marți, 10 ianuarie 2017

Conservarea patrimoniului fără ființă

Fiindcă e început de an, o fac, din nou pe deșteptul și inteligentul (știți că-mi trece repede, așa că puteți citi în continuare). De această dată, mă frămîntă (ca pe cozonac, pînă asudă grinda cutiei craniene) problema conservării patrimoniului imaterial (intangibil, după o variantă terminologică). În articole viitoare o să mă frămînte protejarea, restaurarea, patrimonializarea, muzeificarea (o noțiune gotică, mumificantă) sau punerea în valoare a acestei specii de patrimoniu cultural.

Conservarea patrimoniului imaterial (n-o să repet varianta intangibil) apreciez că este diferită de conservarea altor valori culturale fiindcă:
a) îi lipsește o formă fizică, este manifestare, gest, atitudine, sunet, mișcare și grimasă
b)există în continuă devenire și transformare, nu există decît în formă activă, altfel se transformă în obiect de muzeu sau înregistrare de arhivă ori de bibliotecă
c)este un sistem de elemente care capătă o formă recogniscibilă și individualizabilă doar ca sistem.

Conservarea patrimoniului cultural (mobil sau imobil) este, mai mult sau mai puțin, păstrarea stării de existență a obiectului în locul în care se află în prezent. Pentru aceste obiecte culturale sînt posibile (și obligatorii) analize fizico-chimice și asigurarea unor condiții de microclimat (chiar și pentru obiectele foarte mari, case sau palate: subzidiri pentru prevenirea igrasiei, acoperișuri, temperatură anume în interior, ba chiar fațade false pentru a limita acțiunea ultravioletelor). Conservarea patrimoniului cultural trebuie să facă astfel încît obiectului cultural să nu-i fie mai rău (folosesc o astfel de exprimare simplă chiar și pentru uzul specialiștilor, care pot uita, ușor, fundamentele meseriei lor, dar și pentru a facilita înțelegerea de către nespecialiști), dar nu urmărește să-i schimbe înfățișarea sau caracteristicile (pentru așa ceva există, de exemplu, restaurarea). Ar fi bine să nu confundăm conservarea cu protejarea, deși cele două se întîlnesc în multe locuri (o să abordez protejarea cu alt prilej).

Prin urmare, pentru bunurile culturale cu expresie fizică, conservarea este mult mai simplă decît pentru bunurile culturale fără o astfel de expresie. O suveică poate fi închisă într-o cutie și ferită de cari, lumină, umiditate și ger. La fel, o biserică de lemn, poate primi o înălțare pe stîlpi, un acoperiș nou (sau un acoperiș peste acoperișul original), tratament antibacterian și ignifug etc. Bunurile sînt conservate acolo unde se află, iar starea lor de existență de astăzi poate fi păstrată cel puțin atîta timp cît păstrăm cutia și celelalte soluții tehnice descrise.

Conservarea bunurilor culturale este făcută de specialiști, aceștia fiind singurii care au acest drept legal (specialiștii putînd fi conservatori, restauratori sau muzeografi, în funcție de sistemul legislativ în care ne plasăm). De altfel, și operațiunile tehnice prealabile conservării (analize de diferite feluri) sînt realizate tot de specialiști și, eventual, în laboratoare specializate, care respectă, la rîndul lor, anumite condiții precis stabilite de lege.

Mutatis mutandis ar înseamna să aplicăm o abordare identică și patrimoniului imaterial, fiindcă acesta este o parte a patrimoniului cultural și, practic, nu există de sine stătător. O astfel de delimitare (sau limitare) a patrimoniului imaterial, care poate fi făcută de nepricepuți, este permisă pînă în momentul cînd poate trece în discursul normativ. Cred că este obligatoriu ca nepricepuții să fie ținuți pe lîngă gard pînă citesc, trăiesc și învață suficient, mai ales dacă ne gîndim că tot ceea ce înseamnă cultură materială se fundamentează și izvorăște în culturala imaterială. De altfel, discuțiile asupra întîietății temporale a unuia dintre cele două categorii de patrimoniu sînt inutile. Din punctul meu de vedere este lipsit de îndoială că patrimoniul material există după cel imaterial și va înceta să existe înainte de acesta.

După această digresiune, revin la abordarea conservării patrimoniului imaterial. Există opinii potrivit cărora specialistului nu îi este permis să intervină în viața patrimoniului imaterial și să indice "cea mai bună" exprimare a acestui patrimoniu. La fel, există opinii potrivit cărora specialistul este obligat să intervină și să "dirijeze" existența patrimoniului imaterial. Acestea sînt cele două extreme care nu au găsit un echilibru în practică. Pe de altă parte, abordarea non-intervenționistă tinde să fie majoritară atunci cînd vorbim de măsurile normative care privesc conservarea patrimoniului imaterial, fapt care face ca legile care guvernează domeniul să fie scrise de nepricepuți, cu consecințe dramatice asupra culturii profunde.

Ce-ar putea însemna, totuși, conservarea patrimoniului imaterial? În primul rînd conservarea patrimoniului imaterial înseamnă că nu există "cea mai bună" manifestare care să merite conservată în detrimentul altora. Patrimoniul imaterial este valoros prin variantele care îl compun și definesc, iar decizia asupra celei mai bune variante nu este cea a specialistului. (pentru o analogie cu genetica și evoluționismul recomand cartea "Gena egoistă". Este o lectură interesantă, iar specialiștii din cultură s-ar putea să găsească utile referirile la meme). În al doilea rînd, o anumită intervenție a specialistul este obligatorie deoarece paradigma evoluției firești a patrimoniului imaterial, prin contacte și transferuri petrecute în intervale istorice, nu se mai aplică în lumea globală,guvernată de comunicații în masă și de o uriașă putere de comunicare a corporațiilor create și care funcționează doar în cultura profitului economic.

Din punctul meu de vedere, aici este principalul pericol al unei abordări neintervenționiste: fenomenele studiate de etnografie și folcloristică sînt fenomene cu evoluție intergenerațională, care se desfășoară în intervale de timp măsurate în multe zeci de ani, secole sau milenii. Poate că singurele intervale istorice asemănătoare cu ceea ce se întîmplă astăzi au fost cuceririle Americilor și agresiunile asupra culturilor aborigene din Pacific (inclusiv Australia). Ceea se se întîmplă astăzi este o agresiune extremă facilitată de mass-media. Neintervenția echivalează cu invitația la distrugerea patrimoniului cultural imaterial.

În egală măsură, intervenția dirijată în favoarea unui număr limitat de valori de patrimoniu imaterial (așa cum s-a întîmplat în perioada comunistă din România) conduce la rezultate cel puțin similare. În acest caz, din considerente ideologice și prin instrumente instituționale (fenomenul Cîntarea României) au fost întărite unele manifestări etno-folclorice pînă în punctul în care patrimoniul cultural imaterial al românilor pare a fi doar cel din zone geografice reduse din Transilvania și Moldova (dacă includem în aceste zone Maramureșul și Bucovina).

Conservarea patrimoniului imaterial ar trebui să însemne măsuri care să permită valorilor culturii profunde să existe și să se manifeste în locurile lor obișnuite. Ar trebui să fie evitată extragerea și promovarea elementelor spectaculare și scoaterea acestora din contextul geografic și temporal în care există în mod obișnuit. Conservare înseamnă măsuri care să permită păstrarea și utilizarea recuzitelor, limbii și momentelor calendaristice. Specialistul ar trebui să îndrume, de exemplu, pentru evitarea importurilor abrupte (de exemplu, materiale și materii prime care nu se găsesc în mod obișnuit acolo unde se realizează un produs meșteșugăresc) ca și pentru legiferarea unor piedici în realizarea unor produse meșteșugărești sau alimentare sau realizarea unor obiceiuri.

Aplicarea metodelor utilizate în conservarea bunurilor cultural materiale (prin imitare, desigur) este improprie patrimoniului cultural imaterial. Teoria "globului de sticlă" în care să izolezi un bun de patrimoniu imaterial, chiar la dimensiunile unei comunități îmi pare a fi absurdă și conduce la fals, deoarece fixează o singură variantă sau un număr limitat de variante ale acestui patrimoniu. O astfel de arhivare in extremis se poate dovedi și contraproductivă, costurile implicate putînd să crească pînă la punctul în care arhivarea se va face doar prin înregistrări audio-video.

Conservarea patrimoniului cultural imaterial poate începe chiar din școală, dar nu prin intermediul unor abordări imbecile cum sînt manualele alternative. Conservare ar însemna, adaptîndu-ne la lumea de astăzi, ore de educație culturală la care să fie invitați păstrători bătrîni, care să vorbească, să practice și să interpreteze patrimoniul cultural. Așa ceva ar trebui inclus în trunchiul comun din curriculum și nu aruncat în "săptămîna altfel" sau într-o fundătură similară. O astfel de măsură ar trebui prelungită cu învoiri și scutiri pentru ca oamenii să poată participa la sărbătorile importante de peste an, nu doar la cele legiferate și limitate. Specialistul ar trebui să se recunoască pe sine ca participant activ la viața lumii și comunității și nu neutru observator al comportamentului unor bacterii sau fenomene celeste. Specialistul etno-folcloric ar trebui să accepte că prezența sa în mediul cultural pe care îl studiază modifică acel mediu așa cum observatorul modifică fenomenele din fizica cuantică.

4 comentarii:

  1. Mie mi se pare ca nu trebuie complicate lucrurile ci simplificate. Acum e o ora tarzie dar am sa revin cu explicatiile mele ... Totul se leaga de momentul Tzero cand identificam ceva ca fiind pretios (material sau imaterial) si decidem sa protejam intr-un fel sau altul. In acel moment incepe cernerea semnificatiilor, decelarea autenticitatii, explicare motivelor pentru care instituim protectia. Dupa aia nu e normal sa ne raportam la toate astea (globul de sticla)?

    RăspundețiȘtergere
  2. protecția e alt subiect. Cît privește patrimoniul imaterial, acesta nu este asemănător decît în extremis cu cel material. Cele două NU pot fi nici confundate și nici abordate unul prin celălalt. Patrimoniul material înseamnă unul sau X obiecte determinate și precis individualizate. Nu mai mult, nu mai puțin. Valorile de patrimoniul imaterial înseamnă mult, cu mult mai mult. Conservarea extremă (glob de sticlă) este și rămîne doar conservare. Patrimoniul imaterial nu este o formă fixă. Este viu, așa cum, de exemplu, limba (parte a patrimoniului imaterial) este vie. Dacă o limbă e moartă, e moartă și gata. Noi avem în față ceva care nu mai evoluează. Prin urmmare, nu poți pune o limbă vie într-un glob de sticlă. Poți, în schimb, să faci astfel încît limba respectivă să nu se stingă prin neutilizare sau prin importuri agresive din alte limbi (limbă înseamnă și dialect).

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu ma gandesc la lucruri mai concrete si nu la Miorita sau Calusul. Eu ma gandesc la mestesuguri si la recunoasterea unei marci traditionale care este legata de utilizarea unei anumite tehnici. Ca la protejarea oricarui produs comercial doar ca aici beneficiul protectiei sa fie acordat unei comunitati. "denumire de origine controlata". Asta-i prima. A doua tot de mestesuguri se leaga insa de aia care sunt purtatorii mestesugului - tezaurul uman viu.Templul shinto in Japonia este considerat autentic de secol 11 nu pentu ca materialul e autentic ci pentru ca se foloseste fix aceeasi tehnica si acelasi ritual in demontarea si recompunerea lui pe alt amplasament o data la 20 de ani. Adica mesterii au un ritual. Asa cum la Strasbourg exista o companie de mesteri care in mod neintrerupt, de cand s-a inceput constructia acelei catedrale, mesteresc de jur imprejur si refac pietrele stricate. Tot timpul e o schela acolo si aia au gesturile primilor msteri care au contruit biserica. A treia treaba este arhiva documentara - tot ce au strans muzeele etnografice sau Brailoiu. Studiul acesteia si tragerea concluziilor antropologice cuvenite fiecarei etape istorice. Distingerea evolutiei unui fenomen, catalogarea "autenticului" sau a "originii". Altfel, mai sunt lucrurile practice, unul dintre ele fiind ceva la care eu am tinut destul de mult - oina. Fara lege cu obligatii oina moare. Dar daca ministerele au obligatii, atunci va fi tinut in viata si va si servi unei comunicari cu diaspora daca se face ceva in sensul asta. Explicatia e in tezele prealabile ale codului. Un alt aspect practic ar fi transhumanta. Vrem sa fie sugrumata de regulile de proprietate actuale sau conteza in vreun fel? Daca ar conta atunci trebuie sa ne punem problema ca exista consecinte in planificarea teritoriului, de exemplu. La fel cum ar conta, sa zicem, unele zone legate de anumite pelerinaje.

    RăspundețiȘtergere
  4. Marca tradițională ar fi trebui operaționalizată de multișor. Doar s-a discutat pe lîngă. În plus, un astfel de instrument protejează colectiv și nu individual. Cît privește oina... Devenită obligație legală (ca și orice altceva) mai are legătură cu patrimoniul imaterial cum am eu cu chirurgia genunchiului de pește. Patrimoniul imaterial este colectiv, anonim.... mă rog, are niște caracteristici ale lui, bine cunoscute. Despre ținerea în viață sau re(învierea) unui element de patrimoniu imaterial o să vorbesc la restaurare. Cu transhumanța e cam la fel. Transhumanța nu e o plimbare cu 500 sau 1000 de oi de la deal la vale și înapoi. Transhumanța A FOST un fenomen social, economic (și cultural) de o cu totul altă factură, avînd cu totul alte semnificații și finalități. Dispariția transhumanței nici măcar nu are legătură așa mare cu legile proprietății terenului (sau apărarea drepturilor de proprietate). Cînd ai făcut cale ferată, care permite transportul, în viu sau carcasă, a zeci de mii oi, foarte repede, adio transhumanță!

    RăspundețiȘtergere