joi, 12 ianuarie 2017

Restaurarea a ceva ce nu se atinge

Prin restaurare, în mod obișnuit, înțelegem un complex de intervenții tehnice, asupra bunurilor culturale degradate, destinate aducerii acestora într-o stare cât mai apropiată de cea inițială. Fie că lipim bucăți, cîrpim petice, adăugăm părți lipsă, adăugăm întăritori și pigmenți, prin restaurare facem tot posibil să facem un bun cultural să arate cît mai mult cum arăta cînd a început să se degradeze. Uneori, restaurare se poate limita la o curățare atentă, de praf, fum, oxizi (rugina e un oxid, da?), grăsimi, iar alteori se poate ajunge pînă la adăugiri semnificative de material și la înlocuiri (aproape) totale de culori. Nu există o cea mai bună metodă de restaurare, între o intervenție minimă (curățare) și una maximă (repictare totală) fiind nenumărate nuanțe, marile școli de restaurare fiind, în continuare, în mare luptă pentru a impune o abordare sau alta.

Deși restaurarea este un proces complex, este, în același timp, simplă deoarece obiectul supus restaurarii are o formă finită, un conținut plan și spațial la fel de finit. Pentru a nu crede că minimizez dificultatea restaurării, precizez că simplitatea acesteia este raportată la restaurarea unui element al patrimoniului cultural imaterial.

Patrimoniul cultural imaterial nu are o formă fixă. Dacă ne trece prin minte să restaurăm așa ceva, trebuie, în primul rînd, să stabilim cu ce avem de-a face, pentru a ști care este înfățișarea bunului cultural pe care îl restaurăm. Patrimoniul imaterial se caracterizează prin oralitate (mai sînt și alte caracteristici, dar vi le spun cu alt prilej, dacă nu le știți, deja) și variabilitate. Acest patrimoniu se naște,  există și se transmite doar și numai prin viu-grai. Oralitatea și variabilitatea sînt de esența acestui patrimoniu. Numai un bou/vacă poate să vină și să spună că are înregistrări ale obiectului de patrimoniu imaterial X sau Y și cu asta a rezolvat: știe cum să restaureze. Știe o laie! Poate să fie și bălaie, că tot laie e. Patrimoniul imaterial există prin variante. Desigur, în viața acestuia una dintre variante se va bucura de mai multă atenție și acceptare din partea membrilor comunității, dar asta nu împiedică prin nimic existența oricărei alte variante, mai mult sau puțin diferită de cea cu o mai largă acceptare. Fiindcă nu are o formă fixă și nu se face raportare la o formă fixă a acestui patrimoniu (mă rog, a unui element determinat a acestuia) devine, pentru orice finalitate practică, imposibil să afirmăm că ACEEA este forma care merită restaurată și în acea manieră.

Pentru a mă referi, de dragul argumentației, la ceva (aparent) simplu, o să mă refer la un descîntec. Nepriceputul va spune că un descîntec este doar componenta literară, textul: ieși deochi, dintre ochi... ș.a.m.d. O astfel de abordare reducționistă este fundamental greșită fiindcă un descîntec înseamnă loc, moment, descîntat și descîntător, o recuzită, gesturi etc. Toate la un loc formează descîntecul, iar acesta, dintr-o dată, devine extrem de complex și de variat.

Mai adaug ceva, extrem de important și ignorat de nepricepuți. Nu există element de patrimoniu imaterial în lipsa acceptării de către comunitate, acceptare exprimată atît pasiv, cît și activ. Membrii comunității și comunitatea în întregul său trebuie să își asume în mod explicit, atît un rol de spectator, căt și unul de actor. Comunitatea (prin membrii săi) trebuie să se implice în realizarea patrimoniului cultural imaterial. La căluș, de exemplu, acest patrimoniu a rămas viu în acele locuri în care membrii comunității s-au implicat activ în tot complexul cunoscut sub acest nume. Participarea la Căluș nu înseamnă să joci în Căluș, să fii călușar. Participare înseamnă și să deschizi poarta călușarilor sau să-ți lași copilul să fie jucat în Căluș (da, hipseterilor și hipsterițelor, agnostici de modă nouă, Călușul înseamnă credință, ceva care vouă vă lipsește și de aia nu puteți înțelege de ce a atît de cumplit de frumos Călușul).

Rămîn la exemplul cu Călușul pentru a prezenta o inițiativă de restaurare a acestuia, petrecută undeva, prin Ardeal (în Sălaj, parcă... mi-e lene să caut referința). În fine... La un moment dat, se discuta dacă acest obicei magico-ritualic se săvîrșea pe toate teritoriile locuite de români. Unii ziceau că da, alții că ba, s-au adus în discuție argumente bazate pe izvoare documentare (cronicari diverși, munteni, moldoveni, transilvani sau străini de locuri). Pînă la urmă s-a ajuns la un fel de compromis: da, Călușul s-a jucat pe toate teritoriile locuite de români, dar, nu, nu s-a jucat în fiecare sat sau oraș. Pînă aici, toate bune și frumoase, doar că prezentul arăta Călușul doar prin Olt, Argeș, pe ici-colo prin Dolj și prin Teleorman. Nimic în restul Olteniei sau Munteniei, nimic în Moldova sau în Transilvania. PAC! Hălăi șa! Apar niște călușari prin Sălaj (cum spusăi, nu-s sigur de referință, dar informația în esență este corectă). Băi, mișto! Deci, Călușul e viu și acolo unde credeam că e mort. Bucurie, șampanie, pupat pe obraji.... Pînă cînd se trezește cineva din euforie și întreabă: Mă, da' ce mama dracu' caută Călușul acolo? De cînd și cum de n-am auzit de el?! Full STOP! Și se află că, de fapt, un oarece intelectual, repartizat acolo de prin Argeș, pocnit de dor de casă, s-a apucat să pună de-o formație de călușari la căminul coltoral. Se adunau ăia, acolo, și jucau pe scenă. Nu ieșeau cu Călușul pe uliță, nu nimic.

Este asta o inițiativă de restaurare?! Poate fi, fiindcă, sigur, cîndva, cu vreo o mie de ani în urmă, o fi fost o formă de căluș pe acolo. Dar atît. Asta nu-i restaurare fiindcă ce s-a întîmplat acolo s-a întîmplat ca formă fixă, aproape impusă și respectată ca atare.

Vă mai ofer un exemplu. Prin 1970, marele profesor Mihai Pop scria într-o carte a sa că obiceiul Paparudelor a dispărut, că a murit, că gata, nu mai e. Eu am citit cartea asta prin 2010. Am fost un pic debusolat fiindcă, în vacanțele la țară, prin anii 1980, cînd era secetă, se făcea paparuda prin sat. Intram în joc și fete și băieți. Puneam pe lîngă noi niște vreji de boji și ne udau vecinii. Dar fiindcă (așa cum îmi spuneau niște profesori) nu-mi era permis să mă bazez pe experiența mea personală, m-am apucat să sap. Între altele, am aflat, din niște articole de prin ziarele anilor 1990-2000 că, din cauza secetei, prin diferite locuri prin Moldova, Muntenia și Oltenia, Paparuda s-a săvîrșit din nou. Ba, într-un loc, asta s-a întîmplat ca inițativa să aparțină popii din sat.

Au fost acestea inițiative de restaurare? Și da și nu. Da, fiindcă un obicei ieșit din practică a fost readus la lumină. Nu, fiindcă în domeniul patrimoniului imaterial vorbim doar în situații extreme de dispariția unui anumit element. Componentele patrimoniului imaterial nu dispar, nu se fac oxid de fier și apoi o micron într-un strat de pămînt. Ele intră într-o stare latentă, într-un fond pasiv și, atunci cînd sînt necesare, comunitate le aduce la lumină. Cît timp îi ia unui bun de patrimoniu imaterial să dispară, respectiv să iasă definitiv și din fondul pasiv? Nu se știe exact. Teoretic, atîta timp cît mai există un singur membru al unei comunități este foarte posibil ca reapariția să se producă.

Ce trebuie să reținem din toate cele pe care scrisăi? Un lucru simplu, restaurarea bunurilor culturale imaterial nu se poate impune. Subliniez: NU SE POATE IMPUNE! De ce a funcționat restaurarea Paparudei? Fiindcă s-a făcut voluntar, în foarte multe forme. Cuvintele și melodia nu s-au spus și cîntat cu textul și partitura în față. Recuzita nu a fost aceeași. Ritualul a fost realizat într-o varietate de forme: cu și fără popă, cu și fără prapori, doar de fete, de fete și băieți etc. etc.

Mărturisesc că am făcut și eu o restaurare de Paparudă, împreună cu o regizoare, în cadrul unui proiect. Ne trebuia ceva ilustrație pentru componenta multimedia a spectacolului, așa că vorbit cu niște oameni din satul în care ne făceam noi treburile, ăia au fost de acord să lucrăm cu fetele lor, așa că am pus de-o paparudă, varianta extinsă și adăugită: le-am îmbrăcat în tricouri albe și colanți negri, le-au făcut cununi și fuste din ramuri de salcie, le-am băgat în apa Argeșului, le-am pus să joace și să cînte. A ieșit frumos. Atît de frumos încît a doua zi sau peste două zile a plouat de ne-a rupt și am avut și o recoltă extrem de generoasă de melci (împreună cu unul dintre actori, am gătit melci pentru vreo 15 oameni, cîți eram acolo). Povestea asta e reală, chiar dacă vi se pare că fac bancuri.

A fost asta o restaurare? N-a fost. Pentru mine și regizoare, a fost o făcătură. În schimb, pentru fetișcane și oamenii din sat a fost "pe bune".  Babele și mai puțin babele din sat, cînd am defilat cu fetele pe uliță, s-au apucat să le stropească cu cănile, ca să vină ploaia. N-a fost restaurare fiindcă obiceiul era normal pentru comunitatea respectivă și s-a și potrivit.

Ca să închid articolul ăsta, n-o să pun o listă cu sugestii de restaurări pentru patrimoniul imaterial, fiindcă mi se pare nepotrivit. Mai importantă decît o metodă sau alta de restaurare, mi se pare a fi respectarea ideilor pe care le-am prezentat mai sus:
-lipsa obligației în demersul restaurator
-implicarea deplină a comunității
-păstrarea posibilităților de manifestare a variantelor, respectiv excluderea totală a formelor fixe
-luarea în considerare a caracteristicii oralității
-respectarea caracterului complex, integrativ și multifactorial al manifestărilor de patrimoniu imaterial.

Nu în cele din urmă, mai important decît dorința (sau voința) legiuitorului sau omului de știință este dorința și nevoia comunității. Pînă la urmă, cultura vie mai și moare.

2 comentarii:

  1. Si la patrimoniul material trebuie spus ca "restaurarea" este o actiune care ar trebui sa aiba caracter exceptional. In principiu, pentru patrimoniu ar trebui sa vorbim cat mai mult despre "conservare", ca sa nu fie nevoie sa ajungem la "restaurare". Din pacate, la noi, "restaurarea este de cele mai multe ori asociata cu reconstituirea. In ultimii ani, avand in vedere abundenta fondurilor disponibile pentru astfel de pretexte, constatam proliferarea falsurilor grosolane, prezentate publicului drept "restaurari". La imaterial e mai greu a vorbi de restaurare.

    RăspundețiȘtergere
  2. așa ar trebui să fie. din păcate, ca și la patrimoniul construit (sau mobil) apar tot felul de orori, unele dintre ele lăudate. dar, da, restaurarea ar trebui să fie intervenția limită.

    RăspundețiȘtergere