marți, 11 iunie 2019

Cifre, realități, societate

Un articol care a făcut un pic de vîlvă prezintă, descrescător, niște cifre. Am stricat ordinea aia și am făcut alta:

agenții cu ”păcănele”: 15.000 
case de pariuri: 13.400 
agenții loto: 1.900 
///
cabinete stomatologice: 15.100
farmacii: 9.700 
spitale: 580 
cămine de bătrâni: 405 
///
bănci: 4.600 
///
pensiuni: 4.200 
hoteluri: 1.800 
///
biblioteci publice: 1.520 
muzee: 760
cinematografe: 90 
///
licee: 1.500 
grădinițe: 1.200 
școli primare/gimnaziale: 4.000 
///
biserici: 18.300 

De la bun început, vă previn că nu mă bag în idioțenia de discuție și controversă biserici vs. indiferent-ce-altceva. E un subiect fals, bun pentru tîmpiți (dacă nu mă credeți, spuneți-mi cu ce drept se cheltuie sute de milioane de euro din bugete publice pe stadioane care stau nefolosite 99% din timp).

În articolul pomenit, apar niște idei care încearcă să explice realitatea din spatele cifrelor. Nu le contrazic. Vreau să adaug cîteva idei, așa cum îmi apar ele călătorind mai mult decît între o universitate din București și alta tot din București.

Școlile/grădinițele... foarte posibil ca numărul să fie numai potrivit, doar că nu este distribuit cum trebuie la nivelul țării. În ultimii 15-20 de ani s-au închis teribil de multe școli prin satele României, copiii fiind grupați, la grămadă, în școala din centrul comunei (migrația + mortalitatea). În același timp, marile orașe se luptă cu suprapoluarea școlilor existente (deh, migrația internă). Într-un cuvînt - dezechilibru.

Spitalele, farmaciile și azilele de bătrîni... cam la fel cu școlile. Dezechilibru la nivelul teritoriului țării.

Cabinetele stomatologice... e explicat în articol.

Băncile... tot dezechilibru. Grav: mediul rural nu știe nici ce e ăla bancomatul. Ca să nu mai zic de POS.

Pensiuni/hoteluri. Puține, mult prea puține. Nu prea au cum să fie mai multe, dată fiind starea infrastructurii de acees.

Ajung la construcțiile dedicate culturii. 
Muzeele. În realitate, există mult mai multe clădiri cu caracter muzeal, care au năpădit satele de prin România. Totuși, după cum arată legislația de la noi, doar nebunii s-ar apuca să autorizeze muzee/colecții publice. Așa, merg pe burtă, deschid cu cheia ținută de vecini și cam aia e. Eu zic că e de bine. Indiferent cît se plîng oamenii de prin muzee, dacă ar fi fost să meargă la nivelul unei abordări de tip eficiență-eficacitate-economie, jumătate dintre muzeele "oficiale" ar fi trebuit să dispară. Bine că nu se folosește abordarea asta.

Bibliotecile. Numărul e în descreștere, în special pe seama bibliotecilor sătești (le includ și pe cele ale școlilor sătești). Nu vă apucați să plîngeți, fiindcă, dacă într-un sat mai ai 30 de suflete care țin ușa deschisă, să intre moartea mai ușor, nu te poți aștepta să mai ai bibliotecă (ca notă de exotism, să știți că nici prin sate din Italia, Franța ori Austria nu am auzit să fie biblioteci). Mai e o chestiune în legătură cu bibliotecile. Se numește tehnologia informației. În mod tradițional, utilizatorul de bibliotecă este școlarul/studentul. De cînd cărțile din bibliografia școlară sînt disponibile acasă sau în mașină, pe telefon/tabletă/ display, ar trebui să ai oarece probleme de natură psihică să-ți deplasezi psihicul la bibliotecă. Una peste alta, și lucrătorii din biblioteci ar trebui să fie mulțumiți că bibliotecile sînt păstrate prin orașe și municipii. Eu zic că e bine.

Cinematografele. Aici, am cîteva comentarii, fiindcă un distins antropolog se minunează că nu e o explicație pentru reducerea abruptă a numărului cinematografelor față de anii 1990. În primul rînd, distinsul antropolog ar fi bine să întrebe de existența internetului și, eventual, să-și întrebe nepoții sau copiii cîte filme au văzut/descărcat folosind internetul (ăăăăă, da, se numește piraterie, tolerată, grațios, de statul român). În al doilea rînd, același distins antropolog ar face bine să numere și scaunele din cinematografe. Este posibil să fie doar 90 de astfel de stabilimente, dar dacă fiecare are între 500 și 1000 de locuri, lucrurile, dpdv statistic, nu stau la fel de rău. În fine, minunarea cu pricina ar trebui să fie moderată și cu perspectiva a ceea ce este cinematografia: o uriașă și mare afacere. Această afacere nu permite existența cinematografului de cartier sau de oraș, cu pînă la 500 de locuri: costurile asociate licențelor de difuzare nu pot fi acoperite de o singură sală care să ofere un rulaj infim. De data asta, cultura s-a confruntat cu eficiența-eficacitatea-economia.

Așezămintele culturale. Nu apar în statistică, dar soarta lor e cam ca a cinematografelor, cu diferența că nu există număr de locuri care să compenseze, fie și, măcar, statistic



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu