Iată unul dintre subiectele pe care instruirea din timpul orînduirii socialiste le considera importante și utile conducătorilor de instituții: psihologia (atît cea individuală, cît și cea organizațională). Poate ca un fel de reflex auto-punitiv al nivel social, întreaga moștenire a societății sfîrșite în 1989 a fost apreciată ca fiind o moștenire la care trebuie renunțat pe orice cale. Nu intru în acest subiect, pe care doar puțini antropologi și psihologi îl abordează, celorlalți fiindu-le teamă să nu fie acuzați de nostalgii comunistoide.
Aș putea spune, simplificînd, că, în timpul studiilor juridice, am învățat și psihologie și, pentru acest motiv, ca un fel de deformație profesională, am folosit și în activitatea managerială bruma de cunoștințe psihologice.
De fapt, deși maculatura dedicată managementului din prezent nu o abordează, psihologia este unul dintre cele mai puternice instrumente pe care îl poate utiliza un manager în activitatea sa.
Șefii nu sînt interesați de psihologie pentru că interesele lor sînt, cumva, primare: bani, cîștiguri personale... De altfel, ignorarea psihologiei este un loc comun într-un management mecanicist, fundamentat pe proceduri de utilizare a resurselor. (Ca o mică paranteză, conceptul de "resursă umană", este unul reducționist și cumplit de simplificator. Acesta permite, ba chiar forțează, abordarea salariaților în mod identic cu scaunele: cifre într-un buget.)
Din experiența mea directă și urmărind zeci de conducători de instituții publice de cultură (din toate domeniile) pot afirma că rezultatele cele mai bune le obțin aceia care, intuitiv, își abordează subordonații ca pe oameni și, uneori, ca pe ciocane. Pentru șefi, subordonații sînt doar ciocane.
Voi reveni asupra acestui subiect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu