Cu puține și, altfel, remarcabile excepții, ONG-urile culturale din România se zbat într-un smîrc cleios de frustrare. Nu au acces la resurse, nu au acces la bani. Rezultatele activităților sînt, frecvent, ignorate, minimizate sau ridiculizate. Chiar mai mult, nu au loc la masa deciziilor sau, cînd se întîmplă asta, e doar pentru poză, ca să dea bine în rapoarte și să se împăuneze decidenții că au interacționat cu societatea civilă. Ar fi o excepție în ce privește masa deciziilor: prezența în consiliul AFCN. Din păcate, prezența majoritară nu pare să genereze un impact rezonabil. (Cele spuse mai sus nu se referă nici la puținele aflate în vîrful clopotului Gauss și nici la multe înșirate la baza acestuia.)
De ce-i așa și nu altfel? Fiindcă România este, în esență, o societate disfuncțională (așa cum sînt SUA și multe alte țări). Dacă România ar fi o societate funcțională, atunci ONG-urile ar veni să completeze și/sau să multiplice eforturile organizațiilor de drept public. Dar România nu e așa, iar ONG-urile încearcă să suplinească, să înlocuiască absența organizațiilor de drept public. Într-o economie funcțională, ONG-urile ar funcționa cu banii societății, adică ale companiilor și cetățenilor. Într-o economie disfuncțională, ONG-urile se luptă tot pentru bugetele publice, alături de organizațiile de drept public.
Aș putea să mă opresc la această listă de truisme, dar ar fi meschin. Enunțarea problemelor, fără a sugera, măcar, soluții, e doar meșteșug de nebunie.
Ce s-ar putea face pentru depășirea actualei stări de fapt? În primul rînd, atît managerii instituțiilor publice, cît și managerii ONG-urilor ar trebui să înțelegea că nu-s competitori și că ar trebui să fie aliați. După depășirea acestui moment, teribil de dificil, urmează pasul doi. Acestea se poate (și ar trebui să) realiza în mai mulți timpi și la multe niveluri. Primul nivel este cel național, cel de-al doilea, local (județean, orășenesc, comunal). De ce așa și nu altcum? Fiindcă, prin forța împrejurărilor și natura lucrurilor, unele organizații funcționează doar la nivel local. Acolo le sînt interesele, acolo le sînt capacitățile. Prezența lor la nivel național încurcă și nu aduce o plus-valoare relevantă.
În pasul doi, managerii culturali (ei și doar ei, fără decidenții politico-administrativi) convin asupra modalităților concrete prin care să solicite, susțină și preseze autorităților publice naționale și locale inițiative referitoare la:
-modernizarea (aducerea în prezent) a legislației privind finanțele publice. Această legislație este veche, mult prea veche. Păstrarea ei, chiar cosmetizată, rămîne una dintre cele principalele piedici în calea dezvoltării. Cîteva exemple de lucruri care trebuie modificate din temelii: desprinderea culturii ca domeniu distinct în clasificația bugetară (consecința fiind inutilitatea Legii 350/2005 pentru domeniul cultural); cu acest prilej, eliminarea conceptelor "recreere"/ "activități recreative" din aceeași clasificație bugetară; aplicare explicită și generalizată a planificării bugetare multianuale; crearea unui regim juridico-financiar distinct pentru finanțările acordate ONG-urilor prin intermediul finanțărilor publice nerambursabile (bunăoară, eliminarea cerințelor privind mijloace fixe vs. bunuri de inventar... o așa cerință pentru organizațiile de drept privat e delir curat); etc.
-modernizarea legislației privind sponsorizările și mecenatului, inclusiv în ceea ce privește mecanismele CSR, prin care marile și ultrabogatele companii doar trec banii dintr-un buzunar în altul. Aici ar intra și forțarea autorităților de legiferare să înțelegeagă sponsorizările și mecenatul înseamnă mai mulți bani la buget, nu mai puțini;
-existența unor obligații ale instituțiilor publice de a colabora cu ONG-urilor. În legătură cu asta, aceleași instituții publice trebuie obligate să lucreze cu voluntari;
-eliminarea dihotomiei dintre public vs. privat în cultură. În legătură cu asta, legislația privind managementul instituțiilor publice de cultură trebuie să includă, explicit și lipsit de echivoc, faptul că experiența de conducere a unei ONG este experiență în management (doar din rea credință și interese meschine se poate crede altceva);
-lista nu e exhaustivă, dar mă opresc aici, că nu e treaba mea să creionez politicile publice ale ministerului .
După ce se termină pasul trei, urmează exercitarea de presiune asupra decidenților de legiferare/normare pentru ca acestea să facă ce le spun cei care funcționează în și fac cultura, iar nu invers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu