Lucrînd cu oameni diverși am încercat să-mi simplific viața și i-am împărțit în trei mari categorii: trupele de asalt, trupele ''obișnuite" și intendența. Ceea ce doream să realizez cu instituția pe care am condus-o aproape 10 ani a însemnat, în primul rînd, deschiderea unor fronturi noi, incursiuni în tărîmuri necunoscute. De aceea, am căutat și am găsit (foarte, foarte greu) cîteva tinere care întruneau condițiile pe care le consideram eu necesare: creativitate, flexibilitate, rezistență la efort, curiozitate, capacitate de a lucra independent.
Ceilalți oameni cu care am lucrat au fost buni, foarte buni, dar, așa cum a arăta timpul, nu aveau acea doză de curaj care să le permită să fie mai mult decît niște executanți de excepțională calitate. Cu ei aș fi putut păstra un status quo înalt, dar atît. Dezvoltarea ar fi fost extrem de lentă, mult prea lentă pentru gustul meu.
Prima tînără dintre cele pomenite a fost cea cu care am pus fundațiile și primii stîlpi ai unei organizații pe care o doream de referință. Cunoștințele și experiența îi erau foarte mici, dar deținea toate acele calități enumerate mai sus. Fără ea este puțin probabil să fi realizat cîte am realizat. Și mai avea o calitate: prietenul critic. Nu mi-a permis să mă afund în duhoarea propriului orgoliu.
Cea de-a doua a venit destul de repede după prima. Dintre toți oamenii cu care am lucrat în decursul timpului mi s-a părut a fi o persoană cu adevărat extraordinară. Citită, cu adevărat, cu vaste cunoștințe din multe domenii, cu o capacitate de învățare abruptă. A fost cea care m-a ajutat să realizez ziduri solide, construite cu atenție pentru detalii. Ca și cealaltă, mă trăgea de urechi de oricîte ori i se părea că mă molipsesc de "directorită".
Cea de-a treia a adus o anumită finisare lucrărilor-împreună. Nu avea impetuozitatea celorlalte două, dar reușea să accepte provocări importante. A fost cel de-al treilea mare critic al meu.
Acum, greșelile. Sînt clasice, banale, extrem de ușor de făcut. Cele trei au fost primele uzate și epuizate. La un moment dat, devenisem conștient că cer prea mult de la ele, că le încarc cu prea multe sarcini, că le biciuiesc excesiv. Am făcut greșeala de a crede că banii rezolvă totul. Tîrziu, am învățat că, uneori, banii nu rezolvă totul.
Acum, îmi dau seama că au rezistat foarte mult, dar, în cele din urmă, au plecat, pe rînd. Fiecare plecare a fost un șoc care m-a zguduit și a zguduit organizația. Între timp, obosisem și rămăsesem singur. Nu am reușit să le găsesc înlocuitor. Am clacat, iar atunci cînd am avut nevoie cel mai mult de creativitatea lor, de puterea lor de muncă, erau în altă parte.
Cu suficient de mult timp înainte, mi-au atras atenția că este nevoie să fac lucrurile altfel, că sînt obosite, că cer prea mult.... Atunci cînd le-am ascultat sfaturile era prea tîrziu.
Ca manager, aceasta a fost una dintre marile mele greșeli: să dau în calul care trage. Ca om... am păstrat legătura, am mai lucrat, punctual, o vreme... ba chiar am avut senzația că, într-un anumit moment, mi-au făcut un fel de ultimă favoare.
O învățătură tardivă: unii oameni dintre cei care formează resursa umană a unui manager nu pot fi abordați ca niște ciocane. Scrie în cărțile de management.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu