Profitul din cultură

În prezent, domeniul culturii de drept public din România este un domeniu în care s-a generalizat conducerea privată a instituțiilor publice (de altfel, pentru cei care nu știu, domeniul culturii a fost cel care a inovat sistemul contractelor de management pentru instituțiile publice). Instituțiile publice cu specific cultural din România sînt conduse de manageri, nu de salariați, manageri care își desfășoară activitatea pe baza unor contracte și în vederea atingerii unor obiective de performanță. Unele dintre aceste obiective sînt de natură economico-financiară. Pînă aici lucrurile sînt cunoscute și, oarecum, clare (în realitate sînt foarte încîlcite, dar păstrez discuția la un anumit nivel de generalitate).

Prin urmare, avem un patrimoniu (în sens juridic) de drept public, administrat de manageri de drept privat, în conformitate cu un cadru normativ non-economic, asemănător cu cel al unei primării. Pe cale de consecință, instituțiile publice de cultură (administrate de privați) nu pot genera profit, iar ipoteticul excedent al execuției bugetare nu poate fi folosit decît pentru scopuri de tip instituțional-organizațional și nu motivațional. Și asta este cunoscut și clar.

A existat o încercare, legiferată pentru foarte puțin timp, care oferea posibilitatea ca și companiile să poată să asume managementul unei instituții publice de cultură. Deși, cel puțin teoretic, o astfel de idee este bună, din punct de vedere practic s-a dovedit o prostie (pentru conformitate, prima prostie a fost cînd am scris ordonanța cu pricina, fără să mă gîndesc la contradicția implicită), deoarece o companie, organizată pentru a obține profit, nu poate obține profit dintr-o activitate care, din punct de vedere juridic nu poate oferi așa ceva.

Există o paradigmă, puternic ancorată în mentalul colectiv că nu se poate obține profit din cultură. Se invocă tot felul de argumente, pornind de la interesul public și terminînd cu calitatea ofertei culturale. Totuși, o gîndire nepărtinitoare poate arăta că poate fi obțin profit în unele domenii culturale. Aceste domenii sînt artele spectacolului, artele plastice și valorificarea patrimoniului cultural. Apreciez că nu se poate obține profit din depozitele culturale (arhive și biblioteci). Dintre cele trei amintite mai devreme, două pot fi înfățișate ca organizații (artele plastice pot funcționa foarte bine ca inițiative punctuale, strict creative, fără constrîngeri de tip PFA, II, AF, SRL etc.).

Cu mai puțin de 100 de ani în urmă, România a avut organizații din domeniul artelor spectacolului care funcționau într-o piață concurențială, asemănător cu societățile comerciale. Cei care spun, astăzi, că nu se poate face profit din artele spectacolului uită sau ignoră strălucita istorie a teatrelor interbelice. Nu mai insist asupra subiectului deoarece am spus de suficiente ori că prezenta iobăgie a actorului este una dintre cele mai rezistente moșteniri a perioadei comuniste.

Ne mai rămîne domeniul patrimoniului cultural, sub forma muzeelor sau a siturilor arheologice ori a monumentelor istorice. Acest domeniu pare a fi în obligația exclusivă a Statului (instituția juridică). Statul pare a avea o sarcină supremă în finanțarea muzeelor și a patrimoniului cultural construit. Am încercat să identific originea acestei abordări în politicile culturale din România și încă nu m-am dumirit. Un izvor este, cu siguranță, ideologizarea culturii din perioada comunistă. Nu am informații statistice, dar îndrăznesc să afirm că muzeologia românească este o creație a perioadei comuniste. Puținele muzee existente pînă în 1948, finanțate de Stat, făceau ce ar trebui să se facă: adăposteau și expuneau cele mai importante valori culturale ale țării. După 1990 muzeele și-au păstrat înfățișarea, ca obligație a Statului, atît ca formă a continuității, cât și sub influența unor modele diferite (Italia, Franța, prea puțin Marea Britanie), care privesc, și ele, patrimoniul cultural ca pe o obligație a Statului.

În cazul monumentelor istorice, situția se prezintă într-o manieră similară: soarta monumentelor istorice cade în sarcina financiară a Statului. Dacă Statul "vrea" un anumit monument istoric, atunci să finanțeze restaurarea. După acest moment, apare prima fisură în abordarea din prezent. Monumentul istoric restaurat rămîne a fi gestionat de către proprietar, potrivit destinației pe care o dorește acesta. Dacă proprietarul dorește ca monumentul să fie vizitat de către public, e treaba lui, cum tot treaba lui este și stabilirea, în concret, a modului de organizare.

Deja, prezentate în acest mod, lucrurile par a fi ușor nefirești: statul finanțează, privatul "profită". În acest context, cunosc numeroase situații în care diverși proprietari de construcții vechi solicită clasarea, trăind cu speranța unei finanțări din partea Statului. (la fel de nefirească este și finanțarea de către stat a restaurării unei clădiri în care funcționează o instituție/autoritate publică locală sau un cult religios).

Este posibilă o administrare comercială a patrimoniului cultural? Oponenții ideii spun că prin comercializarea culturii se ajunge foarte ușor la prostituție culturală, la kitsch, la superficial, tabloidizare și la o cultură mai puțin cultivată. Mulți dintre acești oponenți fie nu au fost șefii (managerii) unor muzee, fie sînt șefii unor muzee în care nu se întîmplă mare lucru, cu excepția cheltuirii banilor publice. Ce fac managerii privați de modă nouă? Mercantilizează cultura. Aceștia organizează tîrguri de subcultură, dacă au la îndemînă o curte sau un teren cît de cît adecvat. Aceștia aduc în muzeul de istorie niște chestii care putrezesc, în muzeul de etnografie jocuri Lego sau în muzeul de artă tot felul de bazaconii de origine arheologică. E rău, e bine? Răspunsul meu este DA! pentru ambele întrebări.

Ce facem cu muzeele de drept privat? Cel mai bun răspuns ar fi că noi nu avem altceva de făcut decît să le vizităm. Este treaba proprietarilor dacă le țin pentru a face profit sau pentru a se lăuda cu ele. Ce-ar trebui să facă Statul cu muzeele de drept privat? Nimic. Merg pînă acolo încît spun că nici măcar n-ar trebui să mai aibă vreo procedură legală de acreditare, care să impună cerințe imposibil de îndeplinite în mod cinstit (plan de restaurare, plan de X și plan de Y). Statul ar trebui să facă un singur lucru, respectiv să controleze dacă patrimoniul cultural din muzee este păstrat așa cum se cuvine, pentru a trece către viitor. Aici, ar fi de făcut o observație: Statul nu are la dispoziție o modalitate elegantă din punct de vedere juridic pentru a controla cum este păstrat patrimoniul cultural clasat aflat într-o colecție inaccesibilă publicului. Per a contrario, de ce ar avea dreptul să controleze patrimoniul cultural privat accesibil publicului?!

Poate fi făcut profitabil (în sens economic) patrimoniul cultural?! Eu cred că da, dar este necesar ca Statul să permită acest lucru. Cine pierde dacă este distrus un bun cultural aflat în proprietate privată? Primul perdant este proprietarul. Este profitabil patrimoniul cultural? Da! O dovedește faptul că există societăți comerciale care se ocupă cu comerțul și intermedierea comerțului cu astfel de patrimoniu. Ar putea fi profitabil patrimoniul cultural privat expus într-un muzeu?! Ar putea fi, dacă Statul ar permite proprietarului privat să-și organizeze activitatea economică așa cum crede de cuviință, fără tot felul de condiții pe care nici însuși Statul nu le poate îndeplini pentru propriul patrimoniu cultural. Se poate face profit dintr-un monument istoric sau dintr-un sit arheologic? Iarăși cred că este posibil, cu condiția ca Statul să permită, cu adevărat, acest lucru. Din păcate, iarăși, constatăm foarte ușor că Statul impune condiții atît de lipsite de sens, încît nici el însuși nu le respectă (și nici măcar nu se poate pedepsi pe sine).

Se poate spune că doar Statul are capacitatea de apărare și păstrare a patrimoniului cultural în caz de dezastru, de orice natură. Fals! Fundamental fals! Incendiul, inundația, cutremurul, războiul civil și orice alt dezastru vor distruge la fel patrimoniul, indiferent cine îl are în păstrare și are obligația să îl apere.

Nu sînt adeptul unei privatizări "în masă" a culturii sau patrimoniului, dar cred că, în societatea prezentului, Statul și-a atins limitele și posibilitățile. Cred că, după mai mult de 25 de ani de la revenirea la o economie de tip capitalist, Statul trebuie să caute căi să-și asume mai mult rolul de administrator al legii și mai puțin de administrator al unui patrimoniu pe care nu își mai poate permite să-l administreze. Economia centralizată, în care Statul era proprietarul resurselor fundamentale, permitea și achitarea notei de plată pentru cultură. Astăzi, Statul român a vîndut, pe bani puțini, dreptul de a exploata resursele proprii. Mijloacele financiare necesare culturii nu mai sînt la dispoziția Statului. Este o concluzie firească a politicilor economice post-decembriste, o concluzie care trebuie asumată cît mai avem un patrimoniu cultural.

Pînă la urmă, cît patrimoniu cultural își permite, cu adevărat, Statul?