La un moment dat, am propus și există în COR o ocupație pe care am definit-o ca fiind utilizabilă și pentru cultura "publică" și pentru cea "privată". N-a fost satisfăcătoare, așa că a apărut managerul cultural, asociat numai instituției publice de cultură.
Așa cum am spus-o, de multe ori, rănind o mulțime de sensibilități directorial-manageriale, pentru mine, conducătorul unei instituții publice (de cultură), finanțată dintr-un buget public este mai mult un vechil, nici măcar arendaș. Din multe puncte de vedere, conducătorul instituției publice este, din punctul de vedere al managementului, inferior conducătorului organizației de drept privat.
Iată argumentele fundamentale:
-spațiul de funcționare îi este asigurat
-altcineva plătește facturile de curent, gaze și canal
-altcineva plătește salariile (inclusiv pe cel al conducătorului instituției)
-respectarea strictă a regulilor de funcționare și cheltuire a banilor asigură o viață ușoară conducătorului și salariaților.
Dacă ar fi să duc discuția în lumea riscului, atunci conducătorul instituției publice trăiește într-o lume cu risc minim, iar cel al organizației private trăiește într-un lume cu risc maxim. Din această perspectivă, orice potențială competiție între cele două tipuri de organizații este în defavoarea organizației de drept privat, iar asta se vede cel mai bine în cazul competițiilor pentru finanțări terțe. Instituția publică va avea foarte rar problema cofinanțării, în timp ce organizația de drept privat va avea această problemă aproape permanent.
Voi continua acest subiect care, sînt sigur, deranjează pe foarte mulți șefi de instituții publice de cultură, mai ales că ei sînt manageri doar cu numele.
-spațiul de funcționare îi este asigurat
-altcineva plătește facturile de curent, gaze și canal
-altcineva plătește salariile (inclusiv pe cel al conducătorului instituției)
-respectarea strictă a regulilor de funcționare și cheltuire a banilor asigură o viață ușoară conducătorului și salariaților.
Dacă ar fi să duc discuția în lumea riscului, atunci conducătorul instituției publice trăiește într-o lume cu risc minim, iar cel al organizației private trăiește într-un lume cu risc maxim. Din această perspectivă, orice potențială competiție între cele două tipuri de organizații este în defavoarea organizației de drept privat, iar asta se vede cel mai bine în cazul competițiilor pentru finanțări terțe. Instituția publică va avea foarte rar problema cofinanțării, în timp ce organizația de drept privat va avea această problemă aproape permanent.
Voi continua acest subiect care, sînt sigur, deranjează pe foarte mulți șefi de instituții publice de cultură, mai ales că ei sînt manageri doar cu numele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu