Întregul sistem public și toate subsistemele acestuia programează, fără să planifice. Mai mult, fiecare program este nou nouț, o ia de la zero și ignoră sau aruncă trecutul imediat, acesta fiind doar o "grea moștenire". Chiar și atunci cînd oamenii rămîn în același loc, dar schimbă doar pălăriile (Guvernul Xulescu 1, Guvernul Xulescu 5), apar programe noi, fără legătură cu programele anterioare. Autostrăzile începute ieri nu sînt terminate, fiindcă se încep altele noi, reformele începute ieri nu apucă să producă efecte, fiindcă sînt începute altele. Pot/ putem continua multă vreme cu astfel de exemple, dar un astfel de exercițiu nu ne ajută să trecem mai departe. Ce mi se pare mult mai interesant este să încercăm să aflăm micile secrete ale unor planificări de succes.
Prima cheie este capacitatea unei planificări de a fi pusă în practică. Aceasta înseamnă să nu planifici mai mult decît poți face, indiferent de nevoile pe care le identifici. Asta este valabil atît la nivel macro, cît și la nivel micro. De aici curg două consecințe importante: să recunoști, cu onestitate, cît poți face (ce resurse ai) și să planifici în etape. Desigur, o planificare cinstită te poate duce într-o zonă în care ar trebui să recunoști că ceea ce dorești nu se poate realiza. Cele de mai sus sunt dificil de obținut deoarece impun onestitate, iar planificatorii guvernamentali nu au această capacitate de teama opiniei publice. Prin urmare, sunt condamnați la o buclă dementă a promisiunii niciodată onorate.
A doua cheie este realismul planificării. Atunci cînd se planifică, cel puțin la noi, se propun ținte nerealiste pentru noi. Desigur, țintele în sine sînt perfect realizabile, dar nu sînt realiste în circumstanțele locale. Este realizabilă informatizarea totală a educației? Cu certitudine, dar nu în condițiile infrastructurii existente. În schimb, ar fi mai realist să se planifice, în etape, soluționarea accesului la internet ȘI instruirea personalului didactic astfel încît să poată utiliza infrastructura. La fel, este realist să planificăm finalizarea inventarierii patrimoniului cultural mobil din muzee în termen de 1 an. Desigur, cu condiția înțelegerii și acceptării faptului că inventariere înseamnă ceva diferit de evaluare. În plus, ar trebui să înțelegem și să acceptăm că, la final, rezultatele ar putea să fie neplăcute. (în această paranteză fie spus, drama unui număr mic de piese, bazat pe realitate factuală, este mai mică decît dezastrul ghicitului în inventare. Mai mult, tragedia unor valori de piață mai mici decît cele dorite este mult mai mică decît balamul presupunerii unor valori de patrimoniu cultural inestimabile.).
Mai putem adăuga cîteva lucruri care ar trebui evitate:
-transformarea unui document strategic într-o lucrare academică sau într-un exercițiu de retorică. Un document programatic este și trebuie să rămînă o unealtă. Uneltele bune sînt cele cu care poți să faci treaba. Dacă ții neapărat, te poți lăuda cu uneltele, dar judecata se faca după funcționalitate, nu după impresia artistică.
-lipsa de constanță. Nu poți să crești dacă o iei de fiecare dată de la capăt. Renunțarea la o programare anterioară doar fiindcă nu îți place sau fiindcă nu e numele tău pe ea e o prostie. Poți judeca o planificare doar DUPĂ ce a fost pusă în practică. O planificare de tip strategic nu poate fi judecată după doar un an. Las-o patru, cinci ani să vezi ce se întîmplă și abia după aceea o poți arunca. (Desigur, ca orice planificare și aceasta este supusă intervenție unor situații de forță majoră. Criza refugiaților nu este o situație de forță majoră. Încălzirea globală nu este o situație de forță majoră. Situația proastă a infrastructurii de transport nu este o situație de forță majoră. Invazia Crimeii este o situație de forță majoră. Modificarea legislației nu este o situație de forță majoră.). Greșeala asta se face în educație, sănătate sau fiscalitate. O mai găsim în managementul instituțiilor publice de cultură.
-lipsa acceptării faptului că orice planificator este trecător. Ar trebui înțeles că programele și strategiile sînt create de unii și continuate de alții. Sînt rari cei pe care istoria îi reține ca mari reformatori și, de cele mai multe ori, cei care au fost ținuți minte nu și-au planificat asta. Un corolar tangent: planificatorii de nivel macro ar trebui să aibă sentimentul măreției misiunii lor. Vicierea muncii lor de sentimentul temporalului conduce la rezultate care nu rezistă în timp.
Ar mai fi și alte chițibușuri, dar soluția reală este onestitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu