Patrimoniu. Cultură. Patrimoniu cultural.
Bazaconii!!! Mă doare-n vîrful moțului de la basma de oricare dintre cele înșirate. Fie și fiindcă-s însoțite de jdemii de definiții, înțelesuri și ne-nțelegeri. La o adică, o piatră-i o piatră pînă zice cineva că-i patrimoniu cultural. Scîrț! Iar după aia, trebuie să porți mînuși ca s-o atingi sau o poți privi numai printr-o foaie de sticlă incasabilă. Asta e valabilă și pentru trențele pe care le purtăm, pentru mîzgăleli pe pînză ori hîrtie și cam pentru orice ni se poate zbate prin imaginație.
Dacă, în schimb, mă gîndesc la cele de mai sus ca la resurse, lucrurile se schimbă. Resursele-s ceva ce înțeleg ușor, fiindcă le pot folosi la oarece, cel mai simplu, ca să fac bani, într-un fel sau altul, cu și din ele. Totuși, poate să devină complicat, fiindcă (și) aceste resurse sînt neregenerabile. Cum ar veni, ai făcut dintr-o strachină cioburi, cu cioburi rămîi. Strachină nu mai faci din ele. (Ilia Prigogine a demonstrat asta, în cazul în care aveai nevoie de vreo demonstrație fizico-matematică.)
Conceptul de "resurse" este ceva ușor de explicat și ultimului imbecil cu cortex-prefontal funcțional. Spune-i că resursa X, folosită în modul Y, îi poate aduce beneficiile (cîștigurile) Z și va pricepe. Altfel, mă iertați, dar e cale lungă și grea să faci oamenii să priceapă ce e și cu ce se mănîncă patrimoniul cultural. Mă rog, nici cei care lucrează cu acest patrimoniu nu pricep cu ce au de-a face. (Cel puțin în România.) Dac-ar pricepe, n-ar mai behăi de-a surda că n-au, că nu li se dă, că cîr, că mîr. Avutul și datul e pe pricepute, nu pe behăite.
Partea culturii care-i vie (adică nemoartă), cum ar veni, cîntatul, recitatul, dansatul, pictatul, scrisul și altele asemenea, e chiar mai evidentă în ce privește priceputul. Atît de evidentă că, dacă ai multă școală, nu mai pricepi și iar behăi că n-ai sau că nu ți se dă.
NB Cultura este un deșeu, un reziduu al creativității utilitare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu