miercuri, 11 ianuarie 2017

Protejarea patrimoniului invizibil

În programul de guvernare 2017-2020 am văzut, reluată, ca prioritate, finalizarea legii meșteșugarului. Îmi sînt cunoscute mai multe forme ale acestei inițiative și motivele aduse în sprijin. Unul dintre acestea se referă la protejarea unuia dintre elementele patrimoniului imaterial și anume meșteșugul. Înainte de a trece la subiectul din titlul articolului, cîteva considerente asupra inițiativei de reglementare a meșteșugului:

1.Meșteșugul NU trebuie confundat cu ocupația manufacturieră. În cazul meșteșugului - parte a patrimoniului cultural imaterial - putem distinge, cel puțin terminologic, între meșteșugul artistic tradițional (fierar, căldărar, lingurar, olar etc. - depinde de graiul în care vorbim) și între industria casnică (cu un excepțional exemplu în țesut). Mai cunoscătorii decît mine știu foarte bine despre ce vorbesc și nu vor confunda niciodată (NICIODATĂ, da?!) pe cel care face chișițe sau spete cu un strungar sau cu un instalator apă sau gaze. Toate varientele de lege fac această confuzie.

2.Argumentul alinierii la cerințe ale UE este FALS. FALS! Absolut FALS! NU EXISTĂ nici măcar o silabă dintr-o astfel de cerință a UE. Ca în multe alte domenii, acest argument este invocat de legiuitori care n-au citit nici măcar cît am uitat eu. Se invocă niște recomandări referitoare la profesiile reglementate, dar invocarea este tîmpită, făcută de niște idioți (cînd o să scriu o carte, apelativele astea or să dispară). Profesiile reglementate sînt reglementate fiindcă privesc ordinea și siguranța publică sau sănătatea omului: mamoș, electrician, notar ș.a.m.d.

3.Se invocă nu se știe exact ce cerințe referitoare la coduri CAEN și COR. O tîmpenie născocită de statisticieni de alcov, hipsteri și hipsterițe care n-au suficientă educație pentru a diferenția între o ie făcută de mînă și una făcută la mașina de brodat. Atît în codificarea națională, cît și în cea europeană sau internațională, există coduri care acoperă, în prezent (și pentru viitor) toate ocupațiile manufacturiere tradiționale. Unul dintre motivele pentru care nu există clasificări uniforme pe plan internațional este dat de absența unui meșteșug într-o țară și prezența acestuia în altă țară. De aici, de exemplu, și imposibilitatea echivalării și recunoașterii competențelor. Ca să vă amuz: în Turcia există un meseriaș absolut special: spălătorul de morți. Această ocupație face parte din ființa culturală a acelor populații. Nu poate fi echivalat cu nimic în Europa, fiindcă această persoană nu face doar ce face un lucrător de la o morgă, așa cum vedeți în filme.

Mă opresc aici (voi reveni cu alt prilej, eventual, cu analiză pe text) cu discutarea prostiei numită legea meșteșugarului.

Ce e cu patrimoniul ăsta imaterial?! Ce mama zmeilor înseamnă el?! Păi.... înseamnă cam tot: limba pe care o vorbești, superstiția cu pisica neagră, hainele negre de la înmormîntare (asta pentru agnostici sau atei) și rochia albă a miresei. Mai înseamnă forma caselor țărănești și motivele pentru care arată așa decorațiunile de pe case sau așezarea acoperișurilor. Tot aici intră ia (să știți că românii nu au exclusivitate), pălinca și țuica de prune, mușchiul țigănesc (pentru hipsteri, de astă dată: dacă vă place cel bio, există o șansă bună ca porcul din care s-a făcut bunătatea aia să fi murit cu un cuțit în gît și nu asomat). Mai băgăm în patrimoniul ăsta dansuri (unul dintre ele e Călușul), meșteșuguri (ceramica de Horezu), obiceiuri (colindatul în ceată bărbătească). Mai intră, că are unde, știința de a cunoaște lemnul cu care se face un car, știința baterii fierului cît e cald, paremiologia (cine are carte, are parte). Indiferent că vă place sau nu să vă numiți români, secui, huțuli, țigani (rromi?), pemi sau sîrbi, fiecare dintre voi și toți la un loc faceți patrimoniu imaterial.

De ce a devenit atît de importat acest patrimoniu? Fiindcă, cineva, cîndva, a descoperit că bucăți din acest patrimoniu înseamnă mulți, MULȚI bani. Unele dintre primele confruntări asupra acestui subiect s-au concentrat asupra unor rețete venite din medicina tradițională a aborigenilor din America de Sud. De aici încolo, e istorie (wipo.org și unesco.org vă oferă această istorie).

După ce acest patrimoniu s-a demonstrat că este important, au apărut primele inițiative referitoare la protejarea acestuia. Ce este important cu acest concept al protejării patrimoniului imaterial? Faptul că nu există o abordare unică și nici măcar un set limitat de măsuri protecționiste. Pentru patrimoniul cultural material protejarea înseamnă apărarea bunurilor culturale de efectele negative ale acțiunii factorilor de mediu antropici sau naturali (incendiu, inundație, conflict armat, tăiere, spargere, atac biologic etc.). E simplu: pun lacăt, senzori de incendiu și stingătoare automate, protecție antiseismică, înființez poliție ca să împiedic furtul și creez liste ca să știu cîte bucăți din ceva ce am într-un loc.

Pentru patrimoniul imaterial lucrurile nu funcționează la fel. Bunăoară, patrimoniul cultural imaterial al românilor există între granițele administrative ale României, dar există în Canada, SUA, Spania, Italia, Serbia, Ungaria sau Ucraina. O să simplific discuția (ca să nu vedeți cît de deștept sînt) și rămîn între granițele administrative ale României.

Ce ar însemna protejarea patrimoniului cultural imaterial? Ar fi cîteva opțiuni:
-bariere comerciale la importul produsele pirat sau contrafăcute (chinezării sau indianisme). Toate tratatele comerciale internaționale și europene permit astfel de măsuri protecționiste;
-aplicarea prevederilor legale existente referitoare la Marca Tradițională;
-abținerea statului în suprareglementarea domeniului (legea meșteșugului este un exemplu)
-sprijinirea prin mecanisme administrative, fiscale și parafiscale a meșteșugarilor și manifestărilor culturale originale (genuine, da?): proceduri simplificate pentru fiscalizare (nu ne putem izola de lumea de astăzi, totuși), spații gratuite pentru magazine și ateliere, asigurarea gratuită de către autoritatea centrală sau locală a pazei și securității în timpul manifestărilor populare (nedei, tîrguri, obiceiuri ale comunității);
-obligarea mass-media audio-vizuale la includerea unor precizări în timpul transmisiunilor cu conținut "folcloric" sau "popular": "eveniment regizat" sau "această transmisiune nu reproduce un original" ori o mențiune similară.

Dacă tot e să codificăm și să legiferăm, măcar să facem lucruri utile și funcționale.

Cînd n-oi fi ocupat să-mi cîștig existența, o să scriu pe îndelete. Am adunat cîteva lucruri în tărtăcuță.

Un comentariu: