întîmplă ceva și un cumpărător nu mai plătește, comerciantul va avea o problemă. Problema ar fi gravă dacă n-ar plăti toți cumpărătorii sau dacă datoria cumpărătorilor ar crește foarte mult, dar comercianții au grijă să nu se întîmple asta, fiindcă este pielea lor în băț. Pe de altă parte, cumpărătorii apelează la acest mecanism fiindcă știu că există unele surse de venit (pensie, ajutor social, alocație alimentară....), astfel încît să poată plăti datoria.

În cazul guvernării "pe caiet", lucrurile stau un pic altfel, deoarece:
1.unui guvern nu prea are cine să-i stabilească limita pînă la care poate cumpăra marfă pe datorie. Un guvern poate modifica informațiile din statistici, astfel încît să ascundă găurile financiare. Guvernul PSD face asta în mod constant.
2.unui guvern nu are cine să-i plătească venituri, ca să plătească datoria făcută. Guvernul este singurul care poate crea venituri, iar acestea ar trebui să fie mai mari decît cheltuielile. În cazul guvernului PSD, acesta nu face absolut nimic pentu a crea venituri. Cînd mă refer la venituri, mă refer la venituri în economie și nu la venituri bugetare. Veniturile bugetare se fac (în principal, din taxe și impozite) Dacă veniturile în economie sînt mici, atunci și veniturile bugetare vor fi mici (adică, 50% din zero, înseamnă zero). Guvernul PSD folosește un fel de joc piramidal, asemănător cu jocul Caritas, iar aceste jocuri generează dezastre.
3.guvernul care aplică metoda "pe caiet" nu are economii (bani la pușculiță, suficient de mulți ca să trăiască din dobînzi), așa încît aruncă datoria în viitor, Această datorie se umflă și crește fiindcă, la un moment dat, guvernul "pe caiet" se va împrumuta, iar dobînzile împrumuturilor vor crește.

Dacă vă bucurați pentru creșterea pensiilor, e relativ OK. Bătrînii mor relativ repede, așa că problema datoriei nu e foarte mare. Dacă vă bucurați pentru creșterea salariilor publice sau a salariului minim, atunci sînteți, pur și simplu, proști sau proaste. Scuze, nu proști/proaste. Idioți și idioate. Citiți ce scrisăi mai sus și dacă o să păstrați supărarea pe mine, înseamnă că am dreptate cînd spun că sînteți idioți/idioate.

vineri, 5 mai 2017

Securitate între ciocane

În 1945 s-a terminat, în mod oficial, Marele Război. Neoficial (și oficial) gloaba terestră n-a cunoscut pacea. După Marele Război statele nebune, conduse de idioți au exportat războaiele, adică s-au războit folosind ca teren de joacă teritoriile altor state. Americanii, terifiați de coșmarul (rămas coșmar) unui război pe teren american au făcut tot posibilul să se încaiere cu oricine în oricare altă parte a gloabei terestre. Fiindcă și-au dat seama că, dintr-o eroare, în Marele Război s-au aliat cu cine nu trebuie, după acest război s-au încăierat, continuu, cu fostul mare aliat (Vietnam, Coreea, Afganistan, Irak, Libia, Liban, Siria....). Deși nu o recunosc, și americanii și rușii au fost în război, dar un război exportat. Alte foste state imperialiste s-au vîrît, și ele, în războiul ăsta, în principal în trena americanilor (Germania, Franța, Italia, Belgia, UK...). Alte foste state imperialiste s-au implicat în războaie economice (un frumos exemplu este Japonia și nu trebuie ignorată China). Mai sînt și state foste imperiii care (încă) nu s-au implicat în războaie militare sau economice (Ungaria, Austria, Turcia...). Turcia merită o mențiune specială, fiindcă urmează să acțione atît în războaie militare, cît și economice.

Folosesc expresia "state imperialiste" în sensul său cel mai direct, respectiv entități statele care nu mai sînt imperii, dar nu au renunțat la atitudinea unor imperii. Prin urmare, state imperialiste sînt și SUA și Federația Rusă, chiar dacă, în mod explicit, acestea nu se recunosc și nu sînt recunoscute ca atare. Ergo, pentru mine nu prezintă importanță orînduirea socială (nu opun capitalism - comunism).

Pe lîngă statele capitaliste, descoperim, gravitînd, oficial sau nu, alte state (cam toate foste părți ale unor foste imperii (România, Ucraina, Polonia, Maroc, Filipine, Kazahstan, Australia, Canada, Argentina, Brazilia, adică toate celelalte state care nu au fost imperii la începutul primului Mare Război). Nefiind politolog, istoric, sociolog sau alt fel de specialist în ceva cu ...log, tot ce pot face este să interpretez și să încerc să înțeleg informațiile mărunțite de ăia cu ...log.

Ce înțeleg eu (iar acum mă limitez la un spațiu geografic restrîns)? Înțeleg că cei 75 de ani de pace în mare parte din Europa nu vor fi continuați de încă, măcar, alți 50. Mai înțeleg că un viitor teatru de război militar va fi teritoriul României, acest teritoriu, fiind de mai multă vreme, teatrul unor războaie economice, informaționale sau hibride/asimetrice. (înainte de a mă înjura sau categorisi ca prost, uitați-vă în jur. Vi se pare, cumva, că România arată și funcționează ca un stat aflat în timp de pace?!)

Una peste alta, 40.000 de soldați străini și întregul echipament militar asociat, specific armatelor moderne (puțin dar cu o mare capacitate de distrugere) înseamnă zero securitate. (NB dacă scormonești internetul poți afla că și Federația Rusă desfășoară exerciții militare, de partea cealaltă a gardului).

miercuri, 3 mai 2017

Habemus bebe

Am doi copii, un băiat de 15 ani și o fată de 12. Să-mi trăiască, și să trăim și eu, și nevasta, ceea ce vă doresc și vouă. De aici încolo, încep chestiunile sensibile în viața mea socială (și a nevestii, și a copiilor, desigur).

E bine că am copii? Depinde de care parte a căcuței te plasezi. Dacă te plasezi de partea aia, unde ai în față un pahar cu ceva bun de băut la club, s-ar putea să fie un bine ideatic, o monadă de terasă. Dacă te plasezi de partea familiei tradiționale, e un bine banal. E doar bine și atît. Dacă te plasezi de partea care nu se mai poate înmulți decît prin înmugurire sau butășire, dar nu prin întîlnirea dintre spermatozoid și ovul, atunci e rău. E un rău fundamental. Dacă te plasezi de partea lesei ținută de animalul biped, atunci e tot rău. Ar fi bine să ai copil un cîine sau o mîță.

Între exremele de mai sus sînt foarte multe nuanțe, cam imposibil de menționat. Prin urmare, n-o fac.

E bine că am copii? Oricum, Pămîntul e suprapopulat, așa că e rău. E mai bună mîța sau mai bun cîinele. E mai bun și mai plăcut doar sexul fără reproducere, iar asta e garantat între persoane de același sex. 

E bine că am copii? Dacă nu ai tu (adică eu) și nu au și alții, ne cotropesc țiganii, chinezii, arabii sau marsuinii cu zbaturi, așa că e bine.

E bine că am copii? E bine, ca să aibă cine să-mi plătească pensia și să mă îngrijească la bătrînețe. Ăsta e un argument fals, fiindcă pe copii n-o să-i doară nici acolo de unde iese, după sex între doi de același sex, nucă și smîntînă. În plus e și un argument tîmpit, fiindcă copiii mei o să plătească pensiile și ălora care fac sex fără reproducere. Prin urmare, e rău.

E bine că am copii? E bine, prea-fericitul de mine, fiindcă și eu și nevasta ne-am dovedit a fi fertili. Ar fi fost și mai bine să mai facem vreo doi, în contul celor care, pentru considerente bio-fiziologice, nu pot procrea.

E bine că am copii? Cui îi pasă? Oricum, teoretic, o să crăp înainte lor, așa că, ce-mi mai pasă, dacă am sau nu?

Complicat... Și moral și sociologic și (geo)politic și economic. Ba, și religios și juridic e complicat.

Dar, zic eu, e bine că am copii, fiindcă există o șansă (mică, dar există) ca măcar unul dintre cei doi să fie măcar la fel de nărod ca mine și să-și bată joc de cei care promovează familia stearpă, între persoane de același sex sau de cei care nu dau doi bani calpi pe cuvinte din familia "român". Există chiar și șansa (măcar statistică) ca ambii mei copii să le spună boșorogilor din cele două meta-categorii amintite: aveți nevoi? să vi le rezolve copiii voștri!

Am zis!

duminică, 30 aprilie 2017

Constatări dezordonate

Există exemple extreme de oameni care au trăit, cumva, în afara timpului și lumii, fie că sînt triburi de aborigeni în zone izolate, fie căt sînt mici grupulețe care au trăit, la fel, departe de contactul cu restul umanității. Din păcate, nu mă aflu în vreuna dintre aceste situații așa că, vrînd-nevrînd, sînt în contact cu lumea și cu informațiile din și despre aceasta.

Nefiind în afara lumii și cuprins de neputința influențării acesteia, nu pot decît să constat unele lucruri și să-mi păstrez o relativă sănătate mintală șoptindu-mi că, uneori, dacă nu întotdeauna, acțiunile mele sînt cenzurate de acțiunile unei lumi indiferente de existența mea.

Unele constatări se prelungesc în concluzii, altele nu. Iată cîteva dintre ele.

În lumea "civilizată" contează doar două lucruri: banii și politica. Există unii care le îmbină pe amîndouă. Există alții care au doar una din două. Eu cunosc indivizi din toate cele trei categorii. Încă nu m-am hotărît care dintre acestea este mai desgustătoare. Puținii indivizi care au bani și/sau putere politică și nu sînt, ab initio, niște jigodii spurcate nu se numără, oricum, printre persoanele cu care mă văd. Fiind fără bani și fără putere politică nu am acces în lumile lor. Dintre toți aceștia cei mai jegoși sînt indivizii care afirmă onestitatea, dar fac orice pentru a se cățăra pe cadavre sau pe bună-credința celor din jurul lor. Între acești jegoși se află unii care îmi sînt datori cu, măcar, un mulțumesc. Jegoșenie lor este atît de mare încît radiază și împute toate locurile prin care trec (de exemplu, USR, devenit un loc al jegului cu ștaif declarat).

Societatea contemporană, una a post-adevărului (ce mama dracului o fi și "post-adevărul" ăsta, dacă nu pura minciună și mai puțin pura manipulare?!) este una în care nu mai contează nici individualismul și nici acțiunea grupului. Ceea ce pot observa în această societate (deși, mai corect, ar fi să spun societatea de tip creștin-vestic, care diferă de cea de tip islamic sau de cea orientală) este că grupurile se dezic de puterea conferită în cadrul democrației și o abandonează în mîinile unor indivizi care nu știu ce să facă cu ea. Într-o anumită manieră, societatea vestică are acțiuni care o vor distruge ca întreg și care va distruge și indivizii care o compun: drepturile acordate LGBT, crimele împotriva mediului înconjurător, controlul natalității pînă la pragul imposibilității supraviețuirii genetice, risipa oricăror resurse etc. [o altă paranteză. vedeam, cu ceva ani în urmă o simulare despre viitoarea înfățișare a europeanului: un chip care combina trăsături mongoloido-negroide. Acel studiu-simulare afirma, cu dovezi statistice, că trăsăturile de tip caucazian vor dispărea din fondul genetic al umanității].

Constat, în România, existența unor politicieni, decidenți asupra viitorului (da, nu sînt cuvinte mari, viitorul este decis de un număr mic de oameni, nu de masele care votează sau nu) care sînt, dacă nu bolnavi psihic, atunci în marginea bolii psihice. Scena noastră politică este plină de astfel de bolnavi, de la PSD, ALDE, USR sau PNL. Scenele politice din țările vecine sau mai depărtate sînt, și ele, pline de astfel de bolnavi. Acești indivizi sînt lipsiți de orice reprezentare a consecințelor faptelor lor asupra celor din jur sau asupra viitorului (cîteva exemple: președinți de partid care sînt interesați doar să li se șteargă condamnări penale sau sînt interesați să nu fie condamnați pentru infracțiuni; un președinte de stat care ordonă un atac cu rachete doar fiindcă a putut să o facă).

Dacă aș avea puterea să mă desprind de această lumea minciunii și a jegului aș pleca, cu ai mei cu tot, departe, să trăim simplu, în afara ororilor la care obligă această lume. Am trăi chiar mai bine, în afara unui credit care alungă bucuria unei locuințe, în afara substanțelor toxice care alungă bucuria hrănirii, în afara idioților școlari care alungă bucuria învățăturii....

marți, 28 martie 2017

Literatura si cititorul

Am scris (și cu alte prilejuri) despre chinurile lecturii și pieței de carte din România. Revin asupra subiectului după ce, în decurs de cîteva luni, am avut prilejul să particip la cîteva întîlniri scriitoricești. Una dintre ele a adunat autori de literatură fantastică și științifico-fantastică (și edituri specializate), iar alta a pus alături autori de poezie și literatură beletristică sau de main-stream (și edituri specializate). (prin edituri înțeleg entități care finanțează sau publică cărți și reviste).

Iată cîteva constatări:
1.Poezia și beletristica de main-stream sunt prezente într-o multitudine de oferte tipografice, fie în reviste mai mult sau mai puțin efemere, fie în multe și mărunte edituri (nu exclud marile edituri, care publică zeci și zeci de autori, români ȘI străini). Poezia și beletristica se publică mult, adică în multe locuri și de mulți publiciști, nu musai în cantități mari. Pentru aceste genuri literare există finanțări generoase atît prin programe ale Ministerului Culturii și Identății Naționale (după numele de astăzi) (finanțări dedicate unor reviste culturale sau finanțări competitive), cât și prin intermediul bugetelor unor entități de drept public (centre culturale județene, biblioteci județene, direcții județe pentru cultură). De asemenea, există finanțarea privată, prin mecanisme comerciale ale editurilor mari sau minuscule. Nu în cele din urmă, există finanțări realizate chiar de către autori, care plătesc pentru a fi tipăriți.
2.Literatura științifico-fantastică și fantastică pare a fi prezentă, din ce mai mult, la nivelul unor edituri mari și medii. Publiciștii mici și minusculi oferă reviste de diferite formate sau fanzine, cu o efemeritate egală cu cea a revistelor din categoriile concurente (punctul 1 de sus). Finanțarea acestor genuri literare pare a fi, în totalitate (sau semnificativ majoritară), una privată, a editurilor private și a autorilor. Ministerul Culturii iși Identității Naționale nu finanțează nici măcar o revistă SF (nici chiar faimoasa CPSF, preluată de o o editură privată și cu un viitor incert), iar în finanțările competitive (acordate de AFCN) nu am văzut nici măcar o revistă sau o carte SF & F.

3.Tirajele in care se publică toate aceste genuri literare (nu mă interesează, nu aici, monografiile, bio sau autobiografiile, istorie, eseu, istoriografie, politologie, literatura de specialitate științifică etc.) variază de la cîteva zeci de exemplare pînă la cîteva mii (în cazuri rarrisime) de volume dintr-un titlu. Foarte rar, se întîmplă reeditări. Piețele de vînzare/distribuție, sînt de la cele extrem de nișate (familie, prieteni, cadouri către diverși) pînă la cea națională. În toate cazurile, distribuția este zona critică a pieței de carte, distribuitorii și librarii părînd a fi cea mai importantă piedică în dezvoltarea pieței de literatură (comisioane, taxe, întîrzieri la plată). Editurile mari și foarte mari au fie propriile librării, fie standuri dedicate în librării terțe. Chiar și în aceste cazuri, autorii români nu sînt capete de afiș decît în cazuri pentru care nu am identificat un model. Pare a fi mai mult un fel de loterie a editurilor.

3.Relația scriitorilor cu cititorii este zona în care am constatat cea mai mare diferență dintre cele două grupe de genuri literare (vezi punctele 1 și 2 de mai sus).

În cazul poeziei și beletristicii de main-stream, public e incult și fără o capacitate reală de înțelegere a valorii culturale/ literare a celor scrise/ citite. Valoarea literaturii este dată de critică, publicul fiind marginal în procesul de creare și confirmare a valorilor. Scriitorul de poezie sau beletristică este o persoană cu studii umaniste (frecvent absolvent de litere, filologie, filozofie, jurnalistică ș.a.m.d.) și cu o atitudine de superioritate princiară în relație cu cititorul (sau orice altceva). Interogarea gustului publicului pare a fi un fel de prostituție intelectuală și, prin urmare, un gest care trebuie evitat. Acest scriitor (și creația lui) trebuie finanțat pentru că există. (punct).

În cazul literaturii SF & F, publicul este important și foarte important. Acesta înțelege și poate aprecia și valoarea literară și pe cea culturală (pe lîngă cea științifică, în cazul hard SF). Scriitorul de SF & F are tot felul de studii (dacă are) și un parcurs neliniar, pînă să ajungă la scriere, fiind egal (sau, măcar, aproape egal) cu cititorul său. Interogarea gustului publicului este obligatorie și necesară, un gest imperativ, care dă valoarea operei literare. Acest scriitor (și creația lui) este finanțat dacă merită.

sâmbătă, 4 martie 2017

Legiferarea meșteșugurilor sau inutilitatea inventării roții

Există, de mai multă vreme, cel puțin o inițiativă legislativă numită "Legea meșteșugarului" sau "Legea meșteșugurilor". Motivele (oficiale) pentru o astfel de inițiativă pornesc de la imperative europene (un argument idiot și cretin, asemenea celor care îl folosesc. Vă spun și de ce) și sfîrșesc în declarații ipocrit-altruiste, de sprijinire a celor care trăiesc din munca propriilor mîini. Deloc uimitor (pînă la un punct), programul de guvernare al PSD, pentru perioada pînă în 2020, menționează această lege ca prioritate a guvernării. Din punct de vedere politicianist, mențiunea cu pricina are justificare, fiindcă nu poți să fii ministru, dacă nu-ți pui numele pe o lege, ceva.

Iată argumentele mele împotriva unei astfel de inițiative:
1.În forma care există la Senat sînt puse, de-a valma, meșteșuguri artistice tradiționale, ocupații manufacturiere tradiționale, ocupații manufacturiere contemporane/industriale, ocupații reglementate. În primul rînd, o astfel de abordare este cretină fiindcă abordează într-o manieră uniformizatoare chestiuni, prin natura lor, incongruente și neasemănătoare. Bunăoară, asemănarea dintre un strungar și un olar constă în manualitatea muncii (utilizarea strungului nu face mai puțin manual un șurub, cum nici roata acționată electric nu face mai puțin manuală o strachină), în schimb, diferențele sînt mult mai mari. În cazul unui meșteșug artistic tradițional (olărit, fierărit, țesut, încondeierea ouălor etc.) esența meșteșugului este dată de aceleași caracteristici care definesc patrimoniul imaterial. Pentru ocupație contemporană/industrială, situația este diferită, fiindcă un lăcătuș nu reprezintă o expresie a unei culturi, mai noi sau mai vechi. În al doilea rînd, ocupațiile reglementate sînt, deja, reglementate, fiindcă de aia se numesc așa. Astfel, un electrician sau un instalator instalații gaze trebuie să respecte condiții clare de autorizare și funcționare, uniforme la nivel european (și nu numai), printre considerente fiind cele de siguranță publică. La o adică, dacă o cergă se deșiră fiindcă e prost țesută, nu e mare tragedie. În schimb, dacă un racord la instalația de gaze e realizat greșit, există riscul unui bloc transformat în fărîme și al unor morți. În al treilea rînd, o astfel de marmeladă normativă, justificată de istoricul breslelor, este, cel puțin, excesivă. Breslele erau organizații de tip asociativ, o formă de autoreglementare (existentă și astăzi, în domenii cum este industria tutunului), ori trecerea de la această abordare la una nivelatoare, la nivel național, depășește orice posibilă similitudine cu breslele. Tot în context istoric, raportat strict la cazul României, ar fi bine să ne aducem aminte că breslele au existat pe teritorii și în epoci care nu înseamnă întregul teritoriu al statului din prezent. Una este autoreglementarea și asocierea benevolă și alta este legiferarea uniformă, care încalcă orice brumă a dreptului de asociere.

2.Se invocă cerințe europene referitoare la uniformizarea statistico-terminologică în domeniile ocupațiilor și activităților, cu reflectare în recunoașterea competențelor la nivel european. Ceea ce este interesant cu acest argument este falsitatea. Directivele europene nu obligă statele nici la gruparea sau negruparea practicanților unor ocupații în organisme de tip profesional (sau sindical) și nici la definirea într-un fel sau altfel a unei ocupații. În cazul ocupațiilor/profesiilor reglementate, lucrurile sînt, deja, clare și funcționează. În cazul ocupațiilor din categoria meșteșugurilor artistice tradiționale, situația este mult mai volatilă și imposibil de abordat într-o manieră unitară la nivel național sau european. În primul rînd, meșteșugurile artistice tradiționale nu există, toate, în toată România și, cu atît mai puțin, în toată Europa. De exemplu, nu avem decoratori de ouă în toată România, cum nici cioplitori în piatră nu găsim peste tot (dacă nu mă credeți, gîndiți-vă că, în Deltă sau în Lunca Dunării, e cam greu să găsești piatră și m-aș mira să găsiți stufari prin Alpi sau Pirinei). Inventarierea unor ocupații, includerea acestora în grupe ocupaționale, eventual descrierea acestora, cu relevanță statistică, este una, în timp ce același demers, cu o finalitate de uniformizare este o utopie la care doar un statistician sau sociolog nebun și și lipsit de cultură se poate gîndi. Meșteșugurile artistice tradiționale (le pomenesc atît de des, fiindcă totul se învîrte în jurul acestora) cunosc o diversitate terminologică egală cu diversitatea graiurilor și limbilor din România (nu spun Europa, fiindcă ne apucă bîțul). Statisticile și nomenclatoarele existente, atît în RO, cît și în UE, folosesc, de decenii, exprimări și categorii statistice generice perfect funcționale (de exemplu, "alte activități de prelucrarea lemnului n.c.a.".), fără a exista neînțelegeri grave. De altfel, unele ocupații s-ar putea să nu aibă corespondent dintr-o țară în altă, fiindcă, pur și simplu, nici ocupațiile nu există și nici contextul cultural sau natural necesar acestora (bunăoară, vărarul, cel care arde piatra de calcar și o transformă în var). Este amuzant (și trist) că INCFC se dă de ceasul morții, de ani buni, cu statistica în domeniu, iar specialiștii acestui institut încă nu au priceput domeniul pe care îl abordează (și se pare că nu au nici capacitatea intelectuală necesară pentru a înțelege explicațiilor etnografilor/folcloriștilor sau n-au chef să-i asculte). Nu în cele din urmă, trebuie să avem în vedere și sinonimiile parțiale sau totale ale unor denumiri ocupaționale (de exemplu, glăjar și sticlar). În astfel de cazuri, ce propun statisticienii, oare?! Poate că ar fi mai simplu să fie folosite dicționarele existente (dar pentru asta, ar trebui citite :) ). Tot terminologia împiedică statisticienii să lucreze fiindcă nu știu diferența dintre meșteșug și artizanat. Desigur, ar fi simplu să fie citite niște cărți (multe e adevărat). Din păcate, se caută tot felul de definiții care nu pot satisface cerințele de sinteză și expresivitate ale definițiilor de tip normativ. Meșteșugul, de exemplu, poate să fie în totalitate manual, dar poate să nu fie în totalitate manual. La fel, meșteșugarul poate să producă sau nu în serie, poate să lucreze sau nu singur. Nu în cele din urmă, un meșteșug poate să fie învățat sau nu pe cale orală, în mod informal sau nestructurat, ori poate fi învățat sau nu în școala profesională.

3.Este creat un organism de tip uniune, cu obligația tuturor meșteșugarilor de a se înscrie în aceasta și de a plăti o taxă/contribuție/dare, înscrierea avînd un caracter constitutiv de drepturi. Cum ar veni, "vrei, nu vrei, bea Grigorie agheasmă!". În spatele acestei abordări se văd niște sume uriașe, care vor hrăni orice, mai puțin interesele membrilor (să ne uităm la uniunile de creator sau la organismele de gestiune colectivă). Asta încă nu ar fi grav, dar lipsa înscrierii în organismul ăsta mamut va pune în imposibilitate pe cineva să practice un meșteșug. Practic, nu ești în uniunea asta, nu exiști ca meșteșugar. Care sînt motivele acestei abordări nu știe nimeni (altele decît cele financiare). Argumentele referitoare la necesitatea cunoașterii numărului de oameni care practică un meșteșug sau cele referitoare la calitatea produselor sau serviciilor realizate de aceștia sînt cel puțin infantile. După știința mea, nu există vreun organism de tipul celui imaginat în proiectul de lege care să garanteze vreuna dintre cele două finalități. În primul rînd, se va cunoaște numărul membrilor uniunii (iar asta este cam lipsit de legătură cu realitatea). În al doilea rînd, definirea unor criterii stricte de calitate este una, iar capacitatea de a le respecta și supraveghea este alta. Argumentele de acest tip îmi creează imaginea acelor uniuni ale creatorilor, născute în comunism. Sigur, se mai vorbește și despre organismele notarilor, avocaților, medicilor, arhitecților și altele asemenea. Ceea ce se ignoră este faptul că toate acele ocupații sînt ocupații reglementate, a căror exercitare are efecte pe scară socială largă.

4.Există obligativitatea parcurgerii unor proceduri formativ-educative sau de recunoaștere a competențelor, cu același argument al cerinței europene. Din nou, acesta este un argument fals. Nu există vreun regulament european în domeniu și, dacă ar fi, acesta s-ar aplica direct, fără a fi necesară o dublare prin normă națională. Directivele care privesc instruirea sau statistica NU sînt obligatorii. În domeniul instruirii (educației, formării profesionale ș.a.m.d. - așa numitul EQF), directivele și ale norme europene în domeniu au caracter de recomandare.De altfel, argumentul cerinței europene în domeniul educației a dus la adopdarea orbească a sistemului Bologna în învățămîntul universitar și numai bine nu a făcut. NB, s-a adoptat forma Bologna, dar fondul tot de kko e, de nu reușesc studenții noștri să particepe în mobilități de tip Erasmus (și nici cei străini nu reușesc să vină la noi). Cadrul european al calificărilor despre care vorbesc cei care vor legea asta și alte bazaconii similare este un demers care tinde să faciliteze omogenitatea europeană, dar nu obligă statele să facă ceva sau altceva. Repet argumente de mai sus: pentru ocupațiile reglementate, lucrurile sînt rezolvate, iar recunoașterea competențelor dintr-un stat în altul este rezolvată (ca o mică nuanță, deși există cerințe clare în domeniul medical, medicii noștri nu reușesc întotdeauna să dovedească transferabilitatea competențelor fiindcă, de exemplu, ei nu dobândesc acele competențe în România). În cazul altor ocupații, transferabilitatea competențelor nu este posibilă fiindcă: nu există ocupația ca atare, nu există materialele necesare ocupației, nu există uneltele necesare ocupației ș.a.m.d. (doar un incult cu școală crede că țesutul e la fel și pe războiul vertical și pe cel orizontal sau că toate războaiele orizontale sînt la fel).

5.Se vorbește despre sprijinirea meșteșugarilor. Argumentul ăsta este cel mai zdrobitor dintre toate. Există atîta puzderie de mecanisme fiscale și nefiscale care zac nefolosite în Monitorul Oficial încît..... O nouă lege este ultimul lucru de care au nevoie meșteșugarii (artizanii, lucrătorii manuali sau spuneți-le cum vreți). O lege care să reglementeze, din nou, într-o manieră centralizată și centralistă este absolut cretină, așa cum s-au dovedit multe dintre reglementări cu intenții similare (de exemplu, cele din materia impozitării), care au tot fost modificate fiindcă situația concretă dintr-o comunitate este diferită de cea din altă comunitate. (Cîțiva ani, impozitele asociate cu proprietatea au avut aceeași valoare în toată țară. Experimentul a eșuat, iar, astăzi, autoritățile locale au libertatea impozitării așa cum cred că le este util). Există suficiente reglementări în domeniul organizării unei activități (PFA, SRL, ÎI, ÎF, micro-întreprindere etc.) încît tot ce trebuie făcut este ca oamenii să fie informați și ajutați, corect, să adopte una dintre formele de organizare. În ce privește fiscalizarea veniturilor obținute din activități meșteșugărești, iarăși există suficiente opțiuni care trebuie folosite. Nu vorbește nimeni despre aplicarea de măsuri protecționiste împotriva produselor contrafăcute sau piratate. Sînt prea puțini care vorbesc și doresc aplicarea pe scară largă a instrumentului de sprijinire a participării la tîrguri. În ce privește sprijinul financiar prin instrumente financiare europene (sau similare, sub forma granturilor), acestea ar trebui să fie făcute simple și operaționale: sisteme intregral on-line sînt o piedică nu doar pentru meșteșugari semi-analfabeți, ci pentru mulți utilizatori de IT care nu depășesc nivelul de SMS sau mesagerie a Facebook.

Ce se poate face, cu adevărat, în sprijinul meșteșugarilor!? O primă abordare ar fi să fie citite cele de mai sus. Criticile de acolo, inversate, devin soluții. Apoi:
-modificarea Legii patrimoniului imaterial, astfel încît Tezaurul Uman Viu să fie mai mult de un titlu onorific, Marca tradițională să devină operațională, iar asocierile de meșteșugari să aibă mai mult sens decît un text de lege incomplet (cred că mai găsesc forma inițială a textului de lege, așa cum l-am scris și înainte de a fi ciuntit de specialiști de birou)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, astfel încît meșteșugarul să aibă cel puțin facilitățile fermierului de subzistență, iar produsul meșteșugăresc să fie asimilat produsului tradițional din domeniul alimentelor)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, pentru ca autoritățile locale să priceapă că sprijinirea meșteșugarilor se poate face și prin scutiri de impozite, nu doar prin pomeni cu efect limitat (de altfel, acest mecanism poate fi aplicat acum, pe loc. Ar fi suficientă o informare trimisă de Ministerul Culturii și Identității Naționale către toate autoritățile locale din România)
-modificarea reglementărilor în domeniul protecției consumatorilor și concurenței, astfel încît produsele meșteșugărești (și piața internă) să fie protejate de falsuri și contra-faceri.

Cred că un ministru ar primi mai multe acatiste făcînd lucruri simple, necesare și utile, decît scriind legi pentru care vor mai trebui niște ani pînă la aplicare (dacă nu vine altul și le abrogă). Iată, din nou, mi-a luat mai mult scriind argumente împotriva unor prostii, în timp ce soluțiile constructive au fost rezolvate simplu și clar.


miercuri, 1 martie 2017

Muzeul de artă și peizanul relativ

Unii, atunci cînd ajung, pentru prima dată, într-un oraș (sau sat) dau năvală în muzeele din orașul ăsta. Alții, cum sînt eu, dau năvală în ... dau năvală. Totuși, dacă se întîmplă să mă împiedic în fața porții unui muzeu și mă lovesc cu capul de ea, intru ca să cer socoteală pentru indiferent ce. Odată intrat, îl vizitez, ca să se învețe minte și să nu mă mai vrea pe acolo (sigur, sînt și muzee încăpățînate, care-și pun porțile în fața capului meu ca să mă lovesc mai des). Muzeul de Artă din Baia Mare (are o denumire mai lungă, dar e plictisitoare și mie mi-e lene) e unul dintre cele încăpățînate.

Ca să pricepeți, trebuie să știți că nu sînt un inițiat în ale artelor plastice, așa că e greu să mă pocnească epifaniile mistice în fața unui tablou sau a unei sculpturi. E chiar mai nasol cînd e vorba de artă conteporană. Una peste alta, mă uit la un tablou ca vițelul, iar, dacă e artă abstractă sau contemporană, nu sînt sigur dacă tremură sau tresaltă neuronul esteticii. Hai, că vă săturai cu introducerea :).

Muzeul pe care-l pomenii s-a-ntîmplat să se întîlnească cu mine de cîteva ori. O dată am fost cu kinderii (și nevasta) pe lîngă mine, o dată am fost singur. Cum e muzeul ăsta? Păiiii, e mult. Adică nu e mult ca spațiu. E mult ca ce-i în el. Prima impresie a fost de aglomerație. N-am claustrofobie și nici teamă de mulțimi, dar parcă tablourile expuse săreau să mă-nghesuie. Spațiul elegant e plin-ochi cu tablouri. Am mai văzut ceva mai cumplit în Londra: acolo erau tablouri puse în straturi, pe pereți (serios, în pereți era realizat un sistem cu uși, care adăposteau trei straturi de tablouri). Tablourile din muzeul băimărean prezintă creațiile unor pictori care au avut de-a face cu orașul (ori l-au pictat, ori au stat sau au studiat în el). Expunerea este epocală (adică, organizat pe epoci), după cîte am înțeles de pe plăcuțele cu numele artiștilor, anul realizării și denumire). Mai este și o organizare pe găști de artiști, ca să arate cît de jmecher era un guru sau altul. Fiindcă n-am inițiere în artă, mă uit la un tablou cam cu se uită un primitiv la niște mărgele de sticlă. Asta înseamnă că nu identific stiluri, școli sau epoci din istoria artei.

Ce-i cool la muzeul ăsta, e că îl plimbi repede, clădirea care-l găzduiește fiindcă mai mult mică decît mare. În felul ăsta, te poți duce cu plodul în vizită la muzeu fără teama că ți-ar obosi progenitura care nu te lasă să te bucuri de fiorii artei. Multe din lucrări sînt mai mult decît frumoase, sînt fabuloase. Dacă ar fi niște scaune sau canapeluțe sau ceva, ai putea să stai să privește cîte un tablou. Fiindcă nu sînt din astea, poți să stai, dar vei sta puțin, fiindcă obosești stînd în picioare.

Încăperile au tavane și sobe de teracotă pur și simplu excepționale. Recunosc, cu umilință, că am admirat unele sobe chiar la fel de mult cum am admirat unele dintre tablouri. Fiindcă muzeul e de artă, n-am jignit tablourile, ba chiar le-am privit sufucient de mult pentru ca sobele și tavanele să nu capete aere de superioritate. Vă spusăi că sînt multe tablouri?! Nu contează: sînt multe tablouri.

Muzeul are o curte interioară cochetă, dar total neglijată. Dacă ar fi după mintea mea relativă, ar fi plăcut să existe posibilitatea unui suc sau al unei cafele, cît stai să te hodinești și să reintri pentru a primi o lucrare, pe care n-ai putut-o admira suficient fiindcă, în interior, nu sînt nici măcar niște bureți, ca să te așezi pe podea. De fapt, și dacă ar fi bureți, taburete sau canapele, înghesuiala e așa de mare, încît n-ai avea loc să șezi. Există și posibilitatea cumpărării de suveniruri. Nu am cumpărat fiindcă mi se par banale obiecte cu poze ale unor tablouri: căni, magneți și alte astfel de prostioare pe care să le aveți și acasă. Ca și în alte muzee, e un fel de deflație de idei diverse și noi. Poate că ar fi frumos ca muzeul de artă să genereze și sufiente paramuzeale (de exemplu..... nu vă spun ce idei am, fiindcă ideile bune sînt scumpe). Ce este interesant la capitolul suveniruri, sînt niște reproduceri (fotografii tipărite pe canvas) ale unor picturi reprezentative din colecțiile muzeului. Chiar dacă unora poate să li se pară o abordare la limita indecenței, cred că este o alternativă de compromis rezonabilă pentru mult mai banalele postere.

Iluminatul e decent și reușește să individualizeze tablourile în larma discurcursului expozițional. Norocul meu că încăperile sînt înalte, așa că am putut ignora corpurile de iluminat voluminoase. În unele săli, cromatica pereților este în tonuri întunecate, iar lumina concentrată permite o atenție dedicată. În alte încăperi, cromatica este mai luminoasă, iar combinația de iluminat local și iluminat ambiental creează senzația unui volum care, altfel, lipsește.

Mi-a plăcut foarte mult că m-am putut apropia de pînze ca să observ unele detalii. Mărturisesc că mă enervează expozițiile care înșiră zeci de metri de parîmă roșie la un metru în fața picturilor. La o adică, un strănut care să împrăștie muci pe un tablou e mai probabil în filmele cu Mr. Bean decît în realitate. Chiar îmi place să observ urmele de pensulă sau de spatulă, iar acest muzeu oferă această posibilitate.

Dacă nu știați, Baia Mare are și o Colonie a artiștilor. Muzeul expune operelor coloniștilor care au hălăduit în Colonie. În muzeul ăsta am auzit de colonizări făcute de artiști (un fel de exprimare sinonimă pentru taberele de creație). M-a amuzat exprimarea, fiindcă îmi imaginez artiștii și creațiile lor ca un fel de boală care colonizează organismul social.

Ați putea crede că sînt expuse doar lucrări ale unor artiști români. Ei bine, nu! O să puteți vedea și unguri și ceva spanioli și ceva evrei sau ruși sau alte nații, reprezentate de rătăciți prin orașul cu Rîul Doamnei. Ce este interesant (dintr-un punct de vedere) este că sînt prezentate și lucrări realizate în perioade de răzbel sau posesiune administrativ-statală ciudată (cum este perioada Dictatului de la Viena). Vă spusăi de colonizarea artistico-virală. Se pare că la Baia Mare infectarea cu artă n-a putut fi vindecată nici de război.

Una peste alta, este un muzeu care poate fi digerat și de peizani fără educație artistică (așa cum sînt eu), dar și de persoane mult mai titrate. Dacă unele muzee de artă te pot complexa prin dimensiuni sau prin expuneri pretențioase sau elitiste, aici înghesuiala de picturi oferă un fel de sentiment de intimitate și de familiaritate.

Nu se știe cum și cînd ajungeți în Baia Mare. Ori vă duceți direct la muzeul ăsta, ori îl lasați pentru coada vizitării orașului, dar nu-l uitați. Nici măcar nu aveți scuza dificultății identificării clădirii, fiindcă există indicatoare suficent de dense și de vizibile. Dacă nu-l vizitați înseamnă că nu vă place frumosul în forma sublimată a picturii. Am zis!

joi, 23 februarie 2017

Drept sau moral

Conceptele din titlul articolului nu (mai) sînt echivalente. Cîndva, foarte demult, este posibil ca ceea ce era drept să fie și moral și invers. Astăzi, în multe societăți laice (cum este și a noastră), diferența dintre dreptate și moralitate crește, iar prăpastia se adîncește. O bună prietenă m-a provocat să explic, de ce cred eu că noțiunile de dreptate și moralitate sînt diferite. De fapt, chestiunea implica și un alt termen, cel de justiție și, în acest caz, avem de-a face cu trei noțiuni, dacă nu divergente, atunci distante și paralele.

Ce am văzut eu, după ce m-am trezit din somnul idealismului adolescentin?! Am văzut și trăit, în mod direct, vînătăile provocate de căderea în găurile dintre justiție și dreptate și dintre acestea și morală. Primele vînătăi le-am căpătat imediat după terminarea facultății de drept, cînd am aflat cît "costă" intrarea în magistratură. Veste m-a turtit nu datorită mărimii sumei (nu-mi permiteam, oricum), ci fiindcă intrarea în magistratură, în rîndul acelor "the good guys", însemna plata unui sume către una sau multe persoane. BANG! Ca să fac dreptate, trebuia să fac ceva contrar justiției și, cu siguranță împotriva moralei. Prin urmare, n-am ajuns procuror (cînd lucrurile s-au așezat în ce privește admiterea în magistratură, era un pic cam tîrziu, dar asta este o altă poveste). Alte vînătăi au apărut în perioada în care am scris acte normative (unele nu prea aveau legătură cu morala), iar altele în perioada în care am lucrat la Parlament.

De ce justiția nu este același lucru cu dreptatea? În primul rînd, fiindcă justiția este un fel de pat al lui Procust, care operează cu scheme fixe, cu un cel mai mic numitor comun. Justiția este un mecanism din partea căruia se cere obiectivitate. Dreptatea, în schimb, este un mecanism subiectiv, volatil și instabil. Un desen destul de bine cunoscut oferă o reprezentare a diferenței dintre justiție și dreptate. În fața unui zid sînt așezați cîțiva oameni, de înălțimi diferite. Nici unul nu vede peste zid. Justiția va da, fiecăruia, o ladă cu aceeași înălțime. Cei mai înalți vor vedea peste zid, cei mai scunzi nu. Dreptatea va da, fiecăruia, o ladă cu înălțimi diferite, astfel încît fiecare să poată vedea, la fel de bine, peste zid. Justiția oferă o soluție egală, în timp ce dreptate egalizează. Echitatea justiției este diferită de echitatea dreptății.

Știți ce este interesant, că nici una dintre abordări nu este apreciată ca fiind corectă sau adecvată în mod absolut. Unii vor aprecia soluția justiției ca fiind corectă, alții, pe cea a dreptății. Aceasta este o dilemă care nu a fost soluționată, confruntarea dintre cele două abordări oferind, încă, multe și numeroase tragedii și războaie. Cam cum a fost confruntarea dintre comunism/socialism și capitalism. Este o opoziție fundamentală în interiorul societăților și între acestea. Undeva, aici, în aprecierea corectitudinii uneia dintre abordări, intervine morala.

Pentru unii, lăzi de înălțimi diferite înseamnă o soluție care nu este morală, deoarece unii vor primi mai mult și alții mai puțin. Pentru alții, lăzi de înălțimi diferite înseamnă o soluție care nu este morală, deoarece unii vor putea să vadă peste zid, iar alții nu.

Justiția este o ceva care vine din afara individului. Soluția justiției se aplică și este, în cele din urmă, impusă cu forța. Justiția, divină sau omenească, este un dat care nu egalizează, prin natura ei. Dreptatea, în schimb, este ceva care își găsește loc și stă în individ. Soluția dreptății nu este impusă, ea este acceptată. Dreptatea nu este un dat, este un rezultat al armonizării în interiorul indivizilor și între aceștia. Desigur, justiția încearcă, de cînd a apărut ca justiție, să fie dreaptă. Pentru asta, a căutat obiectivitatea și neutralitatea acesteia. Justiția tinde să afirme despre sine că este morală, deoarece ea nu judecă în termenii moralității, se plasează, cumva, în afara acesteia, într-un tărîm în care totul este exact, ferm și stabil, departe de flexibilitatea moralității, de fluctuațiile acesteia.

Pe drumul căutării dreptății de către justiție au apărut politicienii. Crearea mecanismelor justiției este prerogativa acestui grup infim dintr-o societate (la noi, cam 500 din cam 20.000.000). Acest fapt are, de multe, ori, o consecință interesantă: politicienii definesc regulile justiției și dreptății într-un fel care îi deosebește fundamental de ceilalți, care nu sînt politicieni cu puterea creării justiției. Una dintre deosebiri se numește imunitate (parlamentară). La un moment dat, se întîmplă ca imunitatea să transmuteze în impunitate. Politicienii devin un grup cărora nu li se aplică regulile justiției, iar dreptatea capătă o altă înfățișare pentru ei, ei avînd, întotdeauna, dreptate.

Aici apare prăpastia teribilă dintre justiție și/sau dreptate și morală. Pentru noi, cei mulți, apare o îndoială puternică referitoare la moralitatea politicienilor (a celor care creează două justiții și două dreptăți: una pentru ei și una pentru noi). M-am gîndit foarte mult la acest lucru, iar concluzia la care am ajuns este că politicienii se plasează, pe ei înșiși, într-o altă structură a moralității. Gesturile și deciziile lor sînt morale, în acea structură pe care au creat-o. Ei nu pot fi judecați cu morala noastră, fiindcă se află în afara acesteia. Este ca și cum am aplica morala noastră unui grup de șobolani. Desigur, putem încerca, dar rezultatul nu este cel dorit, fiindcă cele două structuri nu sînt nici măcar comparabile.

De la o vreme, încercînd să înțeleg, în profunzime, modul în care acționează și gîndesc politicienii (ca și foarte mulți dintre cei aflați pe o poziție de putere), am ajuns la concluzia că aceste persoane suferă de un complex de boli psihice (boala psihică fiind o deviație de la normă, de la normalitatea mediei, a majorității). Patologia psihică a politicianului este complicată și se desfășoară pe multe paliere. Pentru astfel de persoane, pedeapsa rezultată din aplicarea dreptății sau a justiției nu are înțeles, așa cum pedeapsa aplicată pentru fapta rea a unui schizofrenic nu va fi înțeleasă de acesta. De altfel, pentru bolnavii psihic nu se aplică pedepse, ci tratamente.

Pentru ca o pedeapsă să aibă sens, este necesar ca cel pedepsit să aibă capacitatea de a înțelege că a făcut ceva greșit. Politicienii nu pot înțelege că au făcut ceva greșit fiindcă sînt într-o lume a moralității în care greșit și corect au alte semnificații și se definesc altfel. Niciodată nu vom găsi egalitatea perfectă între dreptate și/sau justiție și între acestea și morală. Poate ar fi bine să ne obișnuim cu gîndul că acești termeni nu sînt sinonimi și nu pot fi sinonimi. Pe de altă parte, este obligatoriu ca noi, cei mulți, să obligăm pe cei extrem de puțini să acționeze într-o singură lume a dreptății și a moralei. Desigur, șobolanul este foarte adaptabil. Totuși, în confruntarea cu omul, șobolanul sfîrșește strivit. Această finalitate se poate dovedi singura soluție dreaptă, chiar dacă nu este morală.

luni, 16 ianuarie 2017

Marketingul moștenirii culturale

Cu acest articol închei scurta serie de articole prin care încerc să și educ, dar să și cert. Față de mulți alții am avantajul apartenenței la două lumi, una dintre acestea fiind cea a culturii. La fel, față de mulți alții, am atît experiența logos-ului, cît și a praxis-ului, cu încercări mai mult sau mai puțin merituoase și în teorie și în practică. Sper să reușesc să scriu mai multe și frumos despre toate subiectele abordate atît de sumar.

Booon! Revenind la oile noastre (această expresie este parte a moștenirii culturale, cu înțeles cunoscut de către toți vorbitorii nativi ai limbii în care scriu), ce-ar putea însemna cele din titlul articolului? Păi, în primul rînd, ne reamintim (sau aflăm) caracteristicile moștenirii culturale: anonimă, orală, colectivă (mai adaugăm și sincretică). Aceste caracteristici trebuie să fie întrunite cumulativ pentru ca un bun cultural să poată fi considerat parte a moștenirii culturale. Dacă ținem seama de această regulă, atunci nu mai confundăm aceste bunuri cu bunurile culturale din arta plastică, arheologie, istorie, arhitectură, literatură sau muzică. Pe deasupra tuturor celor anterioare, moștenirea culturală cuprinde o extrem de vastă țesătură de elemente, care căpătă sens doar privite ca întreg, într-o abordare holistică: credințe, limbă, obiceiuri, practici, rețete, tehnici, tehnologii, rezultate fizice ale muncii, mediul în care trăiesc oamenii și se dezvoltă comunitățile, cîntece, dansuri, gesturi, poezii, ghicitori ș.a.m.d.

Desigur, pentru diferite interese științifice, putem desprinde bucățele din moștenirea culturală și vorbim desspre: arhitectură vernaculară, literatură populară, meșteșuguri, tehnici tradiționale etc. etc. Din păcate mințile primitive și erudite cu patalogia unei puținăți a înțelegerii, vor transforma departajarea folosită pentru studiu într-o abordare cu valoare de normă. Aceștia acționează exact ca niște doctori nebuni care vor tăia picioare, capete sau alte bucăți ale corpului și se vor aștepta ca aceste bucăți să trăiască singure, numai fiindcă chirurgia colonului se studiază separat de chirurgia genunchiului.

Marketingul moștenii culturale ar trebui să înceapă exact din acest punct: produsul care formează pătrimea (sau cincimea, depinde de școala de marketing în care ne plasăm) mixului de marketing este un întreg. Toate celelalte părți ale mixului trebuie să țină seama de acest fapt, iar dacă țin și înfățișarea lor arată diferit. Din păcate, de multă vreme, marketingul moștenirii culturale este făcut de niște boi și niște vaci care gem orgasmic în fața unor prezentării de ii, de case făcute în "stil tradițional" sau folosind "tehnici tradiționale", ori în fața galantarelor care prezintă mîncare, haine sau alte bunuri produse în cantități industriale, dar folosind "rețete și metode tradiționale".

Produsul cu care lucrează marketingul este un complex, un sistem cu o extraordinară diversitate și cu o copleșitoare rețea de interdependențe. Dacă cei care se ocupă cu marketingul moștenirii culturale ar înțelege asta, atunci ar îndruma atenția publicului (publicurilor) către locul unde se află produsul, în loc să rupă bucăți din produs, să le ambaleze și să le vîndă ca produse finite, de sine stătătoare. Sigur, este o șansă bună ca mecanismul să funcționeze pentru orice finalitate comercială, pe termen scurt, pe care o putem imagina. Din păcate, ignorarea caracteristicilor produsului de bază va duce la distrugerea acestuia pe termen lung. Părțile acestuia pot fi (și sînt) substituite: lingura de lemn de una de inox, troaca de lemn de una din plastic, strachina de ceramică de una din plastic, lîna de polistiren, meșteșugul manual de o linie de montaj sau de un proces în întregime automatizat, muzica interpretată strict vocal, de muzica sintetică ș.a.m.d.

Produsul substituit (și promovat ca fiind substituibil) dispare, fiindcă mai noul înlocuiește mai vechiul și mai ușorul înlocuiește mai greul. Dacă un element al moștenirii culturale dispare, atunci dispariția se propagă, ca o boală rea, prin toate conexiunile posibile și existente către alte elemente și, treptat, moștenirea culturală ajunge un vestigiu istoric, arhivistic și, cu noroc, arheologic.

Cei care se declară îngrijorați și interesați de moștenirea culturală (și mai au și puterea de a face legi) ar trebui să înceapă marketingul de acolo, împotrivindu-se reglementării pe bucățele, fiindcă reglementarea pe bucățele va face dificile acțiunile holistice. (este dificil să vorbești de agricultură tradițională dacă aplici aceleași reguli -sau unele mai dure - și pentru agricultura industrială și pentru agricultura la scară mică sau foarte mică, asta incluzînd și vînzarea produselor, prin fiscalizarea extremă, închid aici paranteza, fiind aș trece la certificarea ciobanului, autorizarea cotețului cu pui etc). Din păcate, numărul de idioți și nepricepuți care fac și marketingul și legiferarea moștenirii culturale a crescut foarte mult, iar cei care au o altă părere decît ei sînt călcați pe gît sau ignorați.

Care este prețul moștenirii culturale? Pur și simplu este mult prea mare pentru a fi tradus în bani. Războiul economic global, care nu este interesat de durabilitate și interacțiunea pozitivă cu mediul și resursele acestuia, a dus la rapturi economice și violuri culturale. Populații întregi s-au trezit că nu pot folosi liber propriile creații, aduse pînă în prezent prin mințile și amintirile oamenilor care le formează, fiindcă folosindu-se de legile făcute de idioții și de nepricepuții de mai sus, diferiți indivizi și variate companii s-au făcut deținători de proprietate intelectuală asupra acelor creații. Iar un marketing bine făcut a denaturat sensul de proprietate intelectuală și l-a extins asupra diferitelor părți ale moștenirii culturale. Stabilirea prețului moștenirii culturale ar trebui să nu facă să fie posibil ca o creație colectivă, verificată de-a lungul a muuuulte generații să fie mai ieftină decît o creație individuală, încă incertă și care s-a sprijinit pe muntele uriaș de anonimi antecesori. De fapt, moștenirea culturală ar trebui să nu aibă preț.

Care este piața moștenirii culturale? Ei bine, într-o lume globală, atunci piața trebuie să fie globală, în toate sensurile posibile: piață de concurenți, piață de produs, piață a cererii. Simplificînd, ca să nu lungesc vorba, pe piața cultural-economică globală, moștenirea culturală românească ar trebui să fie făcută competitivă cu moștenirea culturală turcească, cu moștenirea culturală ungurească sau cu cea grecească. Moștenirea culturală românească, privită și prezentată ca întreg, peste tot, permanent și prin toate căile.

Nu vreau să lungesc pelteaua prea mult, așa că:
-inițiativele de tipul "blouse roumaine" sînt o idioțenie. Vedeți argumentele mai sus. Ia românească ar trebui prezentată ca un întreg mult mai vast decît o treanță frumos decorată. Ia românească nu înseamnă nenorocita de pînză topită, brodată la mașină sau cusută cu fir gros și strîmb ca pișatul boului. Ia românească înseamnă și cămașa țesută cu model, nu doar aia cusută, toantelor!
-marketingul moștenirii culturale românești ar trebui să se hotărască dacă vorbește despre moștenire culturală sau despre buruieni ori frunze. Dacă vorbește despre moștenire culturală, atunci să aleagă noomii de ani, un simbol de factură culturală și să-l facă pe ăla emblemă, nu să pună frunze, arici sau pîrși stilizați.
-marketingul moștenirii culturale românești ar trebui să țină seama de enorma diversitate de expresie a acestei culturi. Unitatea sau uniformitatea expresiei culturale românești e doar în mințile slabe ale unor pășuniști care confundă ieșitul la grătar pe marginea drumului, cu viața din țara asta. Sînt puține state din zona noastră geografică (să zicem Europa pînă către Caucaz) care să îmbine un așa paradox majore: o limbă relativ uniformă și expresii culturale foarte diverse. Moștenirea culturală românească este o moștenire care a integrat, amestecat și prefăcut multe influențe și au creat ceva suficient de special pentru ca (pentru a mă referi doar la asta) limba română să fie o limbă care nu-i decît o marmeladă cumplită (asta dacă te apuci să faci analiza statistică a etimoanelor din dicționare)
-marketingul moștenirii culturale românești trebuie să înceapă în primul rînd în țară, către cei de lîngă noi. Un bun început ar fi ca, atunci cînd se finanțează cultură, moștenirea culturală (sub denumirea de patrimoniu imaterial) să se bucure de individualitate domeniului, fără a mai fi amestecată cu alte domenii. În ultimi ani, moștenirea culturală a ajuns să aibă un sfert dintr-o cincime din cît primește creația interpretativă conteporană (teatru, dans, muzică).
-marketingul moștenirii culturale românești ar putea începe prin sancționarea mediilor de comunicare care denigrează această moștenire sau o batjocoresc și o caricaturizează în fel și chip. Dacă vi se pare excesiv, vă întreb de ce nu vi se pare excesivă pedepsirea ultrajului asupra unui nenorocit de politician? Marketingul moștenirii culturale românești ar putea începe prin afirmarea normalității de a fi român.

Desigur, cultura populară, cultura profundă (anonimă, orală și colectivă) va exista în continuare, cel puțin atîta timp cît vor exista oamenii (și românii). Cum va arăta această cultură și în ce limbă va trăi ea.... Ei, asta va fi doar rezultatul marketingului.

vineri, 13 ianuarie 2017

Valorizarea inefabilului

Dacă nu ar fi prea multe cuvinte, aș fi scris "punerea în valoare", iar dacă nu ar fi greșit, aș fi scris "valorificarea". O să folosesc și aceste exprimări, pe prima ca să înlocuiesc "valorizarea", pe a doua cînd mă voi referi la transformarea inefabilului în bani. Fac, aici, o paranteză, în legătură cu "valorificarea" utilizată în alăturare patrimoniului cultural. Principial, ar trebui să înțelegem că "patrimoniu" are, în primul rînd, o semnificație economică (totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică pe care le deține o persoană). De aici pornind, deși folosirea expresiei "patrimoniu cultural" este singura utilizată pe scară largă, nu înseamnă că este fundamental corect. Poate că ar fi mai corect să vorbim, traducînd din engleză (și nu din franceză), despre "moștenirea culturală". O astfel de abordare terminologică, translată în practică, ne-ar permite să nu abordăm cu mai multă înțelepciune cultura, sub toate formele ei. Și ne-ar permite să nu mai aflăm de soluții limită pentru problemele culturii, așa cum un imbecil președinte de consiliu județean, sastisit de solicitările financiare ale unui muzeu și văzînd depozitul de tablouri, a tranșat problema: "Vindeți în PLM din ele!" (nu e banc, e pe bune).

În acest context, valorificarea sună prost fiindcă prezumă doar o valoare monetară asociată unui bun cultural. Sigur, pentru multe considerente practice, o astfel de abordare limită este utilă, deoarece simplifică totul, reducînd bunurile culturale la etalon monetar. Totuși, din considerente la fel de practice, devine foarte dificil să transferi valoarea (nu, e greșit cuvîntul), să transferi semnificația simbolică, sentimentală sau estetică în etalon monetar. E ca și cum, faustian, ți-ai vinde sufletul în schimbul unui număr oarecare de unități monetare. Poate că de aici ar trebui să începem discuția despre relația dintre inefabil și lume.

Moștenirea culturală reprezentată de credințe, obiceiuri, meșteșuguri, practici, peisaje sau limbă este inefabilă fiindcă nu poate fi constrînsă într-un tipar sau într-o unitate de măsură externă individului, într-o manieră reducționistă. Această moștenire culturală identifică și definește grupuri mari de oameni și istoria lor vie, în permanentă pre-facere și devenire, nu este a cuiva anume, nefiind creată și păstrată de cineva anume. Dar aici stă și pericolul care o pîndește, fiindcă fiind a tuturor și a nimănui anume, ni se pare normal să o ignorăm. La fel de normal cum ignorăm firescul respirației, pînă cînd nu mai putem respira și murim. Hipsterii și citiții nihilști care neagă totul vor spune, cum îmi spun de multe ori, că sînt un retrograd, care se împotrivește modernizării și care cred în bazaconii. Din păcate pentru ei, atunci cînd, tributari unui mod de viață individualist, mecanicist, în care primează propria persoană, iar lumea este doar o mulțime de individualități, renunță la inefabil și îl alungă, încep să plătească prețul: psihoterapie, clubbing, sala de sport și tot felul de încercări dramatice pentru a se găsi pe sine între ceilalți. Negîndu-și apartenența la inefabil, ei cumpără, într-o încercare disperată de regăsire, ii, covoare țesute manual, revelioane în locuri cu tradiție, străchini sau icoane, bilete de intrare la muzee etnografice. Incapabili să înțeleagă semnificații, ei plătesc bani, și lipsesc, de fapt, de orice valoare, toate bunurile alea pe care le cumpără.

Valorizare înseamnă înțelegerea semnificației moștenirii culturale, recunoașterea și afirmarea acestei semnificației. Cum facem, în mod obișnuit, valorificînd patrimoniul? Păi, punem de-o dîrla-dîrla, într-o manie a festivalului, ducînd nedeia sau tîrgul într-o zonă a execrabilului, pauperului și ridicolului. Sau adunăm meșteri și telali de ciurucuri în niște cotețe sau la tarabe și iar zicem că valorificăm patrimoniul (astea sînt ororile alea la care se înghesuie și se umezesc în extaz mistic bovine furajate științific, de la sectorul tineret: am cumpărat chestia asta... e așaa drăguțăăă!; sau mumii umblătoare, venite și rămase la oraș și care nu mai fac colivă la pomeni, dar se izmenesc cu glas înțelept: uite, dragă, e ca cînd eram copii!).

Ce nu facem sau facem greșit? Păi, cîteva exemple:
-nu punem meșterii de prin sate să lucreze la restaurarea monumentelor istorice (în schimb, aducem ingineri și muncitori-pălmași care nu știu care nisip e gras și care e cuarțos)
-dăm autorizație de construcție sau proiectăm tot felul de orori, ca formă și cromatică, în sate și prin orașe (da, dragilor, inefabilul există și în orașe, nu doar la sat)
-facem legi cretine, care ignoră, cu desăvîrșire, teoria fiabilității sistemelor (de exemplu, avem certitudinea faptului că o construcție din lemn, lemn+piatră, piatră+cărămidă etc. a rezistat un secol, două sau 10, numai că noi, citiți fiind, obligăm la construirea cu materiale despre care garantăm o viață de 50, la noroc, 100 de ani)
-spunem că materiale regenerabile și care se întorc ușor în mediu sînt exotice și proaste și obligăm oamenii să folosească materiale plastice (cînepa nu e bună fiindcă e precursor de stupefiant, lîna o aruncăm și o mănîncă viermii, inul ne pute, lemnul îl tocăm și nu-l replantăm etc.)
-sughițăm de plîns de mila animalelor sacrificate cu cruzime în moduri vechi, dar ne îndesăm cu reziduuri ale acelorași animale sacrificate științific și uman prin electrocutare sau lovire în cap (asta e asomarea, idioatelor și idioților, care plîngeți de mila cățeilor, la un ospăț cu mușchi țigănesc)
-ni se pare mult să plătim 5 lei pe o lingură de lemn cu coadă sculptată, dar dăm 10 pe una de plastic, făcută de dizainăr și o oruncăm peste cîteva luni, topită sau înnegrită.

Ce-ar trebui să facem? Cîteva exemple: (băgați de seamă că nu-s nici retrograd și nici un nostalgic habotnic. scriu folosind un MacBook și o să distribui textul prin Facebook, iar dacă va fi să plec din București, undeva la munte, vreau în casă baie cu apă caldă și rețea Wifi)
-să respectăm pe cel care trăiește la țară sau n-are multă școală. Lipsa de școală nu-l face mai puțin sofisticat sau mai prost (e mai prost ăla cu școală, care nu-și înțelege locul și rostul în lume);
-să respectăm și să plătim munca manuală a meșteșugarului, în loc să-i dăm doi firfirei pentru ceva făcut în ore de muncă;
-să înțelegem că gunoaiele din plastic sînt duse la țară de orășeni, nu de țărani. Ar trebui să învățăm noi și, apoi, pe ei, că gunoiul contemporan nu se aruncă cum se arunca gunoiul biodegradabil al gospodăriei țărănești.
-să facem legi și strategii pentru întreaga moștenire culturală, nu pentru bucățele din aceasta;
-să înțelegem că, la noi în țară, istoria e vie, fi-i-ar mama ei a dracu' de istorie! E vie, în mințile și sufletele oamenilor! Încă mai e vie.
-să ne ducem acolo unde se întîmplă lucrurile, nu să le aducem la TV sau pe scenă, scălîmbăieli lipsite de sens și semnificație;
-să acordăm drepturi de proprietate intelectuală colectivităților și, abia apoi, dacă e cazul, indivizilor. Asta înseamnă să nu furăm creațiile moștenirii culturale și le ni le facem proprietate individuală prin marcă sau brevet de invenție.
-să evităm clasarea bunului din moștenirea culturală dacă nu ne permitem să-l păstrăm conform cerințelor clasării. Dacă avem bani, să cumpărăm o casă veche, cu pămînt cu tot și cu acareturi și să o facem bună pentru ziua de astăzi, dar fără termopan, polistiren ori gipscarton.
-să cultivăm folosind gunoiul de grajd, dar fără să obligăm la aviz de mediu, așa cum niște cretini au făcut niște legi (să cultivi cu azot n-ai nevoie de aviz de la mediu)
-dacă vrem să muzeificăm (modalitate a valorizării), atunci să o facem altfel decît ca niște năvălitori lipsiți de discernămînt, prin strămutarea lucrurilor. Ar trebui să ajutăm oamenii să trăiască în moștenirea lor culturală, fiindcă e și a noastră;
-să ne creștem copiii învățîndu-i și cu greul, nu doar cu binele. Să-i învățăm să facă lucrurile folosind și mîinile și mintea. Să-i punem cu mîna să facă, în lumea reală, nu doar prin virtualizare și hologramă sau joc pe calculator. Asta ar însemna să-i lăsăm să se mai și înțepe cu o așchie de lemn, să se mozolească cu pămînt sau să-și tocească amprentele la tors ori la cusut cu acul.
-să scriem și să vorbim și în grai, nu doar în limba academică, ori într-o maimuțăreală a comunicării.

Valorizare înseamnă să ne respectăm moștenirea culturală, așa cum e și acolo unde e. Valorizare înseamnă să ne respectăm limba, pe noi înșine și pe cei de lîngă noi. Valorizare înseamnă să respectăm și să îngrijim peisajul și mediul natural. Valorizare înseamnă să fim înțelepți, nu doar școliți.

joi, 12 ianuarie 2017

Muzeificarea patrimoniului (cultural) imaterial

Chiar dacă sună cretin, nu prea avem cum să spunem altfel decît muzeificare atunci realizăm includerea bunurilor (culturale) în patrimoniul muzeal și aplicarea regimului juridic specific acestuia. Într-un fel, deși ironic, muzeificare seamănă cu mumificare și ca sonoritate și ca finalitate: conservare pentru posteritate. Mă rog, chiar dacă nu-mi place cum se aude, nu asta e cel mai important, ci înțelegerea și aplicarea acestui proces la componentele patrimoniului (cultural) imaterial.

Pun cuvîntul "cultural" între paranteze fiindcă patrimoniul imaterial nu este musai să aibă, per se, valențe culturale (în sens de valoare înaltă estetică, istorică, științifică ș.a.m.d.). Chiar dacă o să supăr pudibonzii, seraficele fete de pension sau pe idolatrii etnografiei tradiționaliste, patrimoniul imaterial cuprinde și strămoșescul îndemn "Du-te-n pizda mă-tii!", elegantele dialoguri între tinerele de azi "Faaatăăă, ce țoale tari ți-ai tras!", înălțătoarele conversații dintre tineri "Bă, dacă rîgîi cînd intri în clasă, iei notă mare!". Patrimoniul imaterial cuprinde, care vr'a să zisă și folclorul contemporan, dar nu orice oralitate intră în acest patrimoniu. De exemplu, intră în categoria patrimoniu imaterial bancurile, dar nu povestirea prin viu grai a memoriilor unor deținuți politici sau reproducerea verbală a textelor unor reclame de la TV. În plus, în condițiile comunicării tehnologizate de astăzi, am putea include în patrimoniul imaterial și maniera extrem de concisă și împănată de emoticoane folosită în comunicarea prin mesageria digitală (deși, în acest caz, folclorul ar putea privi conținutul mesajelor și mai puțin scrierea acestora). Mai adăugăm la acestea faptul că în patrimoniul imaterial intră atît broasca țigănească, cât și cunoștințele referitoare la realizarea acesteia sau unguentul din coaiele popii, cunoștințele despre acesta și cuvintele spuse de descîntătoare atunci cînd îl folosește.

De altfel, în ceea ce privește conținutul patrimoniului imaterial, lucrurile sînt foarte asemănătoare cu patrimoniul imaterial, cel puțin în relația cu conceptul de "cultură". În ceea ce privește conținutul tipologic, lucrurile sînt un pic diferite, fiindcă patrimoniul imaterial cuprinde ȘI obiecte ȘI peisaje, nu doar cuvinte sau alte chestii inefabile. Cu patrimoniul material (din altă categorie decît cel etnografic. O să vedeți ce fac discriminare) lucrurile sînt simple: s-au învechit bine chiloții lui Elvis, HAȚ! cu ei în muzeu; a strănutat una din amantele lui Trump (sau Putin) pe o oglindă dintr-o baie dintr-un hotel, ZBANG! punem de-o plăcuță comemorativă și de-un monument istoric. Procesul de muzeificare a patrimoniului material este dubios așa cum este procesul de trecere de la starea de puleci-votant în starea de jmecher-ales. Ieri te băteai cu vecinul în cîrciumă, azi îl bați numai tu, fiindcă ai fost ales și ești nu doar protejat, dar și imun. Cam așa e și cu obiectul: pînă să-l pui în vitrină, poți să bați cu el cuie (dacă-i ciocan), șnițele (dacă-i ciocan de bătut șnițele) sau capul bărbatului (dacă-i făcăleț). După ce l-ai pus în vitrină s-a terminat! Nu poți sufla pe obiect, trebuie să-ți pui mînuși, să ai sistem de pază la șandrama, stingătoare, asigurări pe bani grei, cîțiva angajați care să-l descînte și să spună povești despre el, ba o să fii nevoit să ții pe leafă și unu' sau doi indivizi care o să scrie cîteva tomuri despre obiect (fără prea mare legătură cu ce-a fost obiectul și condamnate la necitire). Cam asta este muzeificarea patrimoniului imaterial și nu-ți garantează nimeni și nimic că făcînd așa obiectul ăla o să reziste mai mult decît ar fi rezistat acolo de l-ai luat ca să-l faci cultură. (uneori ai norocul ăsta, mai ales cu obiectele care intră direct în restaurare, dar nici atunci nu ai garanția că la final ciocanul nu ajunge șurubelniță).

Booon! Ce ne facem cu patrimoniul imaterial? Cum îl muzeificăm? Ne limităm doar la bucățile alea pe care le putem atinge? Sigur că o facem, ba chiar de multișor, că de aia avem muzeele de etnografie (pavilionare sau în aer liber), dar cît de bine e să facem așa ceva? O să spuneți că tot e mai bine decît să nu păstrăm nimic și sînt de acord cu asta. Totuși, sînt de părere că, fără a fi greșit, este oarecum incomplet și în mare parte mincinos prin omisiune. Dacă în cazul arheologiei, asta e, timpul ne-a păstrat doar un coif (iar prezentul de blagoslovește cu istorici care fac din orice răhățel arheologic un obiect cu o profundă semnificație ritualică și o zdrobitoare încărcătură religioasă), iar în cazul istoriei avem și pumnalul și descrierea mațelor curse din burta despicată și a sîngelui zborșit pe gură, în cazul imaterialului să spunem că lepedeul e făcut din cînepă și se acoperea cu el patul, e pur și simplu stupid. E stupid, fiindcă ȘTIM că nu e doar asta. Pe lîngă treanța cu pricina, cunoaștem și întregul context economic, spiritual și social în care a fost creată și folosită. Fundamental pentru umilul lepedeu este că întregul său context este cunoscut numai în formă orală. În mod obișnuit, nu avem informații scrise nici despre modul concret în care a fost realizat lepedeul, nici despre procedura folosită pentru învelirea patului, de fapt cam despre nimic. Este o deosebire importantă dacă facem comparația cu patrimoniul istoric, unde avem la dispoziție o mulțime de informații despre contextul unui anumit obiect. De altfel, un muzeu de istorie (sau o secție de istorie) are prostul obicei să ofere informații despre contextul fiecărui obiect, astfel încît să poată fi înțeles. Ba mai mult, de multe ori avem și ghinionul să găsim în muzeele de istorie mai multe obiecte, puse în context reciproc, astfel încît putem afla foarte multe informații și despre obiecte, dar și despre ce gîndeau, ce cîntau sau cum trăiau oamenii care au făcut sau folosit obiectele respective.

Muzeologizarea patrimoniului istoric este relativ simplă și oferă multe, foarte multe în schimb. Muzeologizarea patrimoniului arheologic, este chiar mai simplă, fiindcă permite foarte multe licențe istorice, în lipsa informațiilor despre acesta. Patrimoniul din domeniul științele naturii este muzeologizabil într-o manieră rezonabilă, fiind posibilă reconstituirea mediului natural al ființelor vii (dacă ar fi să ne referim doar la acestea).

Cu patrimoniul imaterial, lucrurile nu sînt la fel de simple. Expunerea tuturor obiectelor care compun un interior țărănesc este o prezentare parțială și omisivă, fiindcă lipsesc foarte multe informații, reconstituibile, dar iarăși parțial. Obiectele care compun interiorul sau toate casele dintr-un sat, cu întregul inventar gospodăresc al acestora, cu întreaga plasare spațială (fie că este un sat reconstruit, fie că este conservat in situ) nu ne-ar oferi decît o imagine parțială, nu cu mult diferită de reconstituirea unei așezări preistorice.

Cum ar trebui să arate muzeificarea patrimoniului imaterial, astfel încît să ne apropiem de complexitatea acestui patrimoniu, dar să evităm reprezentările pășuniste sau cu aspect de marmeladă prost făcută? Poate că întrebarea corectă ar trebui să fie: este posibil să muzeificăm patrimoniul imaterial?! Dacă la finalul procesului, patrimoniul imaterial va deveni la fel de intangibil (adică să fie prohibită atingerea lui) ca orice patrimoniu muzeal, atunci îndrăznesc să spun că patrimoniul imaterial nu ar trebui muzeificat, fiindcă rezultatul va fi incomplet și mincinos prin omisiune, semănînd foarte mult cu o mistificare. Patrimoniul imaterial ar trebui să fie viu, să permită interacțiune și participare, în afara formelor fixe, impuse de specialiști ca fiind cele mai "reprezentative".

Dacă prin muzeificare reușim să oferim publicului o experiență de viață completă: senzorial, emoțional, informațional, intelectual, atunci că am reușit o muzeificare corectă a unui patrimoniu cultural special. Corect înseamnă și imperfect, înseamnă și întîmplător și ieșit din textul scris, cam cum e muzica lăutărească, cîntată de lăutari, nu de guriști și instrumentiști. Dacă credeți că știți cum e muzica lăutărească după ce ați văzut pe scena Teatrului Național trupa 10 Prăjini, vă înșelați amarnic. Muzica lăutărească adevărată seamănă, cumva cu jazz-ul (și prin nimic inferioară), dar are darul să fie atît de simplă încît rezonează cu fibrele primitive ale ființei, dincolo de înțelegere și de text și partitură, fără cunoașterea notelor muzicale ("Nu știu, taică, eu, din astea. Ieu am învățat pe lîngă taica și pe la hore").

Cam așa ar trebui să fie muzeificarea patrimoniului imaterial: surprinzătoare, exuberantă, greșită, copilăroasă, caldă, amuzantă, cu tristeți și nemulțumiri. Dar despre toate acestea, atunci cînd voi scrie despre punerea în valoare a patrimoniului imaterial.


Restaurarea a ceva ce nu se atinge

Prin restaurare, în mod obișnuit, înțelegem un complex de intervenții tehnice, asupra bunurilor culturale degradate, destinate aducerii acestora într-o stare cât mai apropiată de cea inițială. Fie că lipim bucăți, cîrpim petice, adăugăm părți lipsă, adăugăm întăritori și pigmenți, prin restaurare facem tot posibil să facem un bun cultural să arate cît mai mult cum arăta cînd a început să se degradeze. Uneori, restaurare se poate limita la o curățare atentă, de praf, fum, oxizi (rugina e un oxid, da?), grăsimi, iar alteori se poate ajunge pînă la adăugiri semnificative de material și la înlocuiri (aproape) totale de culori. Nu există o cea mai bună metodă de restaurare, între o intervenție minimă (curățare) și una maximă (repictare totală) fiind nenumărate nuanțe, marile școli de restaurare fiind, în continuare, în mare luptă pentru a impune o abordare sau alta.

Deși restaurarea este un proces complex, este, în același timp, simplă deoarece obiectul supus restaurarii are o formă finită, un conținut plan și spațial la fel de finit. Pentru a nu crede că minimizez dificultatea restaurării, precizez că simplitatea acesteia este raportată la restaurarea unui element al patrimoniului cultural imaterial.

Patrimoniul cultural imaterial nu are o formă fixă. Dacă ne trece prin minte să restaurăm așa ceva, trebuie, în primul rînd, să stabilim cu ce avem de-a face, pentru a ști care este înfățișarea bunului cultural pe care îl restaurăm. Patrimoniul imaterial se caracterizează prin oralitate (mai sînt și alte caracteristici, dar vi le spun cu alt prilej, dacă nu le știți, deja) și variabilitate. Acest patrimoniu se naște,  există și se transmite doar și numai prin viu-grai. Oralitatea și variabilitatea sînt de esența acestui patrimoniu. Numai un bou/vacă poate să vină și să spună că are înregistrări ale obiectului de patrimoniu imaterial X sau Y și cu asta a rezolvat: știe cum să restaureze. Știe o laie! Poate să fie și bălaie, că tot laie e. Patrimoniul imaterial există prin variante. Desigur, în viața acestuia una dintre variante se va bucura de mai multă atenție și acceptare din partea membrilor comunității, dar asta nu împiedică prin nimic existența oricărei alte variante, mai mult sau puțin diferită de cea cu o mai largă acceptare. Fiindcă nu are o formă fixă și nu se face raportare la o formă fixă a acestui patrimoniu (mă rog, a unui element determinat a acestuia) devine, pentru orice finalitate practică, imposibil să afirmăm că ACEEA este forma care merită restaurată și în acea manieră.

Pentru a mă referi, de dragul argumentației, la ceva (aparent) simplu, o să mă refer la un descîntec. Nepriceputul va spune că un descîntec este doar componenta literară, textul: ieși deochi, dintre ochi... ș.a.m.d. O astfel de abordare reducționistă este fundamental greșită fiindcă un descîntec înseamnă loc, moment, descîntat și descîntător, o recuzită, gesturi etc. Toate la un loc formează descîntecul, iar acesta, dintr-o dată, devine extrem de complex și de variat.

Mai adaug ceva, extrem de important și ignorat de nepricepuți. Nu există element de patrimoniu imaterial în lipsa acceptării de către comunitate, acceptare exprimată atît pasiv, cît și activ. Membrii comunității și comunitatea în întregul său trebuie să își asume în mod explicit, atît un rol de spectator, căt și unul de actor. Comunitatea (prin membrii săi) trebuie să se implice în realizarea patrimoniului cultural imaterial. La căluș, de exemplu, acest patrimoniu a rămas viu în acele locuri în care membrii comunității s-au implicat activ în tot complexul cunoscut sub acest nume. Participarea la Căluș nu înseamnă să joci în Căluș, să fii călușar. Participare înseamnă și să deschizi poarta călușarilor sau să-ți lași copilul să fie jucat în Căluș (da, hipseterilor și hipsterițelor, agnostici de modă nouă, Călușul înseamnă credință, ceva care vouă vă lipsește și de aia nu puteți înțelege de ce a atît de cumplit de frumos Călușul).

Rămîn la exemplul cu Călușul pentru a prezenta o inițiativă de restaurare a acestuia, petrecută undeva, prin Ardeal (în Sălaj, parcă... mi-e lene să caut referința). În fine... La un moment dat, se discuta dacă acest obicei magico-ritualic se săvîrșea pe toate teritoriile locuite de români. Unii ziceau că da, alții că ba, s-au adus în discuție argumente bazate pe izvoare documentare (cronicari diverși, munteni, moldoveni, transilvani sau străini de locuri). Pînă la urmă s-a ajuns la un fel de compromis: da, Călușul s-a jucat pe toate teritoriile locuite de români, dar, nu, nu s-a jucat în fiecare sat sau oraș. Pînă aici, toate bune și frumoase, doar că prezentul arăta Călușul doar prin Olt, Argeș, pe ici-colo prin Dolj și prin Teleorman. Nimic în restul Olteniei sau Munteniei, nimic în Moldova sau în Transilvania. PAC! Hălăi șa! Apar niște călușari prin Sălaj (cum spusăi, nu-s sigur de referință, dar informația în esență este corectă). Băi, mișto! Deci, Călușul e viu și acolo unde credeam că e mort. Bucurie, șampanie, pupat pe obraji.... Pînă cînd se trezește cineva din euforie și întreabă: Mă, da' ce mama dracu' caută Călușul acolo? De cînd și cum de n-am auzit de el?! Full STOP! Și se află că, de fapt, un oarece intelectual, repartizat acolo de prin Argeș, pocnit de dor de casă, s-a apucat să pună de-o formație de călușari la căminul coltoral. Se adunau ăia, acolo, și jucau pe scenă. Nu ieșeau cu Călușul pe uliță, nu nimic.

Este asta o inițiativă de restaurare?! Poate fi, fiindcă, sigur, cîndva, cu vreo o mie de ani în urmă, o fi fost o formă de căluș pe acolo. Dar atît. Asta nu-i restaurare fiindcă ce s-a întîmplat acolo s-a întîmplat ca formă fixă, aproape impusă și respectată ca atare.

Vă mai ofer un exemplu. Prin 1970, marele profesor Mihai Pop scria într-o carte a sa că obiceiul Paparudelor a dispărut, că a murit, că gata, nu mai e. Eu am citit cartea asta prin 2010. Am fost un pic debusolat fiindcă, în vacanțele la țară, prin anii 1980, cînd era secetă, se făcea paparuda prin sat. Intram în joc și fete și băieți. Puneam pe lîngă noi niște vreji de boji și ne udau vecinii. Dar fiindcă (așa cum îmi spuneau niște profesori) nu-mi era permis să mă bazez pe experiența mea personală, m-am apucat să sap. Între altele, am aflat, din niște articole de prin ziarele anilor 1990-2000 că, din cauza secetei, prin diferite locuri prin Moldova, Muntenia și Oltenia, Paparuda s-a săvîrșit din nou. Ba, într-un loc, asta s-a întîmplat ca inițativa să aparțină popii din sat.

Au fost acestea inițiative de restaurare? Și da și nu. Da, fiindcă un obicei ieșit din practică a fost readus la lumină. Nu, fiindcă în domeniul patrimoniului imaterial vorbim doar în situații extreme de dispariția unui anumit element. Componentele patrimoniului imaterial nu dispar, nu se fac oxid de fier și apoi o micron într-un strat de pămînt. Ele intră într-o stare latentă, într-un fond pasiv și, atunci cînd sînt necesare, comunitate le aduce la lumină. Cît timp îi ia unui bun de patrimoniu imaterial să dispară, respectiv să iasă definitiv și din fondul pasiv? Nu se știe exact. Teoretic, atîta timp cît mai există un singur membru al unei comunități este foarte posibil ca reapariția să se producă.

Ce trebuie să reținem din toate cele pe care scrisăi? Un lucru simplu, restaurarea bunurilor culturale imaterial nu se poate impune. Subliniez: NU SE POATE IMPUNE! De ce a funcționat restaurarea Paparudei? Fiindcă s-a făcut voluntar, în foarte multe forme. Cuvintele și melodia nu s-au spus și cîntat cu textul și partitura în față. Recuzita nu a fost aceeași. Ritualul a fost realizat într-o varietate de forme: cu și fără popă, cu și fără prapori, doar de fete, de fete și băieți etc. etc.

Mărturisesc că am făcut și eu o restaurare de Paparudă, împreună cu o regizoare, în cadrul unui proiect. Ne trebuia ceva ilustrație pentru componenta multimedia a spectacolului, așa că vorbit cu niște oameni din satul în care ne făceam noi treburile, ăia au fost de acord să lucrăm cu fetele lor, așa că am pus de-o paparudă, varianta extinsă și adăugită: le-am îmbrăcat în tricouri albe și colanți negri, le-au făcut cununi și fuste din ramuri de salcie, le-am băgat în apa Argeșului, le-am pus să joace și să cînte. A ieșit frumos. Atît de frumos încît a doua zi sau peste două zile a plouat de ne-a rupt și am avut și o recoltă extrem de generoasă de melci (împreună cu unul dintre actori, am gătit melci pentru vreo 15 oameni, cîți eram acolo). Povestea asta e reală, chiar dacă vi se pare că fac bancuri.

A fost asta o restaurare? N-a fost. Pentru mine și regizoare, a fost o făcătură. În schimb, pentru fetișcane și oamenii din sat a fost "pe bune".  Babele și mai puțin babele din sat, cînd am defilat cu fetele pe uliță, s-au apucat să le stropească cu cănile, ca să vină ploaia. N-a fost restaurare fiindcă obiceiul era normal pentru comunitatea respectivă și s-a și potrivit.

Ca să închid articolul ăsta, n-o să pun o listă cu sugestii de restaurări pentru patrimoniul imaterial, fiindcă mi se pare nepotrivit. Mai importantă decît o metodă sau alta de restaurare, mi se pare a fi respectarea ideilor pe care le-am prezentat mai sus:
-lipsa obligației în demersul restaurator
-implicarea deplină a comunității
-păstrarea posibilităților de manifestare a variantelor, respectiv excluderea totală a formelor fixe
-luarea în considerare a caracteristicii oralității
-respectarea caracterului complex, integrativ și multifactorial al manifestărilor de patrimoniu imaterial.

Nu în cele din urmă, mai important decît dorința (sau voința) legiuitorului sau omului de știință este dorința și nevoia comunității. Pînă la urmă, cultura vie mai și moare.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Protejarea patrimoniului invizibil

În programul de guvernare 2017-2020 am văzut, reluată, ca prioritate, finalizarea legii meșteșugarului. Îmi sînt cunoscute mai multe forme ale acestei inițiative și motivele aduse în sprijin. Unul dintre acestea se referă la protejarea unuia dintre elementele patrimoniului imaterial și anume meșteșugul. Înainte de a trece la subiectul din titlul articolului, cîteva considerente asupra inițiativei de reglementare a meșteșugului:

1.Meșteșugul NU trebuie confundat cu ocupația manufacturieră. În cazul meșteșugului - parte a patrimoniului cultural imaterial - putem distinge, cel puțin terminologic, între meșteșugul artistic tradițional (fierar, căldărar, lingurar, olar etc. - depinde de graiul în care vorbim) și între industria casnică (cu un excepțional exemplu în țesut). Mai cunoscătorii decît mine știu foarte bine despre ce vorbesc și nu vor confunda niciodată (NICIODATĂ, da?!) pe cel care face chișițe sau spete cu un strungar sau cu un instalator apă sau gaze. Toate varientele de lege fac această confuzie.

2.Argumentul alinierii la cerințe ale UE este FALS. FALS! Absolut FALS! NU EXISTĂ nici măcar o silabă dintr-o astfel de cerință a UE. Ca în multe alte domenii, acest argument este invocat de legiuitori care n-au citit nici măcar cît am uitat eu. Se invocă niște recomandări referitoare la profesiile reglementate, dar invocarea este tîmpită, făcută de niște idioți (cînd o să scriu o carte, apelativele astea or să dispară). Profesiile reglementate sînt reglementate fiindcă privesc ordinea și siguranța publică sau sănătatea omului: mamoș, electrician, notar ș.a.m.d.

3.Se invocă nu se știe exact ce cerințe referitoare la coduri CAEN și COR. O tîmpenie născocită de statisticieni de alcov, hipsteri și hipsterițe care n-au suficientă educație pentru a diferenția între o ie făcută de mînă și una făcută la mașina de brodat. Atît în codificarea națională, cît și în cea europeană sau internațională, există coduri care acoperă, în prezent (și pentru viitor) toate ocupațiile manufacturiere tradiționale. Unul dintre motivele pentru care nu există clasificări uniforme pe plan internațional este dat de absența unui meșteșug într-o țară și prezența acestuia în altă țară. De aici, de exemplu, și imposibilitatea echivalării și recunoașterii competențelor. Ca să vă amuz: în Turcia există un meseriaș absolut special: spălătorul de morți. Această ocupație face parte din ființa culturală a acelor populații. Nu poate fi echivalat cu nimic în Europa, fiindcă această persoană nu face doar ce face un lucrător de la o morgă, așa cum vedeți în filme.

Mă opresc aici (voi reveni cu alt prilej, eventual, cu analiză pe text) cu discutarea prostiei numită legea meșteșugarului.

Ce e cu patrimoniul ăsta imaterial?! Ce mama zmeilor înseamnă el?! Păi.... înseamnă cam tot: limba pe care o vorbești, superstiția cu pisica neagră, hainele negre de la înmormîntare (asta pentru agnostici sau atei) și rochia albă a miresei. Mai înseamnă forma caselor țărănești și motivele pentru care arată așa decorațiunile de pe case sau așezarea acoperișurilor. Tot aici intră ia (să știți că românii nu au exclusivitate), pălinca și țuica de prune, mușchiul țigănesc (pentru hipsteri, de astă dată: dacă vă place cel bio, există o șansă bună ca porcul din care s-a făcut bunătatea aia să fi murit cu un cuțit în gît și nu asomat). Mai băgăm în patrimoniul ăsta dansuri (unul dintre ele e Călușul), meșteșuguri (ceramica de Horezu), obiceiuri (colindatul în ceată bărbătească). Mai intră, că are unde, știința de a cunoaște lemnul cu care se face un car, știința baterii fierului cît e cald, paremiologia (cine are carte, are parte). Indiferent că vă place sau nu să vă numiți români, secui, huțuli, țigani (rromi?), pemi sau sîrbi, fiecare dintre voi și toți la un loc faceți patrimoniu imaterial.

De ce a devenit atît de importat acest patrimoniu? Fiindcă, cineva, cîndva, a descoperit că bucăți din acest patrimoniu înseamnă mulți, MULȚI bani. Unele dintre primele confruntări asupra acestui subiect s-au concentrat asupra unor rețete venite din medicina tradițională a aborigenilor din America de Sud. De aici încolo, e istorie (wipo.org și unesco.org vă oferă această istorie).

După ce acest patrimoniu s-a demonstrat că este important, au apărut primele inițiative referitoare la protejarea acestuia. Ce este important cu acest concept al protejării patrimoniului imaterial? Faptul că nu există o abordare unică și nici măcar un set limitat de măsuri protecționiste. Pentru patrimoniul cultural material protejarea înseamnă apărarea bunurilor culturale de efectele negative ale acțiunii factorilor de mediu antropici sau naturali (incendiu, inundație, conflict armat, tăiere, spargere, atac biologic etc.). E simplu: pun lacăt, senzori de incendiu și stingătoare automate, protecție antiseismică, înființez poliție ca să împiedic furtul și creez liste ca să știu cîte bucăți din ceva ce am într-un loc.

Pentru patrimoniul imaterial lucrurile nu funcționează la fel. Bunăoară, patrimoniul cultural imaterial al românilor există între granițele administrative ale României, dar există în Canada, SUA, Spania, Italia, Serbia, Ungaria sau Ucraina. O să simplific discuția (ca să nu vedeți cît de deștept sînt) și rămîn între granițele administrative ale României.

Ce ar însemna protejarea patrimoniului cultural imaterial? Ar fi cîteva opțiuni:
-bariere comerciale la importul produsele pirat sau contrafăcute (chinezării sau indianisme). Toate tratatele comerciale internaționale și europene permit astfel de măsuri protecționiste;
-aplicarea prevederilor legale existente referitoare la Marca Tradițională;
-abținerea statului în suprareglementarea domeniului (legea meșteșugului este un exemplu)
-sprijinirea prin mecanisme administrative, fiscale și parafiscale a meșteșugarilor și manifestărilor culturale originale (genuine, da?): proceduri simplificate pentru fiscalizare (nu ne putem izola de lumea de astăzi, totuși), spații gratuite pentru magazine și ateliere, asigurarea gratuită de către autoritatea centrală sau locală a pazei și securității în timpul manifestărilor populare (nedei, tîrguri, obiceiuri ale comunității);
-obligarea mass-media audio-vizuale la includerea unor precizări în timpul transmisiunilor cu conținut "folcloric" sau "popular": "eveniment regizat" sau "această transmisiune nu reproduce un original" ori o mențiune similară.

Dacă tot e să codificăm și să legiferăm, măcar să facem lucruri utile și funcționale.

Cînd n-oi fi ocupat să-mi cîștig existența, o să scriu pe îndelete. Am adunat cîteva lucruri în tărtăcuță.

marți, 10 ianuarie 2017

Conservarea patrimoniului fără ființă

Fiindcă e început de an, o fac, din nou pe deșteptul și inteligentul (știți că-mi trece repede, așa că puteți citi în continuare). De această dată, mă frămîntă (ca pe cozonac, pînă asudă grinda cutiei craniene) problema conservării patrimoniului imaterial (intangibil, după o variantă terminologică). În articole viitoare o să mă frămînte protejarea, restaurarea, patrimonializarea, muzeificarea (o noțiune gotică, mumificantă) sau punerea în valoare a acestei specii de patrimoniu cultural.

Conservarea patrimoniului imaterial (n-o să repet varianta intangibil) apreciez că este diferită de conservarea altor valori culturale fiindcă:
a) îi lipsește o formă fizică, este manifestare, gest, atitudine, sunet, mișcare și grimasă
b)există în continuă devenire și transformare, nu există decît în formă activă, altfel se transformă în obiect de muzeu sau înregistrare de arhivă ori de bibliotecă
c)este un sistem de elemente care capătă o formă recogniscibilă și individualizabilă doar ca sistem.

Conservarea patrimoniului cultural (mobil sau imobil) este, mai mult sau mai puțin, păstrarea stării de existență a obiectului în locul în care se află în prezent. Pentru aceste obiecte culturale sînt posibile (și obligatorii) analize fizico-chimice și asigurarea unor condiții de microclimat (chiar și pentru obiectele foarte mari, case sau palate: subzidiri pentru prevenirea igrasiei, acoperișuri, temperatură anume în interior, ba chiar fațade false pentru a limita acțiunea ultravioletelor). Conservarea patrimoniului cultural trebuie să facă astfel încît obiectului cultural să nu-i fie mai rău (folosesc o astfel de exprimare simplă chiar și pentru uzul specialiștilor, care pot uita, ușor, fundamentele meseriei lor, dar și pentru a facilita înțelegerea de către nespecialiști), dar nu urmărește să-i schimbe înfățișarea sau caracteristicile (pentru așa ceva există, de exemplu, restaurarea). Ar fi bine să nu confundăm conservarea cu protejarea, deși cele două se întîlnesc în multe locuri (o să abordez protejarea cu alt prilej).

Prin urmare, pentru bunurile culturale cu expresie fizică, conservarea este mult mai simplă decît pentru bunurile culturale fără o astfel de expresie. O suveică poate fi închisă într-o cutie și ferită de cari, lumină, umiditate și ger. La fel, o biserică de lemn, poate primi o înălțare pe stîlpi, un acoperiș nou (sau un acoperiș peste acoperișul original), tratament antibacterian și ignifug etc. Bunurile sînt conservate acolo unde se află, iar starea lor de existență de astăzi poate fi păstrată cel puțin atîta timp cît păstrăm cutia și celelalte soluții tehnice descrise.

Conservarea bunurilor culturale este făcută de specialiști, aceștia fiind singurii care au acest drept legal (specialiștii putînd fi conservatori, restauratori sau muzeografi, în funcție de sistemul legislativ în care ne plasăm). De altfel, și operațiunile tehnice prealabile conservării (analize de diferite feluri) sînt realizate tot de specialiști și, eventual, în laboratoare specializate, care respectă, la rîndul lor, anumite condiții precis stabilite de lege.

Mutatis mutandis ar înseamna să aplicăm o abordare identică și patrimoniului imaterial, fiindcă acesta este o parte a patrimoniului cultural și, practic, nu există de sine stătător. O astfel de delimitare (sau limitare) a patrimoniului imaterial, care poate fi făcută de nepricepuți, este permisă pînă în momentul cînd poate trece în discursul normativ. Cred că este obligatoriu ca nepricepuții să fie ținuți pe lîngă gard pînă citesc, trăiesc și învață suficient, mai ales dacă ne gîndim că tot ceea ce înseamnă cultură materială se fundamentează și izvorăște în culturala imaterială. De altfel, discuțiile asupra întîietății temporale a unuia dintre cele două categorii de patrimoniu sînt inutile. Din punctul meu de vedere este lipsit de îndoială că patrimoniul material există după cel imaterial și va înceta să existe înainte de acesta.

După această digresiune, revin la abordarea conservării patrimoniului imaterial. Există opinii potrivit cărora specialistului nu îi este permis să intervină în viața patrimoniului imaterial și să indice "cea mai bună" exprimare a acestui patrimoniu. La fel, există opinii potrivit cărora specialistul este obligat să intervină și să "dirijeze" existența patrimoniului imaterial. Acestea sînt cele două extreme care nu au găsit un echilibru în practică. Pe de altă parte, abordarea non-intervenționistă tinde să fie majoritară atunci cînd vorbim de măsurile normative care privesc conservarea patrimoniului imaterial, fapt care face ca legile care guvernează domeniul să fie scrise de nepricepuți, cu consecințe dramatice asupra culturii profunde.

Ce-ar putea însemna, totuși, conservarea patrimoniului imaterial? În primul rînd conservarea patrimoniului imaterial înseamnă că nu există "cea mai bună" manifestare care să merite conservată în detrimentul altora. Patrimoniul imaterial este valoros prin variantele care îl compun și definesc, iar decizia asupra celei mai bune variante nu este cea a specialistului. (pentru o analogie cu genetica și evoluționismul recomand cartea "Gena egoistă". Este o lectură interesantă, iar specialiștii din cultură s-ar putea să găsească utile referirile la meme). În al doilea rînd, o anumită intervenție a specialistul este obligatorie deoarece paradigma evoluției firești a patrimoniului imaterial, prin contacte și transferuri petrecute în intervale istorice, nu se mai aplică în lumea globală,guvernată de comunicații în masă și de o uriașă putere de comunicare a corporațiilor create și care funcționează doar în cultura profitului economic.

Din punctul meu de vedere, aici este principalul pericol al unei abordări neintervenționiste: fenomenele studiate de etnografie și folcloristică sînt fenomene cu evoluție intergenerațională, care se desfășoară în intervale de timp măsurate în multe zeci de ani, secole sau milenii. Poate că singurele intervale istorice asemănătoare cu ceea ce se întîmplă astăzi au fost cuceririle Americilor și agresiunile asupra culturilor aborigene din Pacific (inclusiv Australia). Ceea se se întîmplă astăzi este o agresiune extremă facilitată de mass-media. Neintervenția echivalează cu invitația la distrugerea patrimoniului cultural imaterial.

În egală măsură, intervenția dirijată în favoarea unui număr limitat de valori de patrimoniu imaterial (așa cum s-a întîmplat în perioada comunistă din România) conduce la rezultate cel puțin similare. În acest caz, din considerente ideologice și prin instrumente instituționale (fenomenul Cîntarea României) au fost întărite unele manifestări etno-folclorice pînă în punctul în care patrimoniul cultural imaterial al românilor pare a fi doar cel din zone geografice reduse din Transilvania și Moldova (dacă includem în aceste zone Maramureșul și Bucovina).

Conservarea patrimoniului imaterial ar trebui să însemne măsuri care să permită valorilor culturii profunde să existe și să se manifeste în locurile lor obișnuite. Ar trebui să fie evitată extragerea și promovarea elementelor spectaculare și scoaterea acestora din contextul geografic și temporal în care există în mod obișnuit. Conservare înseamnă măsuri care să permită păstrarea și utilizarea recuzitelor, limbii și momentelor calendaristice. Specialistul ar trebui să îndrume, de exemplu, pentru evitarea importurilor abrupte (de exemplu, materiale și materii prime care nu se găsesc în mod obișnuit acolo unde se realizează un produs meșteșugăresc) ca și pentru legiferarea unor piedici în realizarea unor produse meșteșugărești sau alimentare sau realizarea unor obiceiuri.

Aplicarea metodelor utilizate în conservarea bunurilor cultural materiale (prin imitare, desigur) este improprie patrimoniului cultural imaterial. Teoria "globului de sticlă" în care să izolezi un bun de patrimoniu imaterial, chiar la dimensiunile unei comunități îmi pare a fi absurdă și conduce la fals, deoarece fixează o singură variantă sau un număr limitat de variante ale acestui patrimoniu. O astfel de arhivare in extremis se poate dovedi și contraproductivă, costurile implicate putînd să crească pînă la punctul în care arhivarea se va face doar prin înregistrări audio-video.

Conservarea patrimoniului cultural imaterial poate începe chiar din școală, dar nu prin intermediul unor abordări imbecile cum sînt manualele alternative. Conservare ar însemna, adaptîndu-ne la lumea de astăzi, ore de educație culturală la care să fie invitați păstrători bătrîni, care să vorbească, să practice și să interpreteze patrimoniul cultural. Așa ceva ar trebui inclus în trunchiul comun din curriculum și nu aruncat în "săptămîna altfel" sau într-o fundătură similară. O astfel de măsură ar trebui prelungită cu învoiri și scutiri pentru ca oamenii să poată participa la sărbătorile importante de peste an, nu doar la cele legiferate și limitate. Specialistul ar trebui să se recunoască pe sine ca participant activ la viața lumii și comunității și nu neutru observator al comportamentului unor bacterii sau fenomene celeste. Specialistul etno-folcloric ar trebui să accepte că prezența sa în mediul cultural pe care îl studiază modifică acel mediu așa cum observatorul modifică fenomenele din fizica cuantică.

duminică, 8 ianuarie 2017

Muzeul, istoria și societatea

Chiar dacă o parte din viața mea profesională este legată și dependentă de muzee, faptul că nu am un pariu de viață cu un muzeu sau mai multe mă face să privesc mai detașat vestea desființării unui muzeu sau statistica salarizării personalului muzeal. Totuși, fiindcă, uneori, mă aflu în situația de a vorbi despre muzee și soarta acestora, sunt nevoit să caut informații diverse despre acestea.

Două dintre subiectele abordate în contexte ca cel descris sînt: nevoia de muzeu și apariția unui muzeu. Încercînd să port discuții argumentate, am început să caut informații și am găsit cîteva lucruri extrem de interesante, care au darul să contrarieze pe mulți dintre lucrătorii din muzeele de la noi. Pînă cînd o să pun cap la cap informațiile de natură statistică, iată două extreme relative: Nigeria are undeva la 13 muzee (cea mai mare țară din Africa) (conform Wikipedia), în timp ce Statele Unite ale Americii par a avea vreo 35000 de muzee (una dintre bogate țări din lume) (conform unei statistici publicate, printre alții, de Washington Post). Citind și alte informații statistice (și istorice), cred că există argumente pentru a demonstra o afirmație: muzeul este un lux pentru cei bogați și liniștiți.

Spre deosebire de bibliotecă, relativ ușor de constituit, muzeul presupune realizarea unui demers comportamental și cognitiv diferit. Din multe puncte de vedere, colectivitățile reproduc comportamentul indivizilor care le compun. Dacă biblioteca publică de astăzi este urmașa raftului sau camerei cu cărți (suluri de mai demult), la fel muzeul este urmașul colțului cu amintiri/moșteniri ale înaintașilor (micul templu pentru cinstirea memoriei străbunilor și zeilor protectori). Pe de altă parte, dacă adunarea cărților impune, de la bun început, existența cîtorva condiții, adunarea obiectelor moștenite de la înaintași se poate face mult mai simplu. Pentru cărți trebuie bani și știința de a citi. Pentru obiectele din vechime, trebuie doar obiecte și cel puțin respect față de antecesori.

Treptat, după ce colecția de obiecte s-a despărțit de cea de cărți și ambele și-au deschis ușile pentru străini, acești străini au început să se simtă atașați atît de bibliotecă, cît și de muzeu, transformîndu-le în locuri publice, în care poate să intre oricine, într-o manieră liberă. Totuși, nașterea muzeului public nu este posibilă dacă:
-societatea nu este suficient de bogată. Un muzeu înseamnă că trebuie făcute cheltuieli importante pentru păstrarea memoriei colective. O societate care nu reușește să satisfacă nevoi primare, nu-și permite "luxul" unui muzeu. Foarte pe scurt: nu moare nimeni fără un muzeu, dar se poate muri fără hrană sau fără îngrijire medicală. O scurtă paranteză: nu moare nimeni fără școală.
-societatea este în conflict. Atunci cînd societatea se confruntă cu răscoale sau alte forme de război civil sau cu stări de beligeranță la scară largă, ultima grijă a celor care formează societatea respectivă este muzeul. Nu există un motiv care să satisfacă instinctele și nevoile de bază ale unui individ pentru ca acesta să fie dispus să moară pentru apărarea unui muzeu. Dacă va muri, o va face pentru apărarea unui punct strategic de pe cîmpul de luptă și nu pentru muzeu.

Alte condiții,  cum sînt educația sau nivelul de cultură al indivizilor și al societății în ansamblul său sînt, în principal, rezultatul realizării primei condiții. Sărăcia nu permite educația, iar lipsa educației nu permite bogăția individuală sau socială. Sărăcia și lipsa de educație îl fac pe individ indiferent la alte subiecte decît cele legate de nevoile primare. De aici rezultă cîteva corolare importante, dintre care se remarcă cîteva: nu plînge nimeni dacă se închide un muzeu, nu iese nimeni în piața publică pentru a cere salarii mai mari pentru lucrătorii din muzeu (cu excepția acestora), există un interes scăzut pentru orice cheltuială dedicată unui muzeu,

Este posibil ca apariția unui muzeu să fie facilitată prin intermediul unui vector ideologic, dar așa ceva se poate întîmpla doar după ce puterea care își dorește muzeul este instalată confortabil, de obicei prin forța armelor, iar muzeul devine instrument al stabilizării puterii. Folosirea muzeului ca instrument pentru dobândirea puterii este o metodă scumpă și nesigură. Puterea se dobîndește prin forță (militară sau politică) și nu este obligatoriu să fie păstrată folosind instrumente culturale.

Vă invit să demonstrați că muzeul apare fără să fie respectată prima condiție - cea a bogăției. Vă mai invit să mai demonstrați că celelalte afirmații ale mele sînt false.