Ca măgarul, în ceață.

De intrat, nu era o problemă. Intra ca orice om, fără să facă vîlvă, fără să producă curenți turbionari, fără aplauze și trepidații. Majoritatea oamenilor intrau în același hal, cu pătrunderi obișnuite și maniere anoste. Mai erau și unii care se zdrobeau să obțină intrări spectaculoase, pline de tremur și trepidații, în timpul cărora să obțină extaziate beliri de ochi și suspine la marginea leșinului. Ăștia din urmă erau ca niște spărgătoare de gheață speciale, fiindcă gheața se spărgea cu cîțiva pași înaintea lor și puteau ajunge la destinație fără o zgîrietură pe provă. N-avusese ocazia, dar i-ar fi plăcut să se bage în seamă cînd treceau ăștia și să le pună piedică sau să strige la ei Bă, Gogule, ce faci coae?! sau Miți, păpușel, cu cin' te arzi?! Oare, dacă ar fi făcut așa ceva, s-ar mai fi spart gheața înaintea lor sau ar fi înaintat cu scrîșnete și troznete?

Desigur, doar persoanele simple nu sînt conștiente de importanța unei intrări de calitate. Celelalte, puțin mai evoluate, măcar își pot dori să aibă parte de intrări spectaculoase, dacă nu sînt capabile să facă mai mult. În funcție de intrarea pe care ți-o faci, oamenii te pun într-o categorie sau alta, te bagă mai mult sau mai puțin în seamă, se așează în urma sau înaintea ta. Intrările de calitate te plasează înaintea altor. Alea banale, te lasă la coadă.

Mintea lui Iftode era ocupată și încerca să se dumirească unde îl puseseră intrările lui. Dacă ar fi fost lăsat în pace de cuget, ar fi fost în stare să prindă rămășag că intrările lui fuseseră unele de frunte. Din păcate, cugetul părea să aibă o opinie mai nuanțată, care îl plasa pe Iftode către coadă, dacă nu către moțul cozii. Totuși, cugetarea asta se purta cu grijă și corectitudine politică. Astfel, începu să acrediteze ideea că o semnificație mai mare decît intrarea o are ieșirea. Ieșirea trebuie să fie specială, să fie ceva de care oricine să-și aducă amintă și să pomenească peste ani Vă mai aduceți aminte cum a ieșit Iftode?! Eee, ce mai ieșire a avut....

Din ce putuse observa, mergînd în coloanele de înmormîntare, toți ieșeau la fel: întinși pe spate, cu mîinile pe piept și cu picioare înainte. Dacă ar fi fost după el, ieșirea lui ar fi trebuit să fie mult mai diferită, să fie absolut unică. Se gîndise de multe ori la ieșirea asta, dar speranța îi era la cuget, de aici trebuia să vină soluția pentru o ieșire monumentală, mai monumentală decît Arcul de Triumf sau decît Casa Poporului. La o adică, astea nici măcar nu erau cele mai cele, erau pe locul 2 sau mai rău. Ieșirea lui trebuie să fie sublimă, plină de o măreție subtilă, care să-i facă pe privitori să plîngă sau măcar să aibă ochii umezi, dacă suspine cu sughițuri nu s-ar fi îndurat să emane. Era unu pomenit ca un exemplu de intrare, Lazăr îi zicea, dar ăla mai mult se ridicase decît intrase, dar chiar și așa rămăsese pomenit și se spunea de cîte unu' că s-a ridicat ca Lazăr. Mare scofală! Să te ridici ca Lazăr sau ca neLazăr, ce putea să fie atît de special la o ridicare? Te pui în capul oaselor și după aia ajungi să stai pe tălpi.

Ieșirea lui avea nevoie de o ceață groasă, cît s-o tai cu sabia și de un fel de vîjăit sau huhuit. El, cu spatele drept, demn și, oarecum inevitabil, un pic țeapăn, s-ar fi mișcat cu măreție și ar fi ieșit, intrînd, ca măgarul, în ceață.