Cum, pui războiul?! Ce-ai făcut cu vigurile alea?
Ce-am făcut? Le-am purtat, omule, le-am purtat!
Pe toate?!?! Cînd le-ai purtat?
Le-am purtat amîndoi sau crezi că te îmbraci cu mătasea broaștei?
Păi... P
ăi! mai bine goleam camera de troace și nu te mai întrebam pe tine (bombăni muierea)
Hă?
Nimic, Iftode, nimic. Golești sau nu camera, că vine vara și-o să zîci că n-ai cu ce îmbrăca.
Păi, să știi că n-am. Io-te, cămășile îs mici, izmenele nu mă mai cuprind...
Vezi, mă, omule, vezi?! Uite-așa am purtat toată pînza din vigurile alea de care zîci tu. Ți-am făcut ție cămăși și izmene, mi-am făcut mie cămăși și poale...am terminat toată pînză. Crezi că numai tu te-ai îngrășat?!
Păi...
Aha, zici că m-am îngrășat?!
Păi..nu zîc nimic!
așa e, tu nu zîci nimic, de parcă ai zîce, vreodată, ceva (iar, bombăni muierea). Nu m-am îngrășat, Iftode, nu m-am îngrășat.
Nu te-ai îngrășat, cum să te îngrași?! Ai dat în pîrg. Ești, și tu, ca poamele, de la o vreme dai în pîrg. Țî să rotunjesc țîțăle și curu', mai mare dragu'!
Tu rîz' de mine?
Nu rîd, nu rîd! N-ai văzut că abia mai stau mîinile pe lîngă mine cînd te-apropii...
Ia mîna, că n-am timp de prostii! Mai bine, dă războiul jos din pod.
Vez'? Ce spusăi? Io le țîn pe lîngă mine și ele încep să diure, sîngure.
Hai, mă, nebunule, lasă-mă în pace!
....iar sînii muierii ieșiră de sub cămașa rămasă mică și se potriviră în palmele lui Iftode, crescute, și ele, după ani de topor, lopată și alte unelte. Dinții din cele două guri mușcară buzele și suflările se împreunară, flămînde și fierbinți. Cămașa lui Iftode se rupse între umeri, sub degetele hulpave și grăbite ale muieri, care lăsară urme roșii pe spinarea făcută numai fuioare de mușchi. Picioarele lui Iftode găsiră loc ușor între ....
.... dacă ar fi fost după cum visa, n-ar fi fost mare diferență între viața pe care nu o trăia, cugetînd și viața pe care n-o avea, visînd. O bucată din cugetul care năvălise peste visare, o bucată semnificativă către importantă, sugera existența unei stări de vinovăție pentru existența unor astfel de vise. Cealaltă jumătate, cu restul de semnificație și importanță sugera că visarea era bună dacă nu tulbura viața obișnuită. La o adică, alții, tulburați de viețile netrăite și de visele neîmplinite, ajungeau să-și tulbure și înnebunească viețile obișnuite. Dualitatea unui cuget de această factură, putea să pună în derută un spirit neinstruit, dar Iftode era suficient de antrenat să ordoneze lucruri care nu aveau legătură, după anii de aranjat repere dubioase în rastelurile atelierului. Antrenamentul ăsta îi dădea voie să stăpînească visările și să nu le lase să zburde prin viața pe care o avea și despre care știa că era cea mai bună din cîte puteau să fie. Berea fiartă și răcită cu sare și zahăr nu potolea nici setea și nici pofta, așa că Iftode își umplu gura, avînd conștiința împăcată că nu face nimic rău, dacă nu se alege cu nimic din băut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu