joi, 12 ianuarie 2017

Muzeificarea patrimoniului (cultural) imaterial

Chiar dacă sună cretin, nu prea avem cum să spunem altfel decît muzeificare atunci realizăm includerea bunurilor (culturale) în patrimoniul muzeal și aplicarea regimului juridic specific acestuia. Într-un fel, deși ironic, muzeificare seamănă cu mumificare și ca sonoritate și ca finalitate: conservare pentru posteritate. Mă rog, chiar dacă nu-mi place cum se aude, nu asta e cel mai important, ci înțelegerea și aplicarea acestui proces la componentele patrimoniului (cultural) imaterial.

Pun cuvîntul "cultural" între paranteze fiindcă patrimoniul imaterial nu este musai să aibă, per se, valențe culturale (în sens de valoare înaltă estetică, istorică, științifică ș.a.m.d.). Chiar dacă o să supăr pudibonzii, seraficele fete de pension sau pe idolatrii etnografiei tradiționaliste, patrimoniul imaterial cuprinde și strămoșescul îndemn "Du-te-n pizda mă-tii!", elegantele dialoguri între tinerele de azi "Faaatăăă, ce țoale tari ți-ai tras!", înălțătoarele conversații dintre tineri "Bă, dacă rîgîi cînd intri în clasă, iei notă mare!". Patrimoniul imaterial cuprinde, care vr'a să zisă și folclorul contemporan, dar nu orice oralitate intră în acest patrimoniu. De exemplu, intră în categoria patrimoniu imaterial bancurile, dar nu povestirea prin viu grai a memoriilor unor deținuți politici sau reproducerea verbală a textelor unor reclame de la TV. În plus, în condițiile comunicării tehnologizate de astăzi, am putea include în patrimoniul imaterial și maniera extrem de concisă și împănată de emoticoane folosită în comunicarea prin mesageria digitală (deși, în acest caz, folclorul ar putea privi conținutul mesajelor și mai puțin scrierea acestora). Mai adăugăm la acestea faptul că în patrimoniul imaterial intră atît broasca țigănească, cât și cunoștințele referitoare la realizarea acesteia sau unguentul din coaiele popii, cunoștințele despre acesta și cuvintele spuse de descîntătoare atunci cînd îl folosește.

De altfel, în ceea ce privește conținutul patrimoniului imaterial, lucrurile sînt foarte asemănătoare cu patrimoniul imaterial, cel puțin în relația cu conceptul de "cultură". În ceea ce privește conținutul tipologic, lucrurile sînt un pic diferite, fiindcă patrimoniul imaterial cuprinde ȘI obiecte ȘI peisaje, nu doar cuvinte sau alte chestii inefabile. Cu patrimoniul material (din altă categorie decît cel etnografic. O să vedeți ce fac discriminare) lucrurile sînt simple: s-au învechit bine chiloții lui Elvis, HAȚ! cu ei în muzeu; a strănutat una din amantele lui Trump (sau Putin) pe o oglindă dintr-o baie dintr-un hotel, ZBANG! punem de-o plăcuță comemorativă și de-un monument istoric. Procesul de muzeificare a patrimoniului material este dubios așa cum este procesul de trecere de la starea de puleci-votant în starea de jmecher-ales. Ieri te băteai cu vecinul în cîrciumă, azi îl bați numai tu, fiindcă ai fost ales și ești nu doar protejat, dar și imun. Cam așa e și cu obiectul: pînă să-l pui în vitrină, poți să bați cu el cuie (dacă-i ciocan), șnițele (dacă-i ciocan de bătut șnițele) sau capul bărbatului (dacă-i făcăleț). După ce l-ai pus în vitrină s-a terminat! Nu poți sufla pe obiect, trebuie să-ți pui mînuși, să ai sistem de pază la șandrama, stingătoare, asigurări pe bani grei, cîțiva angajați care să-l descînte și să spună povești despre el, ba o să fii nevoit să ții pe leafă și unu' sau doi indivizi care o să scrie cîteva tomuri despre obiect (fără prea mare legătură cu ce-a fost obiectul și condamnate la necitire). Cam asta este muzeificarea patrimoniului imaterial și nu-ți garantează nimeni și nimic că făcînd așa obiectul ăla o să reziste mai mult decît ar fi rezistat acolo de l-ai luat ca să-l faci cultură. (uneori ai norocul ăsta, mai ales cu obiectele care intră direct în restaurare, dar nici atunci nu ai garanția că la final ciocanul nu ajunge șurubelniță).

Booon! Ce ne facem cu patrimoniul imaterial? Cum îl muzeificăm? Ne limităm doar la bucățile alea pe care le putem atinge? Sigur că o facem, ba chiar de multișor, că de aia avem muzeele de etnografie (pavilionare sau în aer liber), dar cît de bine e să facem așa ceva? O să spuneți că tot e mai bine decît să nu păstrăm nimic și sînt de acord cu asta. Totuși, sînt de părere că, fără a fi greșit, este oarecum incomplet și în mare parte mincinos prin omisiune. Dacă în cazul arheologiei, asta e, timpul ne-a păstrat doar un coif (iar prezentul de blagoslovește cu istorici care fac din orice răhățel arheologic un obiect cu o profundă semnificație ritualică și o zdrobitoare încărcătură religioasă), iar în cazul istoriei avem și pumnalul și descrierea mațelor curse din burta despicată și a sîngelui zborșit pe gură, în cazul imaterialului să spunem că lepedeul e făcut din cînepă și se acoperea cu el patul, e pur și simplu stupid. E stupid, fiindcă ȘTIM că nu e doar asta. Pe lîngă treanța cu pricina, cunoaștem și întregul context economic, spiritual și social în care a fost creată și folosită. Fundamental pentru umilul lepedeu este că întregul său context este cunoscut numai în formă orală. În mod obișnuit, nu avem informații scrise nici despre modul concret în care a fost realizat lepedeul, nici despre procedura folosită pentru învelirea patului, de fapt cam despre nimic. Este o deosebire importantă dacă facem comparația cu patrimoniul istoric, unde avem la dispoziție o mulțime de informații despre contextul unui anumit obiect. De altfel, un muzeu de istorie (sau o secție de istorie) are prostul obicei să ofere informații despre contextul fiecărui obiect, astfel încît să poată fi înțeles. Ba mai mult, de multe ori avem și ghinionul să găsim în muzeele de istorie mai multe obiecte, puse în context reciproc, astfel încît putem afla foarte multe informații și despre obiecte, dar și despre ce gîndeau, ce cîntau sau cum trăiau oamenii care au făcut sau folosit obiectele respective.

Muzeologizarea patrimoniului istoric este relativ simplă și oferă multe, foarte multe în schimb. Muzeologizarea patrimoniului arheologic, este chiar mai simplă, fiindcă permite foarte multe licențe istorice, în lipsa informațiilor despre acesta. Patrimoniul din domeniul științele naturii este muzeologizabil într-o manieră rezonabilă, fiind posibilă reconstituirea mediului natural al ființelor vii (dacă ar fi să ne referim doar la acestea).

Cu patrimoniul imaterial, lucrurile nu sînt la fel de simple. Expunerea tuturor obiectelor care compun un interior țărănesc este o prezentare parțială și omisivă, fiindcă lipsesc foarte multe informații, reconstituibile, dar iarăși parțial. Obiectele care compun interiorul sau toate casele dintr-un sat, cu întregul inventar gospodăresc al acestora, cu întreaga plasare spațială (fie că este un sat reconstruit, fie că este conservat in situ) nu ne-ar oferi decît o imagine parțială, nu cu mult diferită de reconstituirea unei așezări preistorice.

Cum ar trebui să arate muzeificarea patrimoniului imaterial, astfel încît să ne apropiem de complexitatea acestui patrimoniu, dar să evităm reprezentările pășuniste sau cu aspect de marmeladă prost făcută? Poate că întrebarea corectă ar trebui să fie: este posibil să muzeificăm patrimoniul imaterial?! Dacă la finalul procesului, patrimoniul imaterial va deveni la fel de intangibil (adică să fie prohibită atingerea lui) ca orice patrimoniu muzeal, atunci îndrăznesc să spun că patrimoniul imaterial nu ar trebui muzeificat, fiindcă rezultatul va fi incomplet și mincinos prin omisiune, semănînd foarte mult cu o mistificare. Patrimoniul imaterial ar trebui să fie viu, să permită interacțiune și participare, în afara formelor fixe, impuse de specialiști ca fiind cele mai "reprezentative".

Dacă prin muzeificare reușim să oferim publicului o experiență de viață completă: senzorial, emoțional, informațional, intelectual, atunci că am reușit o muzeificare corectă a unui patrimoniu cultural special. Corect înseamnă și imperfect, înseamnă și întîmplător și ieșit din textul scris, cam cum e muzica lăutărească, cîntată de lăutari, nu de guriști și instrumentiști. Dacă credeți că știți cum e muzica lăutărească după ce ați văzut pe scena Teatrului Național trupa 10 Prăjini, vă înșelați amarnic. Muzica lăutărească adevărată seamănă, cumva cu jazz-ul (și prin nimic inferioară), dar are darul să fie atît de simplă încît rezonează cu fibrele primitive ale ființei, dincolo de înțelegere și de text și partitură, fără cunoașterea notelor muzicale ("Nu știu, taică, eu, din astea. Ieu am învățat pe lîngă taica și pe la hore").

Cam așa ar trebui să fie muzeificarea patrimoniului imaterial: surprinzătoare, exuberantă, greșită, copilăroasă, caldă, amuzantă, cu tristeți și nemulțumiri. Dar despre toate acestea, atunci cînd voi scrie despre punerea în valoare a patrimoniului imaterial.


3 comentarii:

  1. Inevitabil ajungi la selectii. Si in arhive gasesti lucruri care au fost selectate cumva. Poti avea noroc sa gasesti un desen al unei case autorizate in 1870, majoritatea nu au. Nu stiu din ce cauza caci, conform regulamentelor, toate ar fi trebuit sa aiba niste desene. Prin urmare, avem o imagine incompleta a administratiei, a modului in care se facea proiectarea, a modului in care se contractau mesterii, a locurilor de unde-si luau prefabricatele sau sabloanele etc. Si istoria e incompleta si bzata pe selectie. Numai eu stiu de cate ori gasesc lucruri despre case despre care altii au scris inainte pentru ca gasisera lucruri scrise de altii, care la randul lor luasera dintr-o bibliografie. Prin urmare istoria era cum o vazusera altii nu cum era de fapt informatia clara, de la origine, prinsa undeva intr-un dosar de arhiva. Depinde de cine se pricepe sa faca selectia, de cine se pricepe (sau de interesul astuia) sa traga concluziile si sa le comunice.

    RăspundețiȘtergere
  2. Evident, Adrian. Diferența fundamentală este că, în cazul patrimoniului imaterial,lipsa oricărei forme scrise (sau fixe) este o trăsătură "naturală". Lipsa unei informații scrise despre celelalte patrimonii este excepția nu regula. Patrimoniul imaterial are trăsături care fac să nu poată fi confundat cu nici unul dintre celelalte patrimonii culturale. Aceste trăsături sînt abordate ca niște condiții cumulative. Nici în cazul patrimoniului arheologic nu avem informații scrise (așa cum sînt casele de spui tu), dar asta nu-l face patrimoniu imaterial.

    RăspundețiȘtergere
  3. Problema ma era strict selectia. In ce priveste patrimoniul imaterial, unele lucruri au inceput sa fie documentate iar alte nu. Despre unele lucruri s-a scris, s-au facut filme, despre altele nu. Prin urmare avem o imagine a "valorilor" rezultata din cernerea facuta de unii. Uite, despre oina am un dosar de arhiva din 1904, de la Buzau, despre un concurs scolar, despre "maesri", despre organizare. Adica despre ce insemna atunci in societate fenomenul unui sport distilat si transformat in "sport national". Cati stiu azi ca oina aia avea cu totul alte reguli decat oina standard de azi ? Ma refer la aia extrem de putini care stiu ce-i oina, evident ... Am sa-l scot la lumina desi m-am lenevit rau pe partea blogului "mai serios".

    RăspundețiȘtergere