vineri, 26 februarie 2016

Muzeul (patrimoniul) privat. O soluție?

Chiar dacă nu mai am, de ceva vreme, a face, direct, cu patrimoniul cultural, rămînînd, ca 98% din populația acestei țări, simplu chibiț, critic consumator de cultură (sub diferitele forme ale acesteia), nu mă pot opri să nu cuget asupra acestui subiect. În ultimul timp, par a se fi înmulțit o serie de îngrijorări și unele exprimări publice (multe cu un iz alarmist-apocaliptic) referitoare la închiderea unor muzee și pierderea patrimoniului cultural mobil din acestea (sau altele).

Am încercat să mă dumiresc dacă este, cu adevărat, rău sau dacă trăim un proces normal pentru care nu avem instrumente sociale și educaționale la fel de normale. Încep să înclin către a doua ipoteză. Retrocedarea unor clădiri în care un alt tip de societate a organizat muzee este un demers firesc. Nefirească este atitudinea Statului (am folosit majuscula pentru a evidenția semnificația de instituție juridică) care, știind că procesul retrocedării în natură (făcut a fi legal) va duce la pierderea unor clădiri, nu a luat măsurile necesare pentru a asigura continuitatea activităților de interes public-social găzduite de acele clădiri (muzee, biblioteci, spitale, unități de învățămînt, sedii ale unor alte autorități/instituții publice). Statul a recunoscut că a înfăptuit, cîndva, un furt sau o tîlhărie, prin naționalizarea/confiscarea unor clădiri. Tot Statul, care și-a acordat o perioadă de grație, ar fi trebuit să se îngrijească să construiască alte clădiri sau să găsească alte soluții.

Nu este vina unui proprietar (Casa Regală, familia X sau familia Y) că redevine proprietar și vrea să facă ce vrea cu proprietatea lui (Muzeul Farmaciei din Cluj-Napoca, Muzeul Literaturii Române din Bcurești, Muzeul Peleș din Sinaia, Muzeul Bran din Bran etc. etc. etc.). Este vina Statului că nu a făcut nimic pentru a pregăti mutarea patrimoniului cultural din acele clădiri și pentru a asigura expunerea publică a acelui patrimoniu. Asta ar fi componenta imobiliară, din perspectivă strict juridică. Din perspectivă culturală, clădirile păstrează caracterul de monument istoric, dar nu înseamnă, obligatoriu că vor rămîne vizitabile. În acest punct, ar trebui să ne obișnuim cu ideea cu patrimoniul cultural nu înseamnă, obligatoriu avuția poporului și nici că cineva este obligat să ne lase să-i intrăm în casă pentru a admira pereții.

S-a strigat, cu disperare și lacrimi în voce, că n-o să mai putem vedeam tablouri (găzduite, o vreme, de Muzeul Național de Artă), că n-o să mai putem vedea cărți (găzduite, o vreme, de Muzeul Național al Literaturii Române), că n-o să mai putem vedea una sau alta. Așa este, dar un proprietar privat nu este obligat să expună averea pe care o are, iar dacă o face, este liber să ceară oricît pentru a ne da voie să vedem acea avere.

Am mai observat ceva, cumva, în convergență cu reașezarea dreptului de proprietate. Este un fenomen care afectează multe alte țări, nu doar România. Statele încep să nu își mai permită costurile pentru patrimoniul cultural aflat în proprietatea sa. Nu mai sînt bani pentru personal, pentru cheltuieli curente, pentru restaurări ș.a.m.d. Iarăși apar lacrimi și durere. Se pun năframele mazilirii peste obiectele de patrimoniu, se organizează tot felul de evenimente care să sensibilizeze opinia publică, iar opinia publică pare a fi mai interesată de subiecte mai vulgare: pensii, sănătate, resurse, ecologie și altele asemenea.

În acest context (care este mult mai larg și despre care aș putea scrie un volum) vin și mă întreb dacă, nu cumva, soluția ar fi administrarea patrimoniului cultural în regim privat. Poate că Legea muzeelor ar trebui abrogată, iar protecția juridică acordată (și aplicată în mod real) doar patrimoniului cultural. La o adică, elementele esențiale din Legea muzeelor nu sînt respectate: nu sînt bani pentru asigurări, nu sînt bani pentru muzeotehnică, nu sînt bani pentru pază, nu sînt bani pentru microclimat, nu sînt bani pentru restaurări....

În fapt, legislația existentă pune Statul în imposibilitate de a respecta propriile legi, iar efectele sînt suportate de patrimoniu și de către public. Statul nu poate restaura și administra propriul patrimoniu cultural imobil (monumente istorice și patrimoniu arheologic). Restaurările și administrarea aceluiași patrimoniu, făcute de experții autorizați de stat, se fac mai distructiv decît restaurările și administrările patrimoniului neclasat (dar din aceeași epocă) realizate, la bunul simț, de proprietarii privați.

Prin urmare, oare nu este momentul ca Statul și noi toți să ne asumăm paradigma unei societăți în care Statul are alte obligații față de patrimoniul cultural. Ultimii ani demonstrează că patrimoniul cultural de pe teritoriul României este distrus de contradicția dintre o societate diferită de cea pe care Statul se încăpățînează să o păstreze, prin legi rămase cu 50 de ani în urmă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu